Poveste veche

Poveste veche
de Octavian Goga


De câte ori vreme cu sânge ne-adapă
Obida din cronica țării,
Aceeași poveste de veci se dezgroapă
Și strigă în noaptea uitării,
Ea spune de oameni, de câmp și de munte,
De tine, prostime săracă,
Ursită să fereci din trupuri o punte
Ce nu pot dușmanii s-o treacă.

De voi scriu moșnegii pe foi de ceasloave,
La fel își înșiruie slova
Neculce la carte, și vodă-n hrisoave,
În Țara de Jos și-n Moldova,
E lege bătrână, și legea-i păstrată,
Să dați voi pământului moaște.
Căci multe potopuri hotarul ne-arată,
Dar zid numai unul cunoaște.

Așa ne păzirăți străvechea moșie
Cu brațe de plug și de sapă,
De-atâtea ori moartă, dar pururea vie,
Tot viforul nostru ne-o scapă.
Și astăzi, când moartea o simt la fereastră,
Povestea aceeași rămâne:
– Luați aminte, boieri dumneavoastră,
Să știți să ne-o spuneți și mâine!...

Iași, 1917