Povestea unui „cineva“

 

A fost cândva un „Cineva” ―
Un „Cineva” așa prostuț,
Că-n nopțile cu lună plină se trudea
Să scoată pe furiș luna din puț
Cu ciutura...

Și totuși, acest „Cineva” ―
Deși „copilul nimănui” ―
Se socotea-n prostia sa
Născut din zborul minții lui,
Nu conceput
Numai din lut,
Cum l-învățase Biblia...

Și-nfuriat că Dumnezeu
Nu-l modelase după chipul său ―
Ca pe Adam ―
A strănutat
Și s-a-narmat
Cu-o bardă de oțel călit
Cu care singur și-a cioplit
Și palmele,
Și tălpile,
Și capul,
Și ideile,
Și inima,
Și sufletul,
Și gura,
Și răsunetul
Minciunii trâmbițată prin văzduh,
Că „El” e frate bun cu „Sfântul Duh”...

Dar ce păcat... că-n ziua când pleda
Că-n lume singur „El” e „Cineva”,
Și jubila că-n veci n-are să fie
Decât același strop de „apă vie” ―
N-a fost decât un mare... „foc de paie”
Pe care primul strop de ploaie
L-a stins, ca să nu mai rămână
Nimic din „El”,
Decât aceeași rece mână
De țărână ―
În cimitirul „Pătrunjel!”...