Pradă de război

 

Cine n-a auzit vreodată despre vestitul Nastratin-Hogia și despre năsdrăvăniile lui, dintre care minunatul nostru poet Anton Pann ne-a povestit câteva atât de frumos?

Acest Nastratin-Hogia este, pe cât știm, o persoană destul de cunoscută la noi, așa că nu mai avem nevoie să-l mai recomandăm cititorilor, ca om de duh și nerod, cuminte și zevzec, păcală uneori, alteori, păcălit, în sfârșit, om odată și jumătate — în toate privințile.

Noi ne mărginim acuma a spune încă una din năsdrăvăniile lui, despre care credem că nu s-a povestit încă la noi, și pe care am aflat-o dintr-o carte prețioasă, tălmăcită din turcește. Noi o povestim aci pe românește, ținând seama nu atâta de textul străin, cât de firea limbii noastre și prin urmare de priceperea românului. Iată:

Într-un rând, ajunsese Nastratin într-o foarte proastă stare: nu mai avea în casă nici un pumn de făină, nici lescaie frântă și hainele de pe el hărtănite de tot — de azi pe mâine, gol și muritor de foame. Ce să facă? Sta turcește pe pat și se gândea ce e de făcut, ofta și nu știa ce să pună la cale. Nevastă-sa, văzându-l așa, îi zice:

— Omule, mai du-te și tu pîn târg!

— Dacă n-am treabă, ce să fac în târg?

— Treabă, ne-treabă, du-te de te mai întâlnește cu bărbați, poate să dai de vreo treabă, să ne mai săltăm din lipsă... Așa, ce folos, să tot stai, să clocești acasă ca muierile?

A plecat Hogia, a umblat cât a umblat fără treabă pîn târg pân-a ostenit, pe urmă, pe-nserate, se-ntâlnește cu un vecin.

— Mă rog ție, îi zice Hogia, tot treci tu pe la mine pe-acasă, fă bunătate, întreabă pe nevastă-mea: e destul cât am umblat astăzi, că mi s-a cam făcut foame, și fiindcă știu că tot n-avem de mâncare acasă, m-aș duce încai să mă culc.

— Cum, n-ai de mâncare?

— Ei cum?... că mi s-a isprăvit... Uite și uite.

Și din vorbă-n vorbă-i spune vecinului cât stă de prost.

Vecinul, om bun, zice:

— Măi omule, uite, nici eu nu prea mă-nlesnesc deocamdată; pot să te ajut cu un leu de parale, să-ți ajungă pe o zi două, dar eu crez că, până una alta, până să-ți găsești o treabă, ai putea, cum ești om cunoscut, să ceri ajutor din casă-n casă; n-are să te lase lumea.

Hogia îi mulțumește și merge acasă:

— Bine-ai făcut, nevastă, că m-ai trimis în târg, m-am ales cu mare învățătură.

A doua zi dimineața, pune o desagă pe măgarul lui și pleacă mânându-l binișor de la spate; și mergând încet-încet, bate dintr-o dairea și cerșește din ușă-n ușă, cum fac toți orbeții prin părțile răsăritului. Oamenii îi pun în traistă, care ce se-ndură, ba o pâine, ba câțiva pumni de bulgur, ba o felie de pastramă, alții și o para două. El le mulțumește la fiecare frumos și merge mai departe bătând din dairea. Către seară, ajunge la poarta unei curți mari cu o casă frumoasă în mijloc, casa unui negustor chiabur și filotim. Oprește măgarul și-ncepe să pocnească-n dairea, bate cât bate și vede că nu iese nimini. Hogia mână măgarul de la spate și intră cu el în curte. În curte liniște și tăcere, parcă n-ar fi fost casa locuită.

Ce să facă? Nu-i vine să plece cu mâna goală de la așa casă bogată. Ce se gândește? Lasă măgarul sub șopron, se mai uită-ncoace-ncolo, și se hotărăște să se suie în cerdac pe scara din față. Din cerdac, intră-n sală, din sală, într-o încăpere frumoasă, și nu dă cu ochii de nimini. Când se gândea, cum se poate așa casă să fie părăsită astfel, iată că aude glasuri și chihoteli de femei într-o odaie de-alături, se apropie de ușă ș-ascultă:

— Unde-o fi negustorul nostru? pe ce mări o fi umblând? zice una.

— Aide degrabă, peaptănă-mă! zice alta. Acu pică efendi Cadiul; să nu-l facem s-aștepte, că-l știi ce iute și nerăbdător este!

Nu i-a trebuit mai mult lui Hogia, că nu era om prost, ca să-nțeleagă ce drăcie e la mijloc: negustorul, departe pe talazuri; cadiul, iute și nerăbdător pe drum de seară... iar stăpâna casei se gătește frumos să-l primească. Și-n adevăr, n-apucă Nastratin să se ascunză bine după niște perdele, iată intră stăpâna casei gătită strașnic numa-n zăbranic și în fireturi, și după dânsa o jupăneasă bătrână, care o stropește cu mirodenii.

Stăpâna s-așează pe o sofa, se mai uită-ntr-o oglinjoară, își mai potrivește cârlionții pe frunte și pe lângă urechi, zâmbește și pe urmă zice bătrânei:

— Auzi-l! vine efendi Cadiul! vine! aleargă!

Bătrâna face un pas spre ușe, când se arată și efendi, gătit și el de sus până jos ca orice bărbat când vine la o întâlnire iute și nerăbdător pe drum de seară. Și cum a intrat el, bătrâna s-a făcut nevăzută.

Cadiul s-a repezit lângă sofa și căzând în genuchi a-nceput să sărute mâinile cocoanii și i-a zis:

— Ah! un veac mi se pare de când nu m-am mai învrednicit...

— Și mie, două! a răspuns cocoana, luându-l în brațe.

— Mare dor am să facem iar un război: inima ta e o cetate, iar dragostea mea e ca un împărat care vrea s-o stăpânească. Dacă se dă cetatea de bunăvoie...

— De bunăvoie? a zis cocoana răzând, de bunăvoie n-are haz să se dea o cetate...

— Atunci, a zis Cadiul, împăratul trebue să ia cetatea prin silă...

— Să poftească!

Hogia, de după perdele, auzind acestea, a zis în gândul lui „Care-va-să zică, așa merge treaba? pe răsboi? Atunci, dacă-i așa, la cetate nu se năvălește fără tobă!” Și a-nceput să bată strașnic din dairea și să strige ca un nebun cât a putut mai tare 'iuruș', după obiceiul turcilor când dau năvală la ziduri.

Într-o clipă a-ncetat răsboiul, iar luptătorii au pierit amândoi prin ușa dimpotrivă. Hogia a ieșit de după perdele, a luat hainele și chiulaful cadiului (căci uitai să vă spun că era vară și Cadiul se dezbrăcase) și s-a coborât cu brațele-ncărcate pe scară jos. A mers la șopron, unde a găsit, alături de măgarul lui, pe al Cadiului, i-a-ncărcat pe amândoi și a pornit cu ei acasă.

S-a bucurat nevasta când l-a văzut venind cu atâtea daruri bogate:

— Unde le-ai găsit?

— La război, răspunde Hogia.

Nevasta, scuturând bine hainele căpătate de bărbatu-său, zice:

— Uite! și scoate din buzunarul ciacșirilor o pungă de ibrișim.

Hogia o desnoadă și găsește o sută de lire.

— Ce tot umblă, zice el, unii ș-alții cu mofturi, că războiul e așa și pe dincolea, că e o pacoste pe lume, că n-ar mai trebui războaie?... Ei! nevastă, ce bun e și războiul câteodată!

A doua zi, s-a gătit Nastratin cu hainele și cu chiulaful cele frumoase, a-ncalecat pe măgarul Cadiului și a mers drept la judecătorie. Cadiul judeca o pricină. Cum l-a văzut pe Hogia, s-a uitat bine la el, a-ntrerupt vorbirea împricinaților și l-a poftit pe noul venit, cu care se cunoștea firește, ca oameni de carte amândoi, să stea alături de el, și a poruncit să-i aducă o cafea gingirlie și un ciubuc, și l-a-ntrebat:

— De unde ai cumpărat chiulaful și hainele astea, Hogia efendi? Știi că te prind bine!

— Nu le-am cumpărat, a răspuns Hogia.

— Le ai, poate, de dar?

— Nici de dar...

— Atunci cum?

— Să-ți spun drept, efendi; ieri am fost de față la un război crâncen: un împărat da năvală să ia prin silă o cetate, care nu se preda de bunăvoie. Tocmai în fierbințeala luptei, cine știe de ce, a intrat groaza în amândouă oștile; eu, văzându-i cum o iau la fugă, am adunat câtă pradă am găsit, știi, ca la război!

— Dacă-i așa, zice Cadiul, să le porți sănătos — partea dumitale... Acuma, te rog, să mă lași că mai am pricini de judecat... Și ne mai vedem noi, că am să-ți fac un dar...

Nastratin a mulțumit pentru cafea și ciubuc și, închinându-se frumos, a vrut să plece.

— Ascultă-mă, Hogia efendi, a adăogat Cadiul încet, te rog, dacă ții să rămânem prietini, nu mai spune la nimini istoria războiului...

— Se poate? îmi pare rău, efendi Cadiu! Nu mă cunoști ce om de omenie sunt?

— Cui te-o mai întreba, spune-i că le-ai cumpărat... Cine ce treabă are?

Hogia s-a ținut, ca om de omenie, de cuvânt: afară decât nevesti-si, n-a mai spus la nimini.

— Atunci, o să mă-ntrebați, dumneata de unde o știi?

— Cum să n-o știu, dacă o știe tot Țarigradul?