Preumblări bolnave
Neliniștea sfârșitului de zi, a închis fereștile,
vrăbiile, toate grăunțele amurgului le-au ciugulit,
nălucirea serii, pe somnul apelor a trecut molatecă,
și o adiere calmă, din frunzișul umbrelor, a pornit.
Atunci, gândurile mele triste, s’au plecat spre tine,
ca, spre lumina unei ferești, flori bolnave.
Și am înțeles că viața e o uliță cu geamuri înalte și reci,
și plânsul nostru s’a înfrățit cu tonul înserării grave.
Casele se răriseră, asemeni unor frunze în toamnă.
Dragostea ne alăturase sufletele, ca un vânt două foi.
Drumul înfricoșat, se ascunsese în iarbă,
și tăcerea, ca un om, venià simplu și liniștit după noi.
Erau toate, așà cum le știam demult.
Pomi singurateci și triști, se despletiseră în rugăciune,
și noi am tăcut când am pășit pe lângă ei,
și am privit, cum ultimul țipăt al orașului, apune.
Astfel, pe dinaintea zidurilor cenușii de internat,
depe umerii tăi, zăpada serilor mâhnite, căzuse.
Tristețea, ne înecà adânc, ca o tuse,
și ni se păreà, că cinevà dinapoi, de departe, ne-ar fi chemat.
Apoi, întunerecul, cu desnădejdile lui, ne-a cuprins.
Căutam pe buzele tale bucuria, cum cauți pe clapele unui pian o melodie perdută,
trecutul ni se închideà asemeni unei uși,
și toată noaptea a fost o preumblare bolnavă și tăcută.