Precuvântare (Prefață la „Colinde din Ardeal”)
| Precuvântare de Alexiu Viciu |
Literatura poporană am îndrăgit-o la vatra părintească. Acolo am învățat, ca prunc, colinde, povești și gâcituri. Ca băiat de școală mai de multe ori am copiat pentru frații miei: «Colăcăritul» [1] fratelui Benedict, apoi doine și hore, cari au ajuns în bune mâni ia profesorii mei de liceu în Blaj. În cursul carierei mele de profesor la numitul liceu am intrat conștiu în arhiva cea bogată a neamului nostru și am ieșit cu un tezaur de creațiuni ale Muzei poporane. Am convins pe elevii mei despre însemnătatea productelor geniului poporan și despre datorința ce o avem ca să le adunăm, să le studiem și așa să le transmitem posterității. Și elevii m’au priceput. Onoare lor! Ca albine sârguincioase s’au slobozit în câmpul înflorit al literaturii populare. Dela Tulgheș până la Brad și din Maramurăș până la Olt, de pretutindeni au adunat și însemnat conștiincioși tot felul de literatură poporană: basme, tradițiuni, istorisiri, legende, anecdote, gâcituri, frânturi de limbă; doine, hore, colinde, datini și credințe, însemnări despre portul și tot ce privește vieața poporului român. Unele din acestea le-am publicat în foi. Dar ocupându-mă de colinde am constatat că aceste rămășițe sfinte se pierd pe încetul. Și până acum am pierdut multe dintr’însele. Colindele încep a se uită. Cultura modernă și împrejurările sociale schimbate le amenință cu părăsire. Cel ce s’a ocupat cu colindele va fi experiat că trebue să cetească multe variante ale aceleiaș colinde, ca să poată află una mai completă și mai aproape de textul original. De fapt: unele colinde sunt un amestec din 3—4 felurite, sau și în cazul cel mai bun, din 2—3 de acelaș fel. Temele nu sunt multe, dar mult variate sunt colindele de aceeaș temă.
Mulțimea variantelor necomplete îngreuiază selecțiunea, mai ales când colindătorul neînțelegând cuvintele vechi le pocește și recitează vorbe fără rost, ca d. e. anglicei [2]=anglică, scorobele=corăbioare; dalior=aurel(?) dujănel, dușalnic, 1. d. dușinic, arh. urșinic, gaiu (cocoș—,) 1. d. gaiu, harc, harcaș=arc, lebenjoară lebedă, tătrior 1. d. stretior, pătrior, 1. d. păltior ș. a. m.
Acest proces nefavorabil mi-a fost un îndemn să mă ocup întâiu de colinde și să public acele ce pân’acum sunt inedite, ca așa să le păstrăm posterității.
Alt motiv pentru publicarea colindelor mi-a fost faptul că în unele părți ale țerii administrațiunea le oprește în parte (turca), sau de tot, ori le mărginește în timp. Astfel se restrânge uzul lor și se alterează obiceiul cu privire la timp. Azi în puține locuri, ori nicăieri, nu se mai colindă la Anul-Nou, cu atât mai puțin la Bobotează, ori la Paști. Colindatul cu turca a devenit obiceiu rar, vasîlca, plugușorul cu buhaiul e și mai rar; sorcova și pițărăii (bizărăii) sunt locale, iar vifleimul, ca reprezentație, s’a dat uitării și au rămas numai colindele cu vifleimul, de care abia ne știu spune bătrânii cum era.
Obiceiul de a aruncă copiilor poame pe horn [3], de acum nu se mai poate practica, va ieși din uz, deodată cu cuptoarele vechi țărănești, cu hoarne (coșuri) largi, cari răspund în tindă sub «ursoaie». În locul acestor fel de cuptoare se introduc sobe de fier, ș. a. și hoarne cilindre, înalte peste coperiș. Cultura modernă, împrejurările sociale schimbate, contactul mai intim cu alte popoare, cauzează părăsirea vechilor obiceiuri. Azi nu se mai varsă nuci, alune, mere, prune pe horn, ca să se bucure copiii la Crăciun și la Anul-Nou, ci se introduce, mai ales la orașe, obiceiul german «Pomul de Crăciun», tot rest din cultul soarelui, dar care nu-i obiceiu românesc. Cu toate acestea cucerește teren.
Așa asistăm la îngroparea obiceiurilor noastre străbune.
În fața acestor fapte mi-am simțit datorința de a salvă ce se poate.
Văzând că Onorata Academie Română dela început a încurajat și ajutat publicarea literaturii poporane și a tot ce privește vieața poporului român, am îndrăznit și eu cu rugarea ca să-mi tipărească în editura sa acest mănunchiu de colinde, rămânând ca în viitor rând pe rând, să public o întreagă literatură populară dimpreună cu descrierea portului românesc de dincoace. Aduc călduroase mulțumiri Ilustrei Academii Române, că m’a sprijinit în propusul meu. Astfel am putut da poporului român «ale sale dintru ale sale», ca să-și vază într’însele tot sufletul său; iar învățații neamurilor în această modestă culegere de datini și credințe să aibă cu un criteriu mai mult despre originea noastră romană, cum — pe dreptul — doria Sasul Schmidt, ca adecă: originea noastră romană să răsară din romanitatea sărbătorilor, datinelor și credințelor poporane, (în scrierea: Das Jahr und seine Tage in Meinung und Brauch der Rumänen Siebenbürgens, Hermannstadt 1866).
Cât voiu fi contribuit la ajungerea scopului acestuia, va judeca critica nepărtinitoare.
- Blaj, în Faur 1912.