Poruncă domnească

 

— Bucuroși la oaspeți?!

— Bucuroși! răspunde mama Catrina vătășelului, care-i aduse în gazdă doi soldați.

Și sărmana bătrână zise numai cu gura jumătate.

Dar ce-i faci obiceiului? Apucase și ea vremuri când acest cuvânt îl zicea din toată inima, și se deprinsese așa, că acum, chiar de n-ar fi fost bucuroasă de oaspeți, tot nu putea zice altfel.

Mai întâi că nu e frumos... și apoi de ce a dat Dumnezeu patru pereți la casa omului?

Soldații intrară în casă ca pe moșia lor — erau de-ai stăpânirii, și cu stăpânirea nu te joci! — iar Maria, fata mamii Catrinii, se ascunse de frică tocmai după cuptor. Bătrâna, și ea biet! ospătă musafirii cu ce dăduse Dumnezeu: puțină mămăliguță și o fiertură de borș cu știr, dezvinovățindu-se către soldați:

— Ei! să fi poftit 'mneavoastră când eram și eu cu gospodăria mea, cu rostul meu! Atunci să fi văzut! Dar de când am rămas văduvă s-a legat și sărăcia de capul meu. Apoi și bătrânețele, bată-le pustia! și încă mai am și fata asta în grija mea... d-ar da Dumnezeu să-i vie și ei norocul mai curând, să o mărit, să mi se ridice o greutate de la inimă. Dar 'mneavoastră, maică, cu ce treabă ați venit pe aici?

— Uite, mătușe — răspunse unul — ce n-ai gândi... Am adus o poruncă tocmai din București, chiar de la vodă, pe cum că de acum încolo, când o fi ca să se însoare cineva, dacă e flăcău să ia babă bătrână, iar dacă o fi moșneag să ia fată sau văduvă tânără.

— Dec! strigă tânăra de după cuptor.

— Dec, nedec! zise baba scurt, dacă e poruncă domnească, n-ai ce face, fata mea! Și decât să te amesteci nepoftită în vorbă, mai bine scoate din ladă niscai volințe mai moi, să așternem la băieții ăștia, că or fi ostenit sărmanii de atâta cale. Si fă de mai scotocește ale cuibare și cotinețe, să-i ospătăm mai bine, că ce o să le ție numa borșu ăsta!?