Potârnichea și rândunica

 

Păsările stând la umbră sfătuiau cu întristare
Asupra ticăloșiei care are a lor stare
Și dintru toată făptura după a lor socoteală
Cel mai cumplit era omul, fără nici o îndoială
Pe lume nici că se află mai groaznic dobitoc.
Rândunica s-a făcut foc:
— De unde această țensură de nemulțumire plină?
Eu omului (le răspunde) nu îi găsesc nici o vină.
Această negrită pâră și acele viclenii toate
Îs tot minciuni gogonate.
Mi se pare că-l cunosc și că-l știu cu mult mai bine
Decât oricine.
La fereastră îmi fac cuibul, nime nu-mi zice nimica,
Și încă când mă vede îmi zice: — Ia vezi, biata rândunică!
De nime altul n-am frică
Decât de motanul casei, pe care când îl zăresc
Tremur și frigure a patra pe loc mă și năpădesc.
— Of, cât ești de bucuroasă, potârnichea i-a răspuns.
Dar dacă i-ar veni gust să mănânce la ospăț
Rândunele ostropăț,
Ți s-ar muia limbușoara,
Sau dacă vreodată vara,
După ce vii din voiaj e te-ai duce în țarina sa
Și ai mânca
Din grâu ce-a sămănat numai vreo trei firicele
Ș-ai vedea cum plouă atunci haliciuri prin rândunele,
Te-ași vedea mai retirată și mai cu melanholie
Și n-ai vesti primăvara cu atâta veselie.
Zi mai bine că interesul face numai pe oricine
Ca să judece pe oameni sau de rău sau cătră bine.