Prezentare

 

Pepelea s-a publicat abia la anul 1916, în Arad, în Biblioteca Sâmănâtorului, după o copie.

Altă copie, din manuscriptul 690 al Academiei Române, este interesantă prin numele copistului și prin datare: copistul a fost Nicolae Belașcu, adică Nicolae-Nifon Bălășescu, mai târziu profesor la seminariul din București; datarea este 13/1.XII. 1828, deci 1828 Decemvrie 1/13.

Copia indică și ediția maghiară: 1815; deci ediția cea neautorizată, cea autorizată, adică publicată de autor, datând abia din 1817.

Pepelea s-a tradus, așa dar, între 1815 și 1828.

Autorul este Mihály Fazekas; iar titlul scrierii ungurești este Lúdas Matyi.

Pentru Români Fazekas este interesant, și ca om; ceea ce va reieși (și este bine si oportun să reiasă) din biografia sa.

Mihály Fazekas s-a născut în Debrețin, în 1765 ori 1766 (sfârșit ori început de an). A studiat în colegiul orașului natal dovedind înclinări spre literatură și botanică; și spre limbi (franceză și germană). De la 1782 până la 1796 a fost soldat; ca soldat a fost și în Moldova (1790), luptând contra Turcilor. Aici a iubit o moldoveancă, o țărancă, Rusanda, la care și mai târziu se gândea bucuros, pe care o cântă în versuri: Ruszánda.

Luând parte la războiul contra Franței revoluționare, democrația amoroasă a poetului făcu loc altei democrații, filosofice, de timbru francez, de idei franceze.

Întorcându-se, ca pensionar chesaro-crăesc, 1796, la Debrețin, poetul duce altă viață. Primește o funcție de perceptor; și face literatură, împreună cu amicul său Csokonai și trăiește idilic în grădina sa, în via sa; publică și călindare, etc.

Moare în 1828.

Acesta-i poetul gingaș și ușor-ironic, al cărui spirit se simte din versurile lui Ludas Matyi, din care I. Barac și-a derivat pe Pipelea Gâscariul. Insă eu nu cred că tălmăcitorul dela Brașov i-a ghicit toată importanța; precum sigur sunt că nici toată frumusețea lui Ludas nu a simțit-o. Pentru aceste afirmațiuni trebue să facem dovada.

Pepelea este, într'adevăr, o grobianizare a lui Lúdas Matyi. Cei 432 de hexametri originali, s-au prefăcut în troheii versului popular-românesc; înlesnirea metrului, însă, nu a fost urmată de înlesnirea stilului; notele locale au fost părăsite, fără să li se caute înlocuiri, să zicem, românești: Cu vorbele boier, pârcălab, căminar, stolnic, logofăt, arnâut, lei (în loc de mdrjds) poți muta povestea în Țară; însă cu altele: practizăluiri, planumul, curir, o întorci înapoi, în Ungaria. Acesta-i, însă, hibridul stilistic.

Realizările bine și plastic alese ale originalului s-au vânturat, ca de ex. din versurile:

’S igy kapadozva talan Kupetz is kerekedne belolle
Melly uton sok Râtz úr lett abban az időbenn,

în care Fazekas reînvie cu trei-patru vorbe chipul negustorului sârbesc schimbat din kupetz în úr (domn).

Ca totdeauna la Barac forma a fost mediocrizată si aici.

Tendința, în afară de povestea ce-o face bine simțită, a fost păstrată.

Că Dumnezeu poruncește
Judecă și pedepsește
Pe tirani de pe pământ,

ceea ce în limba maghiară, fusese:

Az Isten
Igy bânik s bânjon valamennyi kegyetlen urakkal.

Povestea lui Matyi este simplă: Un țăran, jignind dreptul boeresc de a pune preț târgului ținut pe moșia sa, este bătut, la poruncă, de argații boierului. Ludas se jură că-l va bate pe boier de trei ori și, schimbat în haine, vine și îl și bate; așa de bine, încât boierul se îndreaptă, se face om cinstit.

Istoricii literari unguri s’au ocupat foarte stăruitor cu Ludas Matyi. Ei ne spun, astfel, ce-ar fi putut fi și pentru noi o traducere bună și exactă până în ultime amănunte.

Din studiile lor rețin câteva idei. Despre opera prelucrată de Barac, Toth afirmă cu drept cuvânt că este dintre acelea care « exprimă vreo notă caracteristică a naturii omului» și care au deci, un «interes permanent» 1).

Dacă opera se desbracă de ce a fost partea veacului său, de forma socială trecătoare a nemeșului atotputernic, a târgului monopolizat de nemeși, rămâne, totuși, raportul dela țăran la boier, raport încă nestins, care nici nu se poate stinge, rămâne încercarea de a exploata pe cel slab, și refugiul acestuia la șiretlicul care să înlesnească răsbunarea și, prin ea, îndreptarea și progresul lumii.

Chestiunea este așa de simplă, încât putem admite că moralizatorul Barac a înteles-o — si el! — ușor. Ea era, la 1828, si în Transilvania o chestiune de fiecare zi.

Dacă Barac și-ar fi publicat atunci pe Pepelea Gâscariul, el s’ar fi cetit de sigur bine.

Până la o vreme s’ar fi crezut apoi, ca și la Unguri, că poetul român ne-a mijlocit cunoașterea unei opere ungurești, de origine populară. Populară o crezură și Ungurii, până la o vreme. De pe la 1890 încoace cercetătorii lor au descoperit, însă, modele străine; si în modelele străine același motiv.

Toth contestă influența lui Till Eulenspiegel, care a fost afirmată. Katona (Lajos; mare folklore-ist) și Halász (Ignácz) au citat variante din Roma, din Sicilia, din Lotaringia, din Catalania; una chiar și din Norvegia!

Katona lămuri, însă, relațiile mai profund. El merse până la un jabliau francez din secolul al XlII-lea, despre al cărui autor nimic nu se știe, afară de nume: Douins de Lavesne. Acel jabliau: Roman de Trubert pare a fi servit de bază unui episod din Mon oncle Benjamin de Claude Tillier, pe care l-au invocat vreo doi cercetători unguri: Vorba este despre episodul marchizului de Cambyse.

Toth, despre care Katona afirmă, ulterior, că rezumă perfect și precis cercetările, scoate la iveală asemănările cu vechea operă franceză și cu povestea norvegiană, de care Ludas este mai apropiat.

Toth conchide: Hotârît asemănările dovedesc că, de sigur, izvorul direct al lui Fazekas a fost o poveste franceză, pe care poetul a cunoscut-o pe când se afla în Franța, în războiu; a auzit-o sau a cetit-o. Variantele franceze dovedesc că povestea a fost populară și plăcută în Franța. Se poate admite chiar că și ideea poetul maghiar o va fi cetit în vreo foaie volantă scrisă în serviciul revoluției franceze: Țăranul sărac bătând pe ducele bogat era doară o temă revoluționară.

Faptul că tema lui Ludas nu se află în nicio colecțiune de povești maghiare îndeamnă pe Toth să elimineze părerea că motivul ar fi existat, totuși, la poporul maghiar; și să creadă că cercetări ulterioare vor descoperi odată originalul francez.

Împrumutând eroului său un nume neaoș-unguresc: Lúdas, Fazekas, creatorul tipului, a înlesnit credința că Lúdas ar fi ieșit din imaginația norodului de pe puste, trăitor în juguri nemeșești.

Rezumând putem afirma: O scânteie franceză a inspirat unui poet maghiar o figură, pe care I. Barac, atins de popularitatea subiectului antiboeresc, a încercat s’o popularizeze și la Români. Dar la noi ea a circulat numai ca manuscript.

Mai adaog o observare.

Pentru a dovedi că nu numai Barac, ci și alți Români se înveseliau cu operele satirice ale Ungurilor, atrag atenția că Dr. Th. Kosztin citează, într’o polemică, în limba maghiară, scrierea Peleskei Notdrius, a lui Gvadányi (1790).

Th. Kosztin era un om de ispravă; Petru Maior afirma despre el că «este nădejde să îmbogățească pe Români cu scrisori, că și până acum iscusite lucruri în partea Românilor a dat la lumină». Toma Costin l-a citat pe Gvadányi în broșura Észrevetelek etc. (1812), îndreptată contra statisticianului Schwartner (Martin), căruia-i spunea că, vorbind despre Români, vorbește ca Democrit ori ca notarul din Peleske!

Observarea mea a avut scopul să dovedească că imitația lui Barac nu este singura probă ardelenească despre influența satirei maghiare.