Prefață la don Paladu
| Prefață la don Paladu de Anton Bacalbașa |
Penultimul număr al revistei enciclopedice Larousse a fost consacrat unei monografii a lui Bismarck: viața, tinerețea, maturitatea, operele lui și așa mai încolo.
Nouă ne-a venit altă idee:
Dacă s-a făcut o monografie a lui Bismarck, de ce n-am face și moi o moftografie a lui don Paladu?
Orice ar zice istoria, Bismarck n-a avut mai multă greutate decît don Paladu, care chiar la Sfîntu Gheorghe trecut a venit vreo zece băniți.
Am zis dar: Haidi să tragem pe don Paladu în volum, căci la dumnealui volumul e tot.
În paginile ce urmează cititorii vor găsi istoria naturală a eroului nostru.
Cu o energie curat demnă de o cauză mai bună, am cules tot ce am găsit mai solid, mai serios și mai umoristic despre acest distins bărbat.
Era păcat ca atîtea scîntei de geniu, toate inspirate de abdomenul, de manierele, de caracterul, de
principiile, de inteligența și de morala lui don Paladu, să se piardă pe la cele patru vînturi.
Noi le-am colecționat cu drag – cele mai multe fund operele noastre proprii – căci am pus în ele o parte din inima noastră.
Nu s-ar crede, și totuși noi iubim pe don Paladu ca pe un prunc al nostru, prunc prea de tot durd și cu cămășuța prea de tot compromisă.
Îl iubim pentru că am pus în el valuri de cerneală și scîntei din suflet.
G. D. Pallade era un avocat de a zecea mînă, secretar fără importanță, și fără șoșoni-galoși, al d-lui Petrache Grădișteanu.
El mergea la tribunal, mai tîrziu a mers și-n politică, pleda la bară, vorbea prin întruniri, s-a ales deputat, a ajuns chiar ministru, dar toate acestea nu l-au putut aduce la înălțimea unei individualități caracteristice.
Avocați sînt atîția, deputații se aleg așa de ușor, miniștrii sînt atît de nuli în zilele noastre democratice. Încît dan Paladu ar fi putut rămîne multă vreme un necunoscut pentru istorie.. de n-am fi fost noi.
Da, o spunem fără falsă modestie: noi am făcut din don Paladu aceea ce este astăzi.
Avea numai origine, și i-am dat originalitate; avea numai abdomen, și l-am făcut abdominabil!
Din înghesuiala gloatelor de politiciani noi l-am scos la iveală și l-am ridicat la rangul de personaj.
Dac-am vroi să punem și mai bine punctele pe i, am putea zice că am făcut din don Paladu pentru lumea țivilă aceea ce am făcut din Moș Teacă pentru lumea cazonă.
Don Paladu este Moș Teacă țivil, Moș Teacă teribil, care se amestecă la Domenii, la Justiție, la Finanțe. Moș Teacă atotștiutor, capabil să învețe pe pești ocenia, să poarte pe piele robă în loc de flanelă-iegăr, să rezolve „difițitu” bugetar cu tabla lu ăla…lu Pitagora!
Don Paladu, așa zugrăvit, este azi un tip special al României; de acuma încolo el aparține țării, el este al istoriei.
G. D. Pallade ar fi rămas în praful uitării – don Paladu stă deasupra ca-caimacu!
Grație muncii noastre de trei ani, putem zice azi că don Paladu este așa de popular – sau „populer” – încît G. D. Pallade a dispărut din limbajul românesc ca o terminologie ce nu mai corespunde la nimic, ci toată lumea cunoaște pe erou sub numele de „Don Paladu”.
Don Paladu la abdomenii, Don Paladu cu palanța justiției, Don Paladu la ichilibrajul bugetar, Don Paladu la 2drafcu, Don Paladu în tramcal, Don Paladu la fratele Berechet; iar G. D. Pallade – nicăieri!
Don Paladu a întunecat așa de groaznic pe G. D. Pallade. Încît G. D. Pallade se mai păstrează azi doar în lumea oficială. În coloanele Monitorului oficial.
Dar și acolo îi stă așa de rău, și stă așa de șubred. Încît amicul nostru Costică Iliescu, directorul Monitorului. Îi zice în particular (cum ar fi la „partea neoficială”), tot Don Paladu.
Cînd lucrurile stau cum spuserăm pîn-aci, cum voiți să nu iubim pe Don Paladu?
În judecata lui meschină, Don Paladu și-o fi închipuind că noi îl urîm. El nu știe – biet cap de întrunire pe culori! – că avem pentru dînsul cel mai cumplit amor.
Cum Cervantes iubea pe Don Quijote, cum Victor Hugo iubea Măgarul, cum poporul iubește pe Nastratin Hogea, tot astfel noi avem un fel de iubire plină de pietate, pentru Don Paladu.
El reprezintă zile de tortură sufletească, nopți de nedormire, atîtea și atîtea ore de zbucium în căutarea unei noi blestemății.
Toma Blîndu, tramcalul, Niță Berechet, iahnia de mînătărci, toate acestea ne costă muncă sufletească, muncă creatoare, ceva din inima noastră.
Tot ce se vede în paginile următoare, epopeea vieții lui Don Paladu, este un capitol – și poate din cele mai interesante – ale istoriei politice și morale a României la sfîrșitul veacului XIX.
Oferim contemporanilor noștri această operă – cu toată francheța – ca să mediteze asupra ei, și nu numai să rîdă, căci nu e numai de rîs.