Prefața (Poezii, Traian Demetrescu, 1885)
Noui poezii pe cari autorul v-a poleit cu aurul iluzianilor sale, deschideți aripile voastre de fluturi, aripile voastre împestrițate, cu albastru și cu roșu și zburați supt cerul tinereții, supt soarele celor șapte-spre-zece ani ai autorului vostru!
Șapte-spre-zece ani, — și cu toate aceste, — deja, un mic univers de cugetări și de simțiri supt tâmplele poetului!
Căci poet este, cine cugetă, cine simte și cine își meșteșugește versurile ca Traian Demetrescu.
Iată un nume nou ce ia loc printre numele mai mult sau mai puțin cunoscute ale celor cari scriu.
Un nume nou, și șapte-spre-zece ani!
Totul este nou și tânăr, suav și june, plin de colorit și poleit în soare, în opera lui Traian Demetrescu, — acest mic volum pe care-l aveți în mână dar pe care nu-l deschideți de cât cu un fel de teamă, — teama decepțiunei.
S-au și scris atâtea versuri, s-au și ținut atâtea mediocrități de pulpanele lui Bolintineanu, Alexandri și Heliade, — acești trei meșteri, și cântăreți al epocei lor. — în cât teama decepțiunei e naturală.
Din fericire pentru literatură și poate din nefericire pentru tânărul poet, — Traian Demetrescu, s-a ridicat, și mai presus de vârsta lui și mai presus de mediocritățile veșnic nevârstnice.
Școala poeziei sociale, reprezintată prin revista „Literatorul”, a avut darul să atragă și inima acestui tânăr pe un tărâm mai viril de cât acela al simplului dor.
Conținutul poeziilor sale, în această privință, nu sunt de sigur ultima expresiune a poeziei sociale, ― ce zic! acest conținut nu este încă de cât o simplă tendință de a rupe cu școala poeziei trecutului literar al țării, dar această tendință, se afirmă destul de lămurit pentru ca să avem dreptul să revendicăm talentul său pe seama nouei școli din care fac parte atâți tineri de valoare.
Voiam să constatăm aceasta, pentru cei cari ne-simțindu-se tari pe tărâmul discuțiunei, găsesc că este mai comod de a tăgădui, că în poezie există genuri, și prin urmare, școli literare.
Poezia este poezie, zic ei.
— Ei! da: Soarele este soare, dar ce-l constituiește, sunt moleculele ce-l compun.
Tot așa, genurile, sunt elementele constitutive ale poeziei, iar pentru că, genurile, nu pot se fie limitate, — dovadă că genuri noui se ivesc zilnic, — în poezie, ca și în filosofie, este școală, — sunt diferite școli.
Admițând însă, că această demonstrațiune ar fi eronată, credem că nu se poate tăgădui faptul că, acolo unde sunt adepți, că acolo unde este, centrul unei înrâuriri de la care nici chiar, cei mai aprigi dușmani nu se pot sustrage, n-a fost, nu poate să fie, de cât Școală și nimic de cât Școală.
Lucrul este atât de adevărat, în cât, unul dintre cei mai distinși scriitori Români, îmi spunea înainte de plecarea mea din țară:
— Ce-ai făcut pe tărâmul poeziei, am credință se spun, că am făcut pe un alt tărâm. Dovadă, îmi spunea dânsul, că tot ce este Frumos și Adevăr, triumfă în tot d'auna, — când e stăruință. Ai fost înjurat și defăimat, dar dacă ai întâmpinat atâtea neajunsuri, trebuia se le întempini tocmai ca lumina să se facă.
Tot astfel, voi zice la rândul meu, fermecătorului poet Oltean, care, cutează să debuteze la șeapte-spre-zece ani, cu poezii, demne de o țară mai sprijinitoare de arte și de litere.
Se sfia să-mi ceară o prefață pentru ele, și eu, mă sfiam să i-o fac când mi-a cerut-o.
Dânsul, se sfia căci își formase ideia că, de vreme ce un om a fost defăimat, și de vreme ce n-a creat, în mare parte, de cât ingrați, acel om, trebuie să se dezintereseze de cei-l-alți și să nu se ocupe, de cât de el.
Eu, — mă sfiam pentru că nu citisem încă micul să caiet.
Și iată acel caiet: Iată-l acum, tipărit, iată-l închis între două coperte, cu numele autorului în frunte și cu inima lui, înăuntru.
O! Frumoși ani ai tinereții, simțiri uimitoare, iluzii cu aripi împestrițate de culori, fluturi muiați în albastrul cerului și în aurul soarelui, cum străluciți pentru autor, și cât de departe sunteți de mine! Cum v-ați cufundat în abisul de unde, nu veți mai ieși!
Defectul acestor versuri, este că sunt prea personale. Traian Demetrescu, vorbește de simțirile lui și nu de ale altora: Crimă capitală! A ieșit la modă să nu spui că d-ta simți, ci să atribuiești unui erou imaginar aceleași simțiri, — adică, tot simțirile d-tale.
Căci in general așa se procedează. - Alții, — pretind că lucrul merge, alt-fel, și că secta de scriitori ce se arată dușmanii lor proprii și prietenii altora, studiază simțirile și caracterele ce sunt particulare, fie-căruia și că pe acelea le expun.
Un asemenea sistem, este după părerea noastră, o erezie complectă.
Cine va putea să susțină că G ö e t h e, a studiat în Faust, caracterul, simțirile, unui alt om, de cât tot pe ale sale? În adevăr, dacă ar fi existat un om ca Faust, atunci adevăratul Göethe, ar fi însuși acel Faust, iar nu marele filosof și poet german.
Faust însă, nu este de cât însuși Göethe; Singurul lucru pe care l-a făcut poetul, este de a-și masca în acea operă, personalitatea sa, cu un nume de împrumut.
Precum vedem, toată teoria inventată de niște pretinși critici, cade la prima cercetare.