Poveste (Zaharia Bârsan)

 

Colo ’n margine pe-o coastă
    Sta un brad mai la o parte,
Un covor de iarbă verde
    De pădure mi-l desparte...
Lunga lui singurătate
    Se vedea că par’că-l doare;
Noaptea se plîngea la lună,
    Ziua se plîngea la soare.

S-a ’ndurat în urmă ceriul
    De viața lui străină
Și-a făcut să-i creasc-o floare,
    Floare albă la tulpină.
Și cînd vîntul printre ramuri
    S’alinta ca o ispită
Bradul s’apleca molatec
    În spre floarea lui iubită.
  
Și șoptea, șoptea voinicul
    Cînd simția că vine vîntul:
„Suflă vîntule mai tare
    Fă-mă una cu pămîntul!“
Dar trecut-a primăvara,
    Vara iar cu lacrimi multe
Și ’n zădar ruga el vîntul,
    Vîntul nu voia s’asculte.
  
Doar odată, he... odată
    — Bubuia departe zarea —
Îndoit de-un vînt năpraznic
    Era mai s’ajungă floarea,
O simțea c’o are 'n brațe,
    Se vedea ’ntr-o lume nouă...
Dar căzu din cer un trăsnet
    Despicîndu-l drept în două.