Prier și fata iernii
| Prier și fata iernii[1] de Vasile Alecsandri |
| Legende, Convorbiri literare, nr. 2, 1 mai 1876 |
S-au iubit iarna cu gerul
Ș-amândoi s-au însoțit.
De frig mare-atunci chiar ferul
Scrijelit au amorțit!
L-a lor nuntă-ngrozitoare
Moartea rece-au asistat
Și, privindu-i; mândrul soare
Sus pe cer au înghețat
Mirii sarbezi în cojoace
Veselit-au șese luni,
Invitând cu ei să joace
Viscoloasele furtuni
Ș-au avute la cununie
Lăutari de triste hori,
Asprul Crivăț de-urgie,
Corbii trist croncănitori.
Iar nuntași, un număr mare
De lupi lacomi, de urși groși,
Toți cu blane pe spinare,
Cu dinți lungi, cu ochii roși.
Ei în noaptea nuntitoare
Mare praznic au făcut
De plăpânde căprioare
Și de-un biet copil pierdut!
Iarna are-o fată albă
Ca ștergarul alb de in
Fata are-n sân o salbă
De frumoase flori de crin,
Și zăpadă pe-a ei față,
Și păr luciu de argint;
Pe sub gene, ochi de gheață,
Pe sub buze, margarint.
Ea-i frumoasă ca o moartă
În momentul cel suprem
Când, plecând din lume, poartă
Al veciei diadem ;
Dar ca statuie de ceară,
Doarme făr-a se trezi
De cu zori și până-n seară,
De cu seară până-n' zi.
În zadar o tot sărută
Mama ei la ea privind;
Copilița-n veci tăcută
Îi zâmbește aromind.
Mândrul soare cu iubire
O dizmiardă în zadar.
Ea rămâne-n neclintire,
Ca un viu mărgăritar.
Iat,-aude-n depărtare
Prior, al verdeții domn,
De vestita fată mare
Adormită-n vecinic somn,
Și el simte deodată
Foc în sânu-i tulburat,
Și în suflet dor de fată,
Dor aprins de însurat.
Iată-l, pleacă, dar se luptă
Pe-a lui cale nencetat
Cu ninsoarea întreruptă
De ploi reci, de vânt turbat;
Și, răpit pe-aripa grăbii,
El străbate neoprit
Tristele zile-ale Babii,
De cocori călăuzit.
Iat,-ajunge, iată, vede
Fata-n haine de ninsori.
El o cheamă, se răpede
Ș-o sărută de trei ori.
S-au trezit copila dragă
Sub sărutul arzător,
Ea zâmbește, dar, pribagă,
Se preface într-un nor!...
________
- ↑ Prier: numele poporal al lunii lui april.