Preludiu sentimental

 

Dragostea cu chinurile ei… Gelozia, așteptările, dezastrele… Discuțiile interminabile din care n-ai lăsa la o parte nici o replică, așa par de esențiale în întregime… Razele de lună sau plescăitul vâslelor pe ape, apusurile printre norii trandafirii… Vorbele abia auzite, înțelegerile perfecte, numai ținându-te de mână, și altă dată apropierile frenetice în locuri neștiute. Și la urmă, pentru unul totul s-a sfârșit și-l părăsește pe celălalt, și-l lasă pustiu și pe neașteptate bătrân. Sau Moartea!

Ca să transcrii aceste stări și să-ți faci pricepute vibrațiile nu e poate prea greu. Dacă te chinui cu intensitate, cuvintele se împreună de la sine. Lectorul te va înțelege ușor, căci își va aduce aminte de experiențe similare, sau va avea în fața lui căldura ta, izbucnirile pline de coloare, neliniștile. Deoarece tot ce frământă are relief….

Sunt însă momente, la începutul dragostei, mult mai nuanțate, mai estompate, al căror contur este mai greu de prins. Vorbe neînsemnate care vibrează cu aceeași intensitate ca și o amenințare de moarte pentru o ureche mai rafinată, căci dacă ești atent, găsești în ele de pe acum, în miniatură, toate cataclismele viitoare. Poți scoate din ele interpretări inverse, după cum vei face-o din scenele cele mai puternice, și, mai ales, desprinzi din toată atmosfera, odată cu impresia unei arhitecturi extrem de complicate, care se înfăptuiește totuși spre stupefacția ta și nesiguranța melancolică, ușor dureroasă, că poate totul nu e decât o părere, o iluzie, o glumă a naturii, și că o singură vorbă nelalocul ei sau gest greșit va destrăma totul.

Și dacă vrei să păstrezi ceva din prospețimea acestor clipe, așa de rare în viața ta necăjită, sau prea stearpă, sau prea complicată, trebuie să le înregistrezi imediat, cum voi încerca eu în aceste pagini, căci altfel, sau frământările de mai târziu vor înăbuși ondulațiile prime, sau indiferența te va face să nu te mai apropii cu nici o emoție de acele umile evenimente.

Dificultățile pe care le voi întâmpina mi se par mai mari ca oricând și îmi dau tot felul de neliniști. Va trebui să întrebuințez cuvinte impalpabile, să insist pe întrebări, căci pot părea fără semnificații pentru lectorul grăbit, să nu țin seama de evenimente, căci nu există încă nici un eveniment, și să las la o pane dialogurile chiar când se întâmplă să fie mai lungi, căci la început nu îndrăznești, și nici nu-ți vine în minte, probabil, să spui nimic important… Doar degajezi dintr-o atmosferă generală pe care n-o poți defini, așa este de imaterială, și care a evoluat tot timpul astfel, încât ai avut impresia uneori că între tine și tovarășa ta se leagă fire de paiajen (indiferent de vorbe) și alteori că spațiul este perfect gol, câte un cuvânt căruia la început nici nu i-ai dat mare importanță, căci părea prea plăpând, sau numai întâmplător l-ai observat și reținut, pentru că semăna cu altul de odinioară, sau că te-a impresionat într-o carte, sau dintr-un capriciu al ființei tale profunde, sau ca o fatalitate. Voi înșira câteva gesturi și vorbe înconjurându-le pe fiecare de sugerările ce mi le-au transmis, dar nu voi face aceasta cu prețul unui mare sacrificiu?

Voi detaila unele stări care nu-și au farmecul decât în întregimea lor, cum ai face cu o floare căreia i-ai rupe pe rând petalele ca să le examinezi. Vei strica minunea făcută să fie privită în întregime și mirosită dintr-o dată, și nu vei putea reface niciodată întregul. Vei falsifica chiar, căci ea nu este creată pentru a fi desfăcută atunci când este în plină frăgezime, ci trebuie s-o lași să-și scuture în voie petalele, odată cu trecerea vremii și cu supărările: o ploaie prea vijelioasă sau înțepătura unui bondar… Deci aplicând luciditatea mea unor emoții de-abia începute, falsific, complic inutil, n-ajung la nici o convingere de altfel, cum nu pricepi nimic uitându-te prea de aproape la un tablou.

Din pricina unei fatalități căreia trebuie să mă supun, interpretez muluplu orice nuanță, și voi face așa, tot mai profund, mereu, dacă dragostea se va înfiripa, voi chinui și mă voi chinui, voi fărâmița un sentiment ce ar trebui lăsat nealterat, ca o forță a naturii. La fel, la cinematograf admiri cai minunați alergând cu infinită grație și făcând sărituri uimitoare, și apoi cu încetinitorul se văd detaliile ce-ți par caraghioase, imposibile, și nu mai recunoști nimic din alergătorii sprinteni de mai înainte. Analiza neobosită… Abia au început vagi emoții, așa de vagi, că uneori mă întreb dacă nu cumva totul nu-i decât o părere, și am deci detaliarea lor în toate chipurile posibile. Oare nu este acesta semnul cel mai sigur al dezastrelor viitoare?

Am văzut anunțată în ziare o excursie spre munți, și m-am înscris fără să cunosc pe nimeni. Într-un automobil mare, de curse, ne-am înghesuit vreo treizeci de persoane, și s-au amestecat, la întâmplare, fetele și băieții, pachetele, fumul de țigare și glumele. La urechea mea un anume Biță perora neobosit. Anunța pe toată lumea că îi e foame și a început curând să mănânce, întovărășindu-și fiecare îmbucătură cu exclamări stridente. Sătul, a comis, inepuizabil, calambururi. M-am convins atunci că acei care vor să fie neapărat spirituali și utilizează calamburul sunt cei mai torturanți dintre oameni. Unii făceau haz de el, și astfel îl încurajau. D-l avocat Const. Popescu sublinia chiar: „Cum ai zis, mă?”

Râsete, chiote, interjecții, întrebări și răspunsuri care nu corespundeau. Am lipit fruntea de geamul mașinii și am început să prind siluetele pomilor din fugă. Deodată, într-un colț, lângă un tovarăș mai în vârstă, am văzut pe Fetița. Prima impresie: mitidcă și amuzantă, cu toate că serioasă. Apariție ciudată, dar n-aș fi putut spune din ce cauză. Poate pentru că părea foarte tânără, și în același timp avea câteva riduri pe gât și pe frunte. Gâtul părea cam scurt.

Am pus din nou capul la geam și am uitat-o complect. Și mai târziu, când ne-am cunoscut mai bine, i-am spus mângâind-o:

„Ce-mi place mai ales la tine e că ești o caraghioasă mică!”

Cuvântul „caraghioasă” trebuia să corespundă impresiei pe care o avusesem la început, îl îndulcisem însă, adăugându-i pe „mică”. Ceea ce mi se păruse la început numai amuzant devenea acum un motiv de afecție, dar nu voiam să-mi neg prima impresie, căci știam că aceea ar fi subzistat alături de una nouă și mi-ar fi sugerat tot timpul bănuieli. Încercam numai să transform ușor prima imagine în sensul în care mă mulțumea pe mine, deci să mă mint singur, să trișez. Mi-a rămas în minte că are gâtul prea scurt, și când am privit-o mai de aproape, am văzut că nu era adevărat, oricum aș fi făcut măsurătoarea. Și totuși, mereu îmi reîncepeam examinarea, căci impresia primă îmi iscase bănuieli pe care nu puteam să le alung, oricât mă convingeam că eram nedrept, și apoi poate voiam să mă asigur că, deoarece mă înșelasem pe jumătate la început, mă înșelasem și pentru rest, când mi se păruse că are o înfățișare ușor comică. Adăugasem lui „caraghioasă” pe „mică”, ultimul cuvânt știind că este pe gustul meu, și, deci, cel mai în măsură să-mi atenueze nemulțumirile. În adevăr, sintetizează perfect tot ce simt pentru dânsa. E nespus de mititică (40 de kg!), subțire, delicată și când o vezi în pijamaua băiețească încercând să doarmă, cu picioarele cât un pumn în papucii cu moț, și cu mâinile care parcă s-ar topi dacă le-ai strânge mai tare, îmi vine s-o iau în brațe ca pe un copil și s-o legăn pentru veșnicie.

La un popas am coborât cu toții și am putut-o vedea mai bine. Purta un costum cafeniu, băiețesc, ce i se potrivea de minune, în cap o caschetă și în picioare ghete fără toc, probabil împrumutate de la vreun copil. Se strecura printre camarazi ușor strânsă asupra ei, ca și cum ar fi fost înfrigurată. Mâinile și le îndesase în buzunarele pantalonilor. Am auzit-o spunând lui Mitru, vecinul ei din automobil: „Sunt așa de încântată că țiu mâinile în buzunar! Nu-mi mai vine să le scot!”

Am reflectat: „I se pare «interesant» să spuie astfel de fleacuri, și faptul că ținea mâinile în buzunar nu era o simplă întâmplare, ci o mică poză!” Și cum trecea tot atunci o nuntă pe drum, Fetița a mai spus: „Se mai însoară oamenii! Eu am făcut-o o dată și m-am lecuit pentru toată viața!” Ce-o fi vrut să spuie? Această copiliță a fost măritată? S-a despărțit? I-a murit? Poartă, odată cu hainele băiețești, cascheta, ghetele fără tocuri, și o tragedie pe umeri?… Poate a fost o glumă sau n-am înțeles bine…

Și apoi în creierul munților. Părăsisem pădurile de fag, și apoi de brad, care se întindeau acum în vale ca valurile, cu toate culorile, cu toate freamătele. Lângă noi, numai stânca dură, cu câteva fire de iarbă uneori. Și pete de zăpadă. Ne-am așezat cu tod spre odihnă și ne-am scos mâncarea din sacuri. Am uitat mizeriile din oraș. Fetița mânca lângă mine cu Mitru, amândoi având un singur sac… Ce-o fi între ei? Poate că… Își spun pe nume (dar toți fac la fel), glumesc ca și cum s-ar fi cunoscut mai demult. Iată o frază a lui Mitru, de pildă: „Mănâncă, Fetițo, altfel te pârăsc acasă”. Înseamnă că Mitru e deprins la casa ei. Din faptul că o spune așa de lămurit, trebuie să trag concluzia că asta nu dovedește nimic (sunt rude, de pildă) sau că totul e așa de normal între ei, încât nu mai au nici un motiv ca să se ascundă? Ceea ce mă face să mă gândesc la rău e că numai mai târziu a început Mitru să vorbească așa de familiar cu Fetița, parcă o bucată de vreme ar fi ezitat și numai apoi s-ar fi decis, din pricina atmosferii prielnice din grup. Sau poate că eu nu observasem decât mai târziu familiaritatea lui Mitru. Remarcele mele pot fi exacte fără să fie nimic între ei: voise Mitru să nu lase pe cineva să creadă lucruri rele din pricina cunoștinții lor întâmplătoare. Mai târziu o mică scenă avea să-mi dea noi îndoieli. Mitru i-a spus lui Const. Popescu la o întrebare indiscretă: „Nu e nimic între noi, zău așa! Ne cunoaștem de multă vreme, căci suntem vecini.” Asigurarea lui Mitru nu putea să ne dea o certitudine, și Const. Popescu a continuat să surâdă neîncrezător.

Acolo, pe o culme înzăpezită, mi-a plăcut vocea Fetiței, dând replicele lui Mitru. Desigur, nu pentru conținut, conversația mergând mai ales asupra mâncării. Dar accentul era armonios, și îmi plăcea mai ales că frazele erau scurte, grăbite, cu întreruperi dese între ele, și totul normal, fără nimic artificial, fără nici o impresie de răsfățare. Întâmplător, cu nu știu ce ocazie, a spus că a făcut școala în orașul G. Fusesem mai mult timp profesor acolo și am căutat să reconstituim amintiri comune, chiar dacă nu ne cunoscusem. Ea părăsise școala cu mult înainte de a veni eu în oraș, vrea să zică nu era așa de copilă precum părea. De altfel, a spus anul când a terminat, fără nici o cochetărie feminină de a ascunde ceva. Deci avea vreo 28 de ani! Uimitor! N-ar fi părut! Necazurile ei matrimoniale avuseseră timpul să fie adevărate! Și cum îmi era imposibil să vorbesc despre G. fără să vorbesc și de admirabila Olga Dimitriu, m-a anunțat că a avut-o profesoară, cea mai extraordinară profesoară. Și acolo, în vârful munților, cu zăpada alături și cu pădurile în vale, desfăcând coaja unui ou și picurând pe albuș sare, Fetița afla de la mine că Olga Dimitriu murise cu un an înainte…

O mică surpriză, un „ce rău îmi pare” și apoi discuția s-a schimbat (sau, mi se pare, a fost întreruptă de Mitru: „Mănâncă, Fetițo, slănină!”). Am gândit: ce repede rezolvă Fetița o moarte așa de prețioasă! Dar poate că munții erau de vină, căci în clipa aceea, în fața lor, orice preocupare omenească părea minimă. De altfel, și eu n-o udlizam pe Olga Dimitriu ca pe un mijloc de împrietenire? E drept că eu mă deprinsesem cu ideea aceasta de mult, pe când ea o aflase chiar atunci. Dar părerea de rău, pentru oamenii veritabil profunzi, nu trebuie să fie la fel în decursul vremurilor, ca o apăsare constantă, fără explozii și uimiri în fața surprizei?

La întoarcere ne-am odihnit pentru câteva minute unul lângă altul, la un râu ce curgea în spume. Și apoi iar ne-am despărțit și iar ne-am întâlnit alături de automobil. Fetița îmi spuse din întâmplare, cu nu știu ce ocazie:

— Am mult de muncă la birou.

— Da? Așa de mult?

— De obicei câte zece ore pe zi.

— Și probabil nu te interesează deloc ceea ce muncești.

— Absolut deloc!

— Trebuie să fii nenorocită!

— Foarte nenorocită!

O! Tonul cu care a spus pe acest „foarte nenorocită!”… Vibrația s-a desprins din ea și mi-a tulburat toată ființa! O lume întreagă de dezastre a pluut pentru clipa aceea lângă noi! Deodată, o întrebare întâmplătoare pusese în mișcare atâtea vijelii! Am primit descoperirea neașteptată cu imensă savoare (ca și cum ai auzi marșul funebru din Simfonia a III-a a lui Beethoven) și spaimă.

Am căutat s-o consolez cu vorbe pe care mi le adresez adeseori:

— Oamenii se împart în două: cei fericiți și cei nenorociți! Cei nenorociți sunt singurii care au o viață interioară, au intuiții, nu trec prin lume fără să nu fi priceput nimic. Cei fericiți însă mi se par intolerabili!

Fetița asculta atent. Simțeam că o interesează orice vorbă pe care i-o spuneam și era de acord cu mine (chiar dacă ar fi voit din tot sufletul să se termine chinurile ei), că nimic nu e mai dulce decât să vorbești fără întrerupere despre noroc și nenoroc.

Const. Popescu a venit între noi și a crezut că trebuie să aprobe și el. Nu-l ascultam, dar vorba lui oprea discuția noastră. Ne-a spus: „Și mie mi-a murit mama acum o lună!” Rece, cu un ton indiferent. Cum nu se cutremură Fetița? Cum n-o crispează calmul camaradului?

I-am mai spus Fetiței:

- Îmi pare rău că n-o să te mai văd poate niciodată!

— Nu exagera! Nu se știe niciodată nimic!

Ce ușor s-a consolat! Deci n-a fost decât o mică discuție fără importanță… Și nu este numai o umilință personală părerea mea de rău, căreia i se răspunde așa de simplu, dar și o cugetare asupra superficialității omenești: vra să zică această grațioasă duduie, ce poartă cu dânsa atâtea tristeți, primește totuși așa de simplu despărțirile de munți și de vorbele grave pe care nu are ocazia să le schimbe prea des. Eu mă separ de cel mai mic lucru cu nenumărate regrete.

La întoarcere, în automobil, Fetița și-a rezimat capul de unul din grup (cine era? nici nu-l observasem) și, în întunericul din colțul lor, bănuiam tot felul de înțelegeri misterioase. La sosire, nu știam dacă trebuie sau nu să-mi iau rămas bun.

Fetița e foarte familiară cu toată lumea. Spune pe nume și i se spune la fel, râde cu toți din toată inima, tutuiește, se reazimă fără nici o sfială de câte cineva și uneori chiar se așază în brațe. Semn de ușurință? Căci poți ușor să-ți închipui că e la dispoziția oricui vrea, și dau probă de naivitate complicând asupra ei. Dar poate iarăși că sunt semnele unei tragedii definitive. E familiară cu toată lumea, tocmai pentru că n-o interesează nimeni. Deci din orice gest poți scoate interpretări opuse atunci când chestiunea te interesează cu adevărat. Și a-ți spune astfel de întrebări nu e primul avertisment al geloziilor viitoare?

Peste două săptămâni am plecat iarăși în munți. De data aceasta eram numai câteva persoane. O mică recreație cu ocazia concediului de vară. Am primit imediat să mă asociez celorlalți, la prima invitație făcută. Nici nu știam bine unde mergem. Și după ce trenul ne-a dus în munți, am început să urcăm ceasuri întregi spre o casă de odihnă reputată. Drum printre copacii parfumați și mereu perspectivele superbe. Și în același timp, odată cu noi, oboseală, căci picioarele mergeau la întâmplare, fără control. Cu întreruperi, Fetița mi-a povestit scene răzlețe din viața ei tristă.

- M-am măritat din dragoste!

Dragostea, această furtună în făptura micuță a Fetiței, transformându-i toată nevinovăția copilărească și revărsându-i în suflet dintr-o dată gravitate în fața vieții. Cu ce frenezie trebuie să-și fi dat gura noului-venit, convinsă că n-o va mai da niciodată altuia! Cu ce grabă și-a descoperit toate misterele și a admis toate profanările! Când a învățat toate senzualitățile! Cu ce bucurie! Cu ce goană începea din nou. În preajmă oamenii se nășteau și mureau, înmormântări și botezuri, și între timp se chinuiau, cerșeau o bucată de pâine, puneau la cale soarta Europei, făceau războaie și pace, descoperiri și planuri sau îmbinau cuvintele, sunetele și culorile cu măiestrie, iar Fetița avea o singură preocupare: să-și scoată hainele, goală să se încolătăcească frenetic de iubit, și amețită să-și dea, în întregime, tot corpul, tot sufletul. E greu de închipuit corpul ei fragil în momentul patimii. Picioarele delicate, trupul subțire, mutra de șoricel, și totuși, cu celălalt, femeie. Nici un sentiment în miniatură, cum ar face impresia privind-o, ci totul dezlănțuit cu intensitate. Și acum, dacă se așază cuminte lângă mine și vorbește cu înțelepciune, păstrează totuși în ea amintirile bețiilor de odinioară, le ține acoperite, dar se descopăr la orice întrebare mai apăsată, și de altfel sunt trădate mereu, dacă asculți cu atenție, prin câte o vorbă cu aspectul cel mai inofensiv. Pare un doctor care nu se mai jenează să numească anumite lucruri, insistă chiar asupra lor ca să demonstreze că le cunoaște bine și, dacă ar fi cât de puțin pudic, ar arăta că nu e doctor bun. Sau poate că făptui i se pare normal, și numai eu îi dau importanță, pentru că nu sunt deprins cu el, iar vorbele Fetiței nu sunt spuse cu nici un fel de ostentație. Cred că travaliul interior ar fi acesta (din puținele exemple pe care le am la dispoziție). Întreabă de pildă: „Și X n-a vrut să aibă copii?” Acest „n-a vrut” îmi sugerează tot ceea ce Fetița știe din practicile amorului. Dar aceste cuvinte le mai spune Fetița, o simt după timbrul vocii, ca să mai retrăiască, oricât de vag, vreo scenă sau vreo conversație de altădată, fără însă să și-o mărturisească precis, căci n-ar admite-o, fiindcă și-a impus cu toată tăria să nu se mai gândească la trecut.

- Apoi ă început să mă înșele…

Gelozia Fetiței… Chinurile ei mereu reîncepute, motivul cel mai sigur ca freneziile amoroase să fie mereu întețite chiar dacă tot el aduce, prin straturi succesive de cenușe, hotărârea de la urmă de a desface totul. Într-un menaj fericit, obiceiurile se fac cu precizie, și perechea se îndreaptă molcom spre bătrânețe și moarte, fără evenimente prea importante. Decât doar, ca inovație, uneori partenerii se îngrașă, apoi făc cură de slăbire, și la urmă se îngrașă din nou. Dar gelozia aduce cu ea certurile, discuțiile fără oprire, urile și gustul de distrugere, și apoi împăcările tot așa de aprinse, și iertarea de la urmă, deci posibilitatea ca tovarășul tău să se impregneze în tine definitiv, să nu poți să mai păstrezi nimic întreg. Nu mai rămâne nici o pudoare în vorbă sau nici un gând ascuns pe care în mânie să nu ți-l destăinuiești.

- Mă înșela cu toate prietenile mele…

Acest termen general nu arată că poate gelozia ei a fost chiar mai mare decât greșelele lui? Căci e imposibil ca toate prietenele să fi fost subjugate de el, și nu prea cred în existența lui Don Juan (chiar dacă Fetița îl socoate încă „foarte frumos” și „foarte inteligent”). Și apoi, mă întreb cu surprindere, ce fel de prietene avea de se pretau așa de ușor la astfel de practici? Mereu a suportat, fără mult discernământ, tot soiul de indivizi în preajma ei, chiar în clipa când își orânduise o viață intimă cu omul pe care-l iubea, după cum făcuse în excursie, unde dădusem vina pe seama dezamăgirilor. O înșela mereu și, după certuri, se reîmpăcau, nici o mândrie așadar în ea. Își făcuse de pe atunci instincte de funcționară care admite orice capriciu al șefului și nu protestează deloc, pentru ca să nu fie izgonită. Mi-ar place o iubită înnebunită de dragoste, dar în același timp mândră, neadmițând nici o umilință, cu orice preț, cu prețul despărțirii definitive chiar.

Nu confund poate literatura cu viața? Cum să fii mândră și să te desparți de omul pe care de atâtea ori l-ai privit cu nețărmurită afecție, cum doarme, cum mănâncă?

- Îi plăceau chefurile. Avea totdeauna invitați. Fumau, beau, râdeau… Îmi devenea atmosfera intolerabilă și plecam singură pe străzi. Când era vremea frumoasă, și luna pe cerul senin, îmi strecuram tristețele printre îndrăgostiți. Mă întorceam la miezul nopții. Și după un timp, după plecarea mea (cât? m-am întrebat deseori), băgau de seamă că lipseam. La întoarcere, mă iscodeau de ceea ce făcusem. Găseam o minciună oarecare și se mulțumeau cu ea, și ei, care erau niște proști, și el, care era inteligent. Cum va fi admis așa de simplu minciuna mea, căci nu-mi punea nici o întrebare mai lămurită nici când rămâneam singuri? El putea discerne chesdunile cele mai subtile. Nu-l mai interesam, probabil. Luam, în plimbările mele de noctambulă, întotdeauna cu mine o carte! De ce, nu știu, căci la întuneric n-aș fi putut citi, și nici nu eram în stare s-o fac. Dar o luam cu mine, ca pe un prieten, ca și cum scoarțele ei m-ar fi mângâiat.

Ce triste plimbările Fetiței prin noapte, cu o cane în mână! Poate însă că nu trebuie să omit, din cine șde ce gusturi romanțioase, artificiul ideii ei. Cum! Purta în suflet atâtea mizerii, și în același timp se consola cu o carte pe care nici măcar n-o citea! Și probă că găsea interesant gestul ei e că l-a reținut, și acum îmi vorbește de el ca să mă înduioșeze și mai mult. Oar poate că aceste artificii sunt esențiale naturii omenești, deci trebuie să le admitem fără nici un comentariu. La fel nu trebuie să ironizăm pe acel care-și face o bucurie punând câteva flori pe un mormânt, sau care își orânduiește câteva preparative grațioase (azvârle amintiri, scrie scrisori) înainte de a se sinucide.

- Lucram de dimineața până noaptea la un birou ca să ne ținem. El lenevea toată ziua prin cameră. Seara nici măcar nu venea să mă ia de la birou… Găseam camera murdară. Avusese musafiri.

Vedeam măsuța cu ceștile de cafea neagră, murdare pe fund și stropite pe farfurioare, fărmiturile pe fața de masă și cuvertura patului conjugal mototolită. Eram obosită. După moartea mamei, singura ființă scumpă de pe lume, n-am mai fost bună de nimic vreun an de zile. Ce gust mai putea avea el de mine!

Monologul ei a fost întrerupt de unul din tovarăși care mereu ne îmbia să facem un popas pentru mâncare. Ne-am supus și în același timp ne-am odihnit, căci urcasem poteca fără întrerupere. Desfăceam pachetele, aruncam la vale cojile de ou, oasele de pui sau tinicheaua cutiei de sardele și mi se părea că cern țărână peste dezastrele Fetiței. Am reînceput drumul și Fetița a reînceput povestea:

- Câte scene dureroase! Odată l-am trimis la mare, căci era bolnav. Cu ocazia unui mic concediu de două zile, m-am dus să-l văd. Era cu o femeie. Am început să-l cert, însă mi-a răspuns că eu nu pot să-l înțeleg. Apoi m-a condus în aceeași zi înapoi la gară, sub pretext că el proiecta tocmai atunci o excursie la care nu putea să renunțe.

- N-avea deloc inimă!

- Da… N-avea deloc inimă!

Tăcere lungă între noi, dar plină de vaiete interioare.

- Curând mi-a scris: cerea divorțul pentru motive pe care eu sunt prea burgheză să le înțeleg. Coincidență: tocmai atunci am primit și o telegramă anunțându-mă de moartea tatei. Nu șdam la ce să mă gândesc mai întâi și ce să fac. Am rezolvat dificultatea. Am pornit, ca de obicei, la birou. Și iar împăcări, și iar despărțiri.

Într-o zi, deodată, fără să fi avut vreun motiv mai puternic decât cele obicinuite, am simțit că s-a umplut paharul și m-am hotărât să divorțez. Și apoi ezitările, și întâlnirile la tribunal, și plânsetele lui, și jurămintele, și amenințările. Și argumentele prin care se încerca să mai reție puțin din mine ca să-l doară mai puțin, pentru clipa aceea (căci era ușuratic și trebuia să se consoleze iute). Spunea: în schimb, vom fi prieteni buni! Prietenia între doi oameni care s-au iubit este posibilă?

Și apoi Fetița a tăcut, în timp ce urcam mereu pe drumul ce făcea impresia că n-o să se mai termine niciodată.

„…Ce rău îmi pare de tot chinul pe care ti l-a făcut celălalt. Și ce aproape ești de mine tocmai din cauza asta!”

Am ajuns la o casă de adăpost pentru turiști, unde am fost aranjați după posibilitate. Mie mi s-a dat o cameră mică, pe care trebuia s-o împart cu Fetița. Paturi alăturate, ca în cel mai perfect menaj. Așteptam ora culcatului cu jenă, dar Fetița a rezolvat imediat orice dificultate. S-a îmbrăcat într-o pijama băiețească dungată, ce o făcea și mai mititică, și când am intrat, întorsese capul și era cuminte, ca și cum ar fi adormit. Sculatul s-a petrecut tot așa de simplu… A doua seară eram învățați. Uneori, înainte de a adormi, citeam la lumânare după obiceiul meu. Parcă ne cunoșteam de o veșnicie.

Am cules flori împreună (apropierea care se face culegând împreună flori!) și ne-am împodobit camera. Am căutat și tablouri și am găsit, într-un pod, un portret vechi al reginei.

Am spus, fără nici o intenție, proprietarului, arătând portretul: „Mi-am adus o femeie frumoasă în cameră”. Proprietarul mi-a zâmbit șiret, ca și cum i-aș fi mărturisit că Fetița e destul de urâțică. Și într-adevăr, bărbaților nu le place genul acesta. Lor le plac femeile mari, pline, cu sâni voluminoși. Dar am lăsat în pace surâsul proprietarului, ca și cum aș fi fost complice cu el. Nu e aceasta o lașitate pe care voi repeta-o mai târziu umilind pe Fetița, și care în același timp îmi va pune bănuieli asupra fizicului ei, cu toate că se potrivește atât de bine cu gusturile mele? Surâsul șiret, ca și alte vorbe, îmi mai demonstrează că sunt considerat mai mult decât simplu prieten al Fetiței.

Fetița nu se sinchisește de asta, nici nu bravează, nici nu ascunde, nici nu explică (de ce? m-am întrebat în toate felurile), dar dacă mă neliniștea indiferența Fetiței față de bănuielile lor, bănuiala însăși mă mulțumea. Mi se părea că suntem mai apropiați și ne deprindea cu ideea că între noi doi dragostea nu poate fi complect exclusă.

Uneori, Fetița era cu mine caldă, prietenoasă, dar alteori rece, distantă, și nici măcar absentă. Vorbea cu toți (și cu mine, de eram în grup) cu aceeași vioiciune, părea că o interesează conversația neînsemnată, râdea, glumea, parcă n-avea nici o bănuială de artificiul care se petrecea alături. Atunci credeam imposibilă o afecție deosebită între noi, și, ca să capăt totuși o oarecare încredere, utilizam, în loc de vreo amintire convenabilă, un vis ce avusesem cu mult înainte de a o cunoaște, căruia nu-i dasem mare importanță și pe care mi-l amintii deodată, destul de neprecis. Eram și în vis, după obicei, foarte nenorocit, nu știam cum să mă descurc dintr-atâtea complicații unde intrasem din cine știe ce gust al distrugerii, și o fată cu silueta Fetiței a venit, s-a apropiat mângâioasă și m-a salvat. Visul era ciudat, căci nu corespundea nici unei întâmplări, de aceea nici nu-i dasem mare importanță. Și acum mă sprijin pe el, când văd răceala Fetiței, și chiar îl aleg într-o chestiune așa de importantă, cu toate că aș putea avea reazime mai solide, probă că temperamentul meu este destul de fantastic.

Dar poate nu trebuie să cred că gândurile ei corespundeau perfect aparențelor. Deseori m-am convins că e bună observatoare a oamenilor, cu toate că-i suportă, îi ascultă atent și nu protestează deloc împotriva superficialității lor.

Odată mi-a spus: „Ai văzut pe Const. Popescu? Vorbea de moartea mamei lui ca și cum i-ar fi murit o găină.” Mie mi se păruse că nu observase nimic. Altă dată a reflectat: „Caracteristica ta (mă tutuia, dar nici o bucurie, căci așa făcea cu toată lumea) este să complici inutil orice senzație!” Ajungea deci la concluzii, după câteva zile de cunoștință la care ajunsesem și eu după îndelungi îndoieli. I-am răspuns: „E imposibil să nu complici ceea ce te interesează!” într-o zi coboram de pe munți, obosiți. Tăcea toată lumea, și deci nu se observa tristețea tăcerii mele, care veneam la urma celorlalți (Fetița îmi spusese: „Tu ești sau ultimul, sau primul”). Gândeam: „Iată acum pot fi sigur că habar n-are de mine!” Fetița mergea înaintea mea, cu hainele ei de băiețel, cu cascheta pe o ureche, cu ghetele fără toc, cu genunchii goi și cu mâinile înfundate în buzunare. Deodată și-a încetinit ușor mersul. Mi-am zis: „Dacă aș fi încrezut, aș crede că este o încercare de a se apropia de mine”. Dar știam că e numai o părere în care mă complac, cum țl-ai închipui că ești bogat, râzând tu singur de tine în același timp. Nu eram obicinuit niciodată să trag vreo concluzie fericită pentru mine.

Aspectul Fetiței nu denota decât oboseala, și apoi, la un moment dat, și-a aranjat ceva la o gheată, ceea ce explica întârzierea ei. Dar, neașteptat, s-a întors spre mine, și-a întins mâna ei de copil și apoi am continuat să mergem de mână o bucată de vreme, în timp ce o mare bucurie îmi invada sufletul.

Jenat, mi-am retras eu mâna, ca din întâmplare, și lăsând astfel să se creadă că și gestul ei l-am considerat ca o întâmplare (deci renunțam eu la prima posibilitate de apropiere între noi, la care râvneam atâta). Din timiditate poate, dar mai ales dintr-o spaimă: ca să nu-și retragă ea mâna (și ar fi trebuit să termine fatal prin a face asta), căci ar fi anihilat toată bucuria pe care mi-o făcuse.

Fetița deseori îmi făcea observații asupra unor neglijențe la îmbrăcăminte, și le primeam trist și vesel în același timp: mă bucuram că se îngrijește de mine, dar știam că de la celălalt a învățat să observe. Și dacă observarea prafului pe haine aparține numai ei, nu același lucru e și când te ceartă pentru că ți-ai făcut prost cravata. Și apoi, aceste mici pretenții nu sunt dovada - poate — a unui spirit de dominație excesiv, și care, din pricină că-i sunt încă un străin, nu apare decât în miniatură? Aceeași bănuială că gelozia ei a fost mai mare decât greșalele lui. Mi-a spus cu ironie o frază cu care o gratulau prietenele în timpul divorțului: „Nu ar trebui să divorțezi; așa sunt bărbații, infideli, dar în fond sunt buni”. Aceasta demonstra gândul obicinuit al fetelor, ca să fie cu orice chip măritate. Dar poate că vorba demonstrează numai că prietenele cunoșteau temperamentul exclusiv al Fetiței. Îmi făcea imensă plăcere văzând-o dispunând de mine și mi se părea că suntem mai apropiați. Îmi plăcea să fiu ascultător, și mă bucuram chiar când alții ironizau ascultarea mea, pentru că era la început, și poate eram amuzat jucând un rol neobicinuit pentru mine. Îmi cunosc gustul de independență: la cea mai mică încercare de dominație evidentă, fug.

- Sunt chinuit, Fetițo, după fiecare clipă care se duce… și se termină povestea…

- Iarăși complicații zădarnice. Bucură-te de moment, vom vedea ce va mai fi mâine.

Și înainte de a pleca, mi-a spus melancolică:

— De-abia acum îmi dau seama că pleci. Credeam că o să dureze mereu.

Am gândit; „Mi-am dat seama chiar din ziua sosirii, și m-a durut chiar de atunci”.

Deseori constat la Fetița ce perfect observă tot ce se petrece în jurul ei, ceea ce e rar la o femeie, și ceea ce prețuiesc îndeosebi, cu toate că aceasta strică prospețimii, spontaneității și, în același timp, îmi aduce aminte că acest spirit de observație l-a căpătat, sau în orice caz și l-a dezvoltat din pricina experiențelor cu altul. E uimitor ce judecată exactă are asupra oamenilor, și atunci cu atât e mai mare mâhnirea mea că-i suportă și e chiar familiară cu ei. Totdeauna știa precis ce are de făcut, deprinsă multă vreme singură, sau cu un om care n-o ajuta deloc, să-și orânduiască precis planurile. Am văzut-o cu ce repeziciune și-a făcut un itinerar pentru tren, pe când va pleca (trebuia să schimbe câteva trenuri), ceea ce e rar la o femeie care, de obicei, are panica drumurilor. Știe precis să-și îngrijească sănătatea, după cum a spus doctorul la care s-a dus tot după hotărâre proprie, fără să fie bolnavă, să-și ție ora de mâncare, de culcare, doctoriile. Privind-o, câteodată mă cuprinde o milă cumplită de dânsa, așa e de fragilă, așa trebuie ocrotită, și așa nu are nici deprinderea, nici încrederea că ar putea face aceasta cineva pentru dânsa. Câine bătut, care fuge când o mână vrea să-l mângâie. Aceeași precizie va pune-o ca să mă examineze și pe mine și va mai fi în stare să aibă mici nebunii, periculoase dar fermecătoare, oricare le-ar fi pericolele?

Educația intelectuală a Fetiței lasă de dorit… A citit puțin, n-a avut timpul să mai citească după zece ore de lucru, și nici n-a fost nimeni s-o îndrumeze. Astfel, m-a întrebat pe neprevăzute, când discutam despre cărți: ce crezi despre Rachilde? Desigur, la începutul conversațiilor noastre literare, nu despre Rachilde e nimerit să vorbim, de care de altfel nici n-aș putea spune mare lucru. Dar pricepe orice îi explici, și dacă rămâne de altă părere chiar te contrazice, însă fără nici un pic de prostie. I-am dat, pentru început, Le bal du comte d’OrgelA lui Radiguet, cane subtilă, scrisă probabil sub obsesia lui Dominique. Mi-a vorbit mai pe urmă Fetița despre ea fără să o ajut deloc, cu uimitor simț de observație și bun-gust. Va fi această carte începutul lecturilor nenumărate la care o voi obliga mai târziu?

În muzică are anumite preferințe: îi place mai cu seamă muzica italienească (bărbatul ei a fost italian și a influențat-o așa). Muzica germană i se pare complicată și confuză, dar când pune la patefon câte o romanță italienească, vibrează. Este fermecător când doi amatori de muzică vibrează unul lângă altul la vreo melodie, fără exclamații, fără vorbe. Lângă Fedța am uitat că sunt pretențios, că fericirea completă n-am simțit-o decât la vreun cvartet al lui Beethoven, de pildă la andantele din Op. l27, și m-am emoționat din toată inima la vreo arie de Verdi sau Puccini.

De altfel, lipsurile literare sau gusturile muzicale dubioase ale Fetiței le constat nu numai fără păreri de rău, dar chiar cu un fel de savoare, mai ales că-mi dau seama că poate fi educată ușor. Când eram adolescent, mă înfuria orice lipsă în felul acesta a cuiva, ironizam și mă plictisea fata cea mai încântătoare, pe care o taxam imediat de proastă. Și acum nu numai că admit aceste lipsuri, dar le și savurez. Voi fi făcut o așa de mare evoluție în părerea mea despre oameni, și experiența și dezastrele mă vor fi învățat la indulgență? Iar dragostea mea pentru Fetița (fără nici o legătură cu judecățile ei literaro-artistice) mă îndeamnă să fiu așa? Acum mă amuz când spune vreo enormitate, și constatând că mă amuz sunt încântat ca și cum aș da dovadă de o mare înțelepciune, sau aș constata la mine o trăsătură neașteptată, glumeață, care totuși mă complică.

În fața Fetiței fac impresia unui om făcând haz văzându-și copilașul schilodind unele cuvinte.

Mi-a spus: „N-am nici o încredere în nimeni!” Rezultatul experiențelor ei…

Dar poate și o întrebare către mine. Experiența ei îmi dă felurite neliniști. Mă consolează, aducându-mi o dovadă de profunzimea ei sufletească (ce evoluție am făcut, ce mult am îmbătrânit că am astfel de consolări, eu care n-am visat decât jeunes filles en fleurs). Dar, în același timp, aceeași experiență a învățat-o să nu mai iubească dezinteresat, căci viața e prea gravă ca să nu socotești totul din vreme, cu înțelepciune. Am spus:

— În mine nu trebuie să ai nici o încredere, sunt o victimă a capriciilor interioare. Sunt un perpetuu nenorocit, șovăielnic; mă complac în toate dezastrele și nu pot fi de nici un folos unei fetițe ce are nevoie de sprijin și conducător…

Aceste vorbe niciodată nu vor îndepărta pe o femeie, oricât ar vedea că ești sincer. Dimpotrivă, apropie, ca și cum grozăvia n-ar fi prea mare. De altfel, știind perfect aceasta, le-am spus. Reprezentau adevărul, dar întrebuințând starea mea de singurătate necăjită pentru alte scopuri, nu am fost farseur? Chinuiții sunt mai șireți. Trag profit din aceste chinuri, și de fapt n-ar renunța la ele, cu toate că suferința este autentică.

S-a așezat pe marginea unui râu spumos, într-o după-amiază caldă. Am văzut-o că doarme, și am vagabondat prin pădure sau am privit apa alergând neobosită pe pietricele. De-abia târziu m-am întors, și atunci s-a trezit și ea. Mi-a spus: „Ce bine mi-a fost!” Vorba ei, căzând peste singurătatea mea, mi-a iscat pentru câteva clipe o suferință intolerabilă.

Uneori mă întreb: suferințe de pe acum? Trebuie să le consider numai mici emoții, când eu mă văd chinuit cu tot dinadinsul? Ce lipsește acestor chinuri ca să se numească veritabile? Doar evenimentele pe care să mi le brodez, căci din moment ce între mine și Fetița n-a fost nimic alt decât vreo vorbă întâmplătoare, au creat numai o atmosferă și nu un subiect. Trăim însă prin carne, și numai carnea te face să te doară deplin. O sărutare îți angajează toată ființa cum nu o poate face o simplă conversație amicală. Am impresia că sentimentul meu de acum ar fi o jucărie de copil ce vrea să imite un lucru mare. Un tren delicat: mititel, având în el însă toate aparatele trenurilor veritabile… Sau o păpușe grațioasă, cu zâmbetul totuși pervers. Sau o hartă cu reliefuri, reducându-ți perfect imaginea apelor și a munților. Căci în gândurile mele pentru Fetița găsesc de pe acum de toate, chiar dacă numai în miniatură: și gelozie, și dragoste, și milă, ciudă, gust de a pedepsi, a supăra și a împăca, toate neliniștile…

Poate că emoțiile mele vor crește, vor deveni cataclisme, vor curge în șiroaie, vor coborî în cataracte, vor inunda totul în cale, asemeni unui firicel de apă care crește, se transformă, devine fluviu; sau poate că firicelul de apă se va zbate grațios pe pietricele, va pâlpâi chinuit, ca o lumină care se stinge sau ca o pasăre înainte de a fi tăiată, și va dispare în pământ, lăsând în urma lui doar amintirea poetică a unui tremur de viață de scurtă durată, spre care îmi voi purta uneori nostalgiile privind luna în călătoriile ei misterioase.

Dar din purtarea ei față de mine pot să trag vreo concluzie pentru ea? Orice vorbă sau gest al ei sunt așa de firave, încât se pretează de pe acum la interpretări duble, fără ca ea să fie de vină pentru aceasta. Poate că dragostea abia începută este încă fără contururi precise, sau fiindcă firea mea nu poate admite concluziile definitive, când se interesează în mod special de ceva. Din acest joc interior, care și-a și început mișcarea neobosit cu ocazia Fetiței, aș putea trage concluzii că țin la ea mai mult decât cred, cu toate că, logic, făcând socoteala timpului de când ne cunoaștem, cred că nu e posibil. Multele întrebări inverse pe care mi le pun nu au o valoare a lor intelectuală, pornită din curiozitate psihologică, ci fiecare aduce cu ea o bucurie, sau mai cu seamă o suferință. Joc delicat, dar de va continua, va lua proporții uriașe. Preludiu de scurtă durată, conținând toate temele ce vor fi dezvoltate în opera care urmează imediat. Uneori, preludiul se cântă de sine stătător.

Într-o noapte din cele șapte ce aveam de stat împreună am găsit-o pe Fetița încă neadormită.

- Știi la ce mă gândeam? Să-mi fac o pijama la fel cu asta care-ți place, dar de mătase!

E un cuvânt dulce pentru mine? Dar în același timp și o mică vorbă de femeie veritabilă. Cu toate că privindu-i mutra mititică făcea impresia unei pretenții de copil. Au trecut atâtea vijelii peste ea, și a rămas încă așa de tânără!

- Dormi! E târziu și aici ai venit să te repauzezi!

- Da, da, ai dreptate, bună seara…

Și acum, ultima seară dintre noi. Luna inunda apa și pădurile… Mi-a spus din vreme: „Mergem amândoi la plimbare, vrei?” Și apoi, fără să se lase rugată și fără să trebuiască să-i mai aduc aminte, a intrat în cameră, și-a îmbrăcat costumul băiețesc și m-a luat de braț. Trecând pe lângă ceilalți, s-a scuzat curagios, cu toate că de obicei nu făcea nimic ce ar fi putut să-i supere: „Mergem să facem serenade la lună, nu vă neliniștiți!”

Și în timp ce minutele se răsturnau cu grămezile, am pornit-o pe marginea apei, prin petele de întuneric și lumină, atenți la foșnetul copacilor, emoționați și spintecând aerul cu câte o vorbă fără sens, dar plină de vibrații. Și într-un colț, sub un brad, cuminte și duios, se odihnea un vițel mititel, uitat cine știe cum. Apariție neașteptată de o nespusă prospețime și delicatețe. Acolo, uitând toate ezitările și întrebările asupra mea și asupra ei, am strâns-o în brațe pe Fetița și i-am sărutat gura. S-a lipit caldă, cu toată ființa ei fragilă… Ne-am întors înlănțuiți. A fost numai mirajul lunii fermecate?

A intrat înainte în camera noastră și am găsit-o întinsă pe patul ei, în pijama. Am sărutat iarăși gura caldă, și iarăși și iarăși. Și vorbe fără mare înțeles, căci nu ne mai puneam întrebări și nu ne mai interesau răspunsurile. Eram fericiți de mângâierea noastră caldă și fără nici o intenție josnică în ea. Căci deocamdată eram bucuros că pot să mângâi în voie un copil minunat. Trebuia să plec neapărat a doua zi, când veneau noi vizitatori cunoscuți de-ai noștri, care aveau să facă spirite, să se agite, să mă distanțeze de Fetița, și voiam să duc cu mine impresia nopții fermecate. Drumul de făcut era lung de tot, vreo șapte ore de mers pe jos; de altfel, nici nu-l știam destul de bine și mă temeam să nu mă rătăcesc. Plecam poate și din instinctul bolnav de a fugi de fericire, din spaima de a nu o distrăma, detailând-o prea de aproape. Sau poate că eu nu pot rămâne decât nenorocit, și imediat ce sunt mulțumit, mă cuprinde dor de ducă și gustul de noi dezastre… (Ceea ce Fetița a remarcat.) Trebuia să mă culc pentru a putea rezista a doua zi, căci nu eram prea deprins cu călătoriile lungi pe jos, ș-am spus Fetiței bună seara, dar ea m-a întrerupt cu fermecătorul: „Vrei să pleci fără să mă mai săruți pentru ultima dată?” - așa spunea de câte ori făceam vreo tentativă de a mă depărta. Și brusc, după un capriciu al firii mele, o neliniște mi-a cotropit sufletul cu o violență insuportabilă, înainte chiar de a fi avut vreun gând rău, și cuvintele mi-au venit pe neașteptate, fără să reflectez la ele, zguduind-o pe Fetița aciuată dulce lângă mine:

- Și i-ai fost fidelă?

-Da!

- Și mai pe urmă?

- Taci! Ce ai nevoie să întrebi! Acum sunt lângă tine întreagă, asta trebuie să-ți ajungă!

M-am încercat să uit replicile și s-o sărut cu aceeași frenezie. Răspunsese cum trebuia, fără să-și facă multe socoteli. Nu-și înșelase bărbatul niciodată, faptul trebuia să fie lămurit, toată vina despărțirii fusese numai a lui. Fusese cinsdtă atât timp cât dăduse o promisiune, dar mai târziu avusese toate drepturile, căci era deznădăjduită. Nu pusese nici un suflet, așa cum punea lângă mine, asta era esențialul. Trebuia să reîncepem viața cu dânsa așa cum o găseam, altfel tortura nu s-ar mai fi terminat, oricât de cuminte ar fi fost. Se măritase din dragoste, deci nu mai puteam avea nici o pretenție de puritate. Și apoi, presupunând chiar că nu mai avusese nici o aventură, cum mă putea asigura un „nu” al ei în clipa aceea? Și dacă ar fi răspuns „da”, fie că mai avusese aventuri dintr-o mie de motive, fie numai din dorința de a distruge în mine orice speranță să salvez ceva pur în trecutul ei și a mă sili, cum trebuia, să începem dragostea de la capăt, n-ar fi venit alte întrebări, și altele, o sută, o mie, la infinit? Toate aceste presupuneri sunt exacte, dar mă vor opri oare, ca la cine știe ce ocazie, s-o întreb mereu, cu noi variații?

În definitiv, cu ce drept? I-aduc eu o viață mai lipsită de aventuri? N-ar putea să scoată, dacă ar fi bănuitoare ca mine, tot atâtea motive de neîncredere, examinându-mă? Știe ea tot ce s-a petrecut cu mine, până ce m-a cunoscut? Nu i-am făcut nici o mărturisire și nu i-am arătat loial exact cu cine are de-a face, ca și cum ai primi un post de încredere, tăcând că ai fost condamnat pentru furt, chiar dacă acum pui cele mai sincere intenții de a fi om cinstit; dar te temi că vei fi refuzat, neținându-se seama de frumusețea mărturisirii tale, după cum mă tem că, povestindu-i viața mea, să n-o pierd pe Fetița. Acum s-ar sustrage cu siguranță, și vreau să mă destăinuiesc în clipa când, fiind destul de îndrăgostită, mă va accepta oricum. De altfel, nu se pot face așa de ușor spovedaniile. Ele conțin o mie de suferind, și numai în clipe anumite le poți enumera. Sunt secrete pe care nu le-ai spus nimănui și pe care te jenezi să ți le spui ție însuți. Să utilizez și eu măcar pentru seara aceasta vorbele ei și să spun: „Ce-ți pasă! Nu întreba! Acum sunt cu tot sufletul la tine!” Dar oricum, sunt îmbrățișați doi oameni veniți din două lumi diferite și păstrând în ei tot ce au experimentat acolo. Distanțe imense, și totuși îmbrățișarea e nespus de consolatoare și deopotrivă parcă.

Într-un târziu, m-am decis brusc și am trecut la patul meu.

În noaptea presărată cu lumina lunii am mai auzit-o scâncind:

— S-a putut să pleci fără să mă mai săruți pentru ultima dată?

M-am făcut că n-aud.

A doua zi m-am îmbrăcat încet, ca să n-o trezesc, și am ieșit să mă prepar de drum. Am coborât apoi până la izvor pentru câteva clipe, ca să-mi iau rămas bun de la el. Când m-am întors, am găsit ușa și fereastra camerii noastre deschise pentru aerisire, iar pe Fetița îmbrăcată și ocupată cu nu știu ce în cerdac. Căldura dintre noi de noaptea trecută dispăruse. Am bănuit chiar că s-a sculat și a ieșit între oameni ca să nu-mi dea prilejul s-o sărut înainte de plecare. Va fi fost supărată că am părăsit-o seara ca să mă culc, și va fi avut revelația tristețelor viitoare, asemănătoare cu cele trecute. Sau o supărase plecarea mea, ce se înfăptuia totuși, cu toate mărturisirile ei, dar, prea mândră, nu încerca s-o împiedice cu pretenții răspicate…

Mi-am luat rămas bun și am început să urc muntele, întorcându-mă deseori să fac semne de prietenie tovarășilor ce-și fluturau batistele. Fetița agita chiar un prosop, semn de glumă, voind să ascundă poate puțină melancolie. De la o vreme nu se mai vedea nimic deslușit, izvorul scăpărând la soare apărea ca un șirag de briliante, iar casa între copacii mișcători, vapor îndepărtat plutind pe valuri. Când am ajuns pe o culme de pe care puteam vedea pentru ultima oară locurile unde mă chinuisem și sperasem, m-am oprit mai mult, căutând să iau cu mine ceva din imaginea lor. Cu infinită tristețe, dar puțin din sufletul meu murise, căci orice ar avea să urmeze mai departe nu va mai avea să semene cu aceste începuturi pline de mister.

Fetițo, ce se va mai întâmpla cu noi?