Prefață (George Ranetti)

 

În momentele acestea când războiul greco-turc bate la Poartă, d. Ranetti cântă.
Vorba ceea: țara piere și Muza se piaptănă.
Și cum doinește cavalul poetului nostru?
Ca valul înfuriat al Mării? Ca valsul lin al lui Romeo?
Nu, Este o melodie naturală, un „Dorul Inimei” conștient.
D. Ranetti nu este un necunoscut: are la pasivul dumnealui o serie întreagă de imnuri, cari nu-s plânsul unei inimi, ci râsul unui zeflemist convins.
De regulă, se cam întâmplă cu poeții țării noastre o tragedie extrem de jalnică:
Ei plâng, iar noi ne tăvălim de râs citindu-i.
D. Ranetti a-ntors-o bine și aici:
Dumnealui râde, iar... (antiteza ar trebui să fie: iar noi plângem. Dar nu-i așa). Dumnealui râde, iar noi îl imităm. Te rog, cititorule deprins cu luna palidă, cu stelele posace, cu salcia pe mormânt, cu amorul contelui și al marchizei — te rog, citește Tejghețarul lui Ranetti.
Și, dacă poți, nu râde văzând cum funcționarul comercial e apoteozat și ridicat la înălțimea unui luceafăr:

Și-l imploră: „O vin musiu,
„De ce nu intri-n casă?
„Eu, mă-nțelegi, nu pot să vii,
„Căci tata nu mă lasă!”

El îi șoptea oftând: „Mersi!
Dar frica de dom' Naie
Întotdeauna îl opri
Să între în odaie!

Eu unu, blazat despre partea poeților lirici, nu mai apreciez azi de cât parfumul național al Muzei domnului Ranetti. E sinceră Muza asta.
Și dacă-ți cere un leu și cincizeci apoi râzi ca de cinci, de te crezi la Teatrul Național în mijlocul Damei de Caro.
De aceea am luat condeiul spre a face apologia acestui valoros tânăr, care într-n secol în agonie, bea, mănâncă și scrie în mod normal.
Pe Ranetii nu l-a cuprins nevroza secolului; muza lui nu poartă-n frunte coroana roșie a degenerescentei.
El se tunde, se spală, se-mbracă în mod decent; iar muza lui, vivantă și comilfo, nu umblă cu rafinerii oculte și cu țachisme rușinoase.
E muză, domnule, — nu face pe prima dona!

București, 1 Aprilie 1897. Anton Bacalbașa.