Prieten

Prieten de Radu Rosetti

(1711 — 1715)

Deși puterea ostășască a Moldovei fusese cu desăvîrșire frîntă în veacul al șasesprezecelea, duhul războinic al fiilor ci rămăsese nebiruit pănă mult mai tîrziu. Chiar în veacul al XVIII-lea oștirile polone erau pline de voluntari moldoveni; ei alcătuiau chiar regimente întregi: uneori întrunite în mici corpuri de oștire, ca acel al lui Costașco Turculeț, moldovan neaoș care ajunsese la rangul de reimentar, adică de general. Acești lefegii moldoveni în serviciul Poloniei purtau numele de joimiri: Constantin Cantemir, care mai pe urmă se sui pe scaunul Moldovei, fusese și el joimir și capa – tase gradul de rohmistru, echivalînd cu acel de colonel.

La sfîrșitul veacului al șăptesprezecelea și la începutul celui următor, luptele dintre șvezi, ruși și poloni, răscoala celui de al doilea Racotzi și pe urmă războaiele lui Petru cel Mare cu turcii și cu tatarii dădură moldovenilor doritori de lupte, de slavă ostășască și de pradă, prilejuri noi pentru mulțămirea acestor aplecări. Ei mișunau în oștirile deosebiților beligeranți. „Atunci moldoveni mulți și feciori de boieri se duceau la lefe, unii la moscali, unii la Ieși, unii la Racotzi, unii la șvezi pentru agonisită” ni spune, în letopisețul său, Ion Neculcea. Răzășii, mazilii și feciorii de boieri mai de jos erau treptele cari dădeau aproape totalitatea acestor voluntari.

Petru cel Mare alcătuind mai multe regimente de călărime recrutate numai din moldoveni, cărora li plătea o soldă relativ foarte ridicată, codrenii, orheienii și sorocenii alergară sub steagurile lui, atrași mai ales de faptul că el era împarat drept-credincios. Astfeli, știm că imediat înainte de expediția nenorocita a țarului în Moldova, se aflau în oastea lui cel puțin patru polcuri sau regimente de călăreți moldoveni: acele ale lui Chigheciu, Grigoraș Ivanenco, Ion și Vasile Tanski. Cel puțin doi din acești polcovnici (coloneii) erau fără îndoială moldoveni: Chigheciu și Grigoraș Ivanenco.

Printre tinerii ofițeri ai polcului lui Grigoraș Ivanenco erau praporcicii (stegarii, enseignes, Fahnriche) Luca Cîrjă și Petru Moțoc, amîndoi fii de boieri de țară din ținutul Orheiului, ai căror părinți stăpîneau moșii megieșite pe malurile Răutului. Acești tineri fusese nedespărțiți încă din copilărie, legase pe urmă frăție de cruce și se iubeau ca frați de sînge. Luca slujea în steagul căpitanului Ioniță Ivanenco, fratele mai mic al polcovnicului, iar Petrache în acel al lui Iordache Cîrjă, fratele mai mic al tatălui prietenului său. Petrache era un tînăr nalt, frumos la față, cu păr, ochi și musteți negre, vesel din fire, disprețuitor de orice samana a prefacere, bun la inimă, dar iute la mînie și vestit pentru puterea cumplită cu care era înzestrat. Luca, nalt și el, era de o fătpură mai sprintenă, frumos, cu păr și musteți castanii deschise, cu ochii căprii, viteaz ca un leu, dar blînd la fire, răbdător și mult mai tăcut decît prietenul lui.

La începutul anului 1711 aceste patru polcuri moldovenești, puse cu alta călărime sub ordinile generalului Kropotkin, împreună cu un corp de pedestrime comandat de cneazul Galițin, cantonate în împrejurimile Kievului, fură, împreună cu mai multe regimente leșești de ale craiului August, îndreptate spre Bieloțerkov, unde o invaziune de tatari închisese niște mici forțe rusești. Expediția aceasta avea de scop de a goni pe acei tatari și a ține piept altora care veneau din Bugeac, cu Calga-sultan, împreună cu trupele lui Halițki, voievodul Kievului. Acest de pe urmă, pus în slujbă de Stanislav Lescinski, îi rămăsese credincios chiar după înfrîngerea lui Carol al XII-lea la Poltava și izgonirea lui Stanislav de pe tronul Poloniei.

Străjile cele mai înaintate ale micului corp de armată rusesc erau alcătuite din polcul lui Grigoraș Ivanenco. În ziua în care începe povestea mea, se zăriră cele dintăi străji tătărești care însă o luară la fugă îndată ce văzură pe acele rusești. Deoarece era sară, polcovnicul nu-i urmări și, ajungînd într-un sat ale cărei case nu erau încă arse de păgîni, opri acolo polcul pentru odihna de noapte.

Satul fiind pustiu, oștenii găsiră adăpost îndestulător pentru ei și pentru cai. Luca și Petru se găzduise într-o casă mai bună, de gospodar cuprins, în mijlocul părții de sat unde erau încvartiruite steagurile lor. Odaia în care aveau să doarmă era curată și mare, dar ca îmbrăcăminte se vedea într-însa numai o masă șchioapă și două paturi de scînduri fără nici un așternut, deoarece locuitorii, spre a scapa de urgia tătărească, fugise în codri cu două zile înainte luînd cu dînșii tot ce puteau duce în cară.

Dar tinerii noștri aveau cu ei tot ce li trebuia pentru a-și face cîte un așternut în stare să îngăduie unor oșteni de-abie trecuți de douăzeci de ani și cari stătuse în șa de dimineață pănă în sară să doarmă duși. Aveau pe lîngă îmbielșugată mîncare în rafturi și cîte o ploscă voinică plină cu horilcă veche. Făcuse cinste și mîncării și băuturii; Luca se pregătea să se culce, cînd fața întunecată a lui Petru, de obicei atît de vesel și de vorbăreț, dar care în acea sară rămănea nemișcat și tăcut la masă, îl făcu să întrebe pe prietenul lui:

— Dar ce ai tu astăzi de stai atît de tăcut și de măhnit?

— De cînd am zărit tatarii m-o apucat, răspunse Petru, o presimțire rea, și de atunci nu pot scapa de dînsa. La noapte sau mîni trebuie să mi se întîmple un rău mare.

— Ce dracul! zise Luca, doară nu te-ai spăriet de dînșii.

Petru surîse cu dispreț, apoi scutură capul:

— Ceea ce simt n-are a face cu frica și întru nimica n-o scăzut în mine dorul de luptă. Am presimțirea că mă găsesc în fața unei mari nenorociri.

— Fleacuri, zise Luca, ești trudit și poate că horilca nu ți-o priit. Trimete aceste presimțiri răle la dracul, trage un somn bun și-i vedea că mîni ai să fii vesel și fără grijă ca totdeauna.

— Fără îndoială că am să caut să dorm bine, zise Petru, căci mîni trebuie să am capul limpede și ochiul ager, dar cine știe ce se poate întîmpla. Dacă-mi este scris să mor în luptă sau să cad în mîna păgînului, te rog, cînd te-i întoarce acasă, să mergi la Perieni, la logodnica mea, și să-i spui că am căzut gîndindu-mă la dînsa, că macar o clipă gîndul meu n-o fost despărțit de ea și necontenit am avut icoana ei înaintea ochilor.

— Fii liniștit, dacă s-ar întîmpla să pieri, oi merge la verișoara Smaranda și i-oi spune ce mi-ai zis să-i spun, dar încă o dată îți zic că n-are să ți se întîmple nici un rău, doară ești băiet nu numai voinic, dar și cu noroc. Mîni, cînd te-i trezi, nu-i mai avea nici o presimțire rea și ai să tai la tatari de ai să te saturi.

Și, într-adevăr, așa fu cum zisese Luca, Petru adormi curînd și a doua zi se trezi el cel dintăi, vesel, fără umbră de presimțire rea. Luca, care se trezi în urmă, îi zise:

— Tu aveai ieri o presimțire rea, iar eu am avut astă – noapte un vis poznaș. Am visat că niște tatari m-au legat cu funii de flori, m-au îmbracat în alb și mi-au împodobit hainele cu alte flori, roșii. Ce poate oare să însemne un asemenea vis?

Petru nu avu vreme să răspundă, căci în acea clipă trîmbița începu să sune adunarea, amîndoi prietenii se grăbiră să s-îmbrace și să se înarmeze spre a încăleca mai degrabă și a ajunge în fața bisericii de lemn a satului, hotărîtă din ajun ca loc de adunare al polcului. Acolo aflară că în apropierea satului se vedeau strînse cete mari de tatari. Într-adevăr, cînd polcul lui Grigoraș Ivanenco ieși din sat văzu, la departare de vro două mii de pași, cum o ceată ca de două mii de tatari înainta încet spre creștini. Sosind acuma polcovnicului poroncă de la Kropotkin să deie numaidecît pe păgîni înapoi, Grigoraș Ivanenco dădu ordin ca polcul să înainteze la treapăd. Tatarii se opriră numaidecît, apoi dădură dosul, dar destul de încet. Văzînd pe păgîni îndărăptînd, Ioniță Ivanenco, căruia îi era încredințat steagul din frunte, barbat de o îndrăzneală nebună, fără a mai aștepta altă poroncă, puse pe trîmbițașul lui să sune navala și se aruncă în fuga mare asupra păgînilor. Aceștia, auzind trîmbița, o luară și ei la fugă, iar celelalte steaguri din polc porniră asemene după acel din frunte.

Ioniță Ivanenco, care era înaintea tuturora, gonea drept spre mijlocul tatarilor, unde se vedea tuiul, cu gînd să-l cucerească, dar deodată mijlocul tătăresc încetinind mersul, cele două aripi se întoarseră aproape pe loc din fugă și se aruncară asupra moldovenilor. Oștenii lui Ioniță fură astfeli încunjurați de păgîni, dar celelalte steaguri ajungînd răpede, tatarii fură siliți s-o ieie iar la fugă, fără a fi putut să facă mult rău cozii și grosului steagului încunjurat de ei. Dar acei din frunte fură mai nenorociți: mijlocul tatarilor s-întorsese și el și căzuse asupra celor cîțiva călăreți cari se ținuse de căpitan, între cari era și Luca. Aceștia erau aproape toți oșteni aleși, călări pe cai de soi: săbiile lor nu întîrzieră să-și facă loc și, deoarece celelalte steaguri erau acuma aproape de locul acelei învălmășeli, ar fi scapat aproape cu toții teferi, dar calul lui Ioniță potihnind, călărețul care tocmai atunci se. ridica în scări spre a lovi pe un tatar căzu la pămînt și fu pe loc ucis de dușmani cu lovituri de suliță. Totodată cădea, lovit de un gloanțe, și calul lui Luca, iar acesta, după ce primi mai multe lovituri de suliță, fu ridicat de pe jos de doi tatari de calare și dus în mijlocul lor.

Păgînii nu mai așteptară lovirea moldovenilor ajunși aproape de ei, ci goniră spre grosul lor. Grigoraș Ivanenco, punînd să sune adunarea, opri avîntul oștenilor săi cari altfeli fără îndoială ar fi urmărit pe dușmani.

Pierderile moldovenilor se mărgineau la cinci morți și vro douăzeci de răniți, din cari unul singur, Petrache Cîrjă, mai greu, dar moartea căpitanului Ioniță era din cale-afară dureroasă, căci era privit ca cel mai viteaz oștean din toată călărimea adunată acolo. Altă ciocnire de samă nu mai avu loc nici în acea zi, nici în cele următoare, oastea rusască mărginindu-se a urmări de departe pe tatari, cari se retrăgeau spre miazăzi. Lui Ioniță Ivanenco i se făcu o înmormîntare vrednică de așa viteaz, la care fură de față toți generalii și polcovnicii ruși. Petru Moțoc zăcu trei luni în spital la Kiev; cînd se îndreptă și merse la polc spre a cere o învoire de două sau trei luni pentru a se duce acasă, i se răspunse că nu se mai dă nici o învoire, căci războiul între țar și Poartă este hotărît și polcul pleacă a treia zi cu toată oștirea spre Moldova.

În timpul dezastroasei campanii a lui Petru cel Mare, Petrache putu să meargă să-și vadă părinții și logodnica, care era nepoată de frate a banului Savin Zmuncilă, numai pe vro două zile, în timpul în care împăratul era ospatat de Cantemir în Ieși. După bătălia de la Stanilești, luă iar drumul Rusiei împreună cu toată oastea. Aproape totodată Moțoc jitnicerul, tatăl lui Petrache, și Savin Zmuncilă banul părăseau Moldova împreună cu Ion Neculcea și cu alți boieri moldoveni cari se hotărîse să urmeze pe Dumitru Cantemir în Rusia. La plecarea lui din țară, jitnicerul Moțoc avu grijă să vîndă prietenului său, Matei Cîrjă, tatăl lui Luca și cel mai bun prieten al său, întreaga lui avere: sate, vite, bucate și țigani, mai trecîndu-i și toate sinetele de datorie ce le avea. Sulgeriul Matei Cîrjă trăise în răi termeni cu ocîrmuirea lui Cantemir, care îl găsise în slujbă, pus fiind de predecesorul lui Cantemir, de Neculai Mavrocordat, și-l scosese fără de nici o pricină, numai pentru a-l înlocui cu altul, bine văzut de unul din boierii cei mai cu trecere ai noii domnii.

Îndată ce Neculai Mavrocordat, care dobîndise din nou scaunul Moldovei, sosi în Ieși, începu o groaznică prigonire a partizanilor lui Cantemir ramași în țară, prigonire care slujea atît lăcomia domnului, cît și acea a creaturilor sale, cele mai multe aventurieri din Fanar, sosiți în urma noului domn cu nădejde și cu hotărîre să se îmbogățască. Unul din mijloacele de îmbogățire întrebuințat mai adesa de acei venetici era căsătoria cu vro fată de boier bogat din țară. În cele mai multe cazuri domnul sau doamna dădea tot ajutorul unei astfeli [de] însoțiri, făcînd pe părinții cutărei sau cutărei fete cu zestre să înțeleagă că ar vedea cu ochi buni o asemenea cununie, la care însuși ar fi nuni, făgăduind tatălui sau fratelui mai mare al fetei vro slujbă grasă, sprijinul domnesc în vro judecată oareșcare, iertarea vreunei greșeli sau întrebuințînd ca mijloc de convingere pur și simplu amerințarea.

Smaranda Zmuncilă, logodnica lui Petru Moțoc, era o fată frumoasă, bogată și de neam bun. Ramasă orfană de tată de mai mulți ani, n-avea frați, iar singurul ei sprijinitor firesc, banul Savin Zmuncilă, fratele tătîne-său, urmase pe Cantemir în Rusia și făcuse bine, căci pe lîngă că trecea drept unul din boierii cei mai devotați lui Dumitrașcu-vodă, maltratase rău pe niște greci jacași, rude ale lui Mavrocordat cari, aflîndu-se în momentul mazilirii acestuia în creierii munților, la Dorna, însărcinați cu împliniri de dări, nu putuse să plece odată cu stăpînul lor.

Unul din acei greci, numit Neculai Caravia, avuse prilej să vadă pe Smaranda Zmuncilă, persoana fetei îi plăcuse, iar averea ei și mai mult. Numai faptul că era logodită îl împiedecase să ceară de pe atunci sprijinul domnului pentru a-i obține mîna. Acuma, cînd se-ntoarse împreună cu noua domnie, auzind despre fuga lui Savin Zmuncilă și aflînd că Petru a ramas în slujba rusască, hotărî să ceară, ca despăgubire pentru rălele tratamente suferite din partea lui Savin Zmuncilă, averea acestuia și mîna nepoatei sale, logodită cu un om hain împărăției deoarece slujise în vremea războiului și mai slujea și acuma în rîndurile unor oștiri dușmane preaputernicului împarat.

Cererea îi fu bine primită de Neculai Mavrocordat, foarte răzbunător din fire și bucuros să ajute pe greci, mai ales cînd se întîmpla, cum era în cazul de față, să fie înrudiți cu dînsul sau încuscriți cu el. El se grăbi deci să trimată pe Caravia la Brînzeni, pe Răut, în ținutul Orheiului, moșia la care șădea văduva lui Dumitrache Zmuncilă, împreună cu o scrisoare a unuia din logofeții lui, prin care se făcea cunoscut văduvei că domnul ar vedea cu ochi buni căsătoria Smarandei cu nepotul lui de soră, Necullai Caravia, și este hotărît să puie pe zisul său nepot în stăpînirea întregii averi a lui Savin Zmuncilă, deoarece acesta s-a hainit împreună cu fostul domn, Dumitru Cantemir.

La sosirea acestei vești neașteptate, mare fu spaima amînduror femeilor. Smaranda își iubea din tot sufletul logodnicul; ideea de a renunța la dînsul spre a lua de soț pe un necunoscut, de neam străin, îi păru din capul locului mai nesuferită decît moartea. Hotărî mamei sale că, mai degrabă decît să se supuie unei asemenea batjocuri, este gata să se sinucidă sau să se călugărească. Bătrînă Zmunciloaie, femeie înțeleaptă și stăpînă pe sine, chiar în împrejurările cele mai grele, văzînd că grecul cere un răspuns grabnic și hotărît, îi arătă că ea este foarte măguliță de bunăvoință ce o arată măria-sa interesîndu-se de viitorul fiicei sale și alegîndu-i un mire rudă cu însuși înălțimea-sa, dar că fata este logodită cu un tînăr pe care îl cunoaște și îl iubește de mult. Ea (Zmunciloaia) nu se îndoiește macar o clipă că căsătoria cu neamul domnesc este mult mai cinsteșă și mai folositoare pentru fata ei decît acea cu tînărul Moțoc, care nu este decît un mic ofițer în oștirile moschicești, ai cărui părinți nu sînt acuma decît niște haini fugari, nemaiavînd nici o avere în țară, și prin urmare el nu mai poate avea nădejde de nici un viitor. Însă fata ține la dînsul și amerință să se călugărească dacă vede că se fac încercări spre a o sili la această căsătorie. Dar ea, mama, este încredințată că va izbuti în curînd să obție consimțimîntul Smarandei. Deci să aibă Caravia puțină rabdare, o lună, mult două, și încredere în ea; nu se îndoiește că în curînd îi va face cunoscut învoirea copilei la căsătoria cu dînsul. Zmunciloaia știu să fie atît de convingătoare, încît Caravia plecă a doua zi fără a mai fi văzut pe Smaranda, dar plin de nădejde în izbutirea planurilor lui de viitor, și aduse domnului, împreună cu această încredințare, rostirea mulțămirilor și recunoștinței vadanei.

Îndată după plecarea grecului, Zmunciloaia poronci să-i puie caii la rădvan și, împreună cu Smaranda, plecă la Negureni, moșia sulgeriului Matei, spre a căuta la dînsul sfat în împrejurările grele în cari se găsea.

Spre marea ei surprindere, cînd ajunse acolo, nu găsi pe Cîrjă, care era plecat împreună cu soția la Ieși, unde îl chemase domnia, ci pe fiul său Luca, scapat prin fugă din robia tatarilor, tocmai de la Caffa. Dar în ce stare! De-abie îl recunoscură! Tînărul rumăn la față, cu obrajii plini, cu buzele roșii, avea acuma înfățoșarea unui barbat trecut bine de patruzeci de ani, slab, galbăn ca ceara, cu obrajii coșcovi, cu buzele descolorate, cu ochii intrați în orbitele lor și avînd o jale cumplită zugrăvită într-înșii. Deoarece el din întăia clipă spusese femeilor că părinții lui trebuie să s-întoarcă chiar în acea sară sau cel mult a doua zi, ele se hotărîră să rămîie peste noapte la Negureni spre a nu fi silite să facă de două ori drumul nu tocmai ușor dintre cele două așăzări. Avură deci toată vremea să-și povestească, el, foarte pe scurt, șăderea în robia păgînilor și suferințile îndurate, fuga și greutățile de cari avuse parte pănă ce ajunsese în țară, ele, primejdia care amenința planurile de viitor ale Smarandei și grija în ce privea pe Petru, de la care nu mai aveau nici o veste de atîta vreme.

La auzul numelui prietenului, ochii stînși ai lui Luca mai învieră, se păru că din acea clipă urmărește cu mai mult interes cuvintele celor două femei, în mai multe rînduri li ceru chiar lămuriri, făcîndu-le să revie asupra mai multor amărunte.

Părinții tînărului sosiră chiar în acea sară: ei știau încă de la Ieși, din însuși gura domnului, că acesta făgăduise lui Caravia mîna Smarandei și, deoarece țineau la Petru ca și la copilul lor, se scîrbise mult la auzul acestei hotărîri a lui Mavrocordat, dar pentru moment nu vedeau cum să împiedece aducerea ei la îndeplinire. Dealtmintrelea, bătrînul Cîrjă era foarte mulțămit în urma întrevederii lui cu vodă, care-i aratase cea mai desăvîrșită bunăvoință și-l însărcinase cu o misiune de mare însamnatate pe lîngă pașa Tighinei. Un turc bogat, însoțit de trei slugi, tot turci, fusese ucis pe Galbăna de niște talhari, nu se știa dacă aceștia erau moldoveni sau tatari.

Turcul avea neamuri cu trecere la Poartă, și vizirul însărcinase pe pașă să facă o amărunțită cercetare, după săvîrșirea căreia, constatînd neamul talharilor, să pretindă îndată, sau de la domnul Moldovei, sau de la tatarii din Bugeac, pe lîngă. pedeapsa făptuitorilor și o urieșă sumă de bani. Plata acestei sumi atunci, după nenorocitul război în care se vîrîse Cantemir și în urma cheltuielilor făcute de Mavrocordat pentru dobîndirea scaunului Moldovei, ar fi alcătuit un adevarat dezastru, atît pentru visteria țării, cît și pentru punga domnului. Trebuia ca crima să fie numaidecît aruncată în spinarea tatarilor.

Sulgeriul era încredințat că va duce greaua însărcinare ce i se încredințase la foarte bun sfîrșit, doarece era în legături de prietenie cu pașa căruia altădată se găsise în stare să-i facă un serviciu din acele cari nu se uită: pe lîngă că scapase viața fiului pașei, căzut în mînile leșilor, îl mai și răscumparase chiar din robie. Această însărcinare ce domnul i-o dăduse cunoscînd legătura lui cu pașa, era atît de însemnată încît, dacă izbutea, putea să ceară orice mulțămire. Luca ascultase aceste lămuriri date de tată-său cu cea mai mare bagare de samă și, după ce bătrînul își isprăvi povestirea, ramase adîncit în gînduri. A doua zi de dimineață avu cu sulgeriul o lungă convorbire între patru ochi.

Cînd, cîteva ceasuri mai tîrziu, Zmunciloaia era gata de plecare, Cîrjă o luă deoparte și-i zise:

— Cumătră Săftică, mă cunoști de mult și știi că sînt om căruia nu-i place să facă făgăduinți zadarnice și ușuratece. Cu toate aceste eu, Matei Cîrjă, îți spun să nu pierzi nădejdea că vei mărita pe Smaranda tot cu Petrache Moțoc. Aibi bună nădejde că vom izbuti s-o scăpăm de acel țăpușor țarigrădean. Deocamdată nu pot să-ți spun mai mult. Deci: sus inima!

Iar cînd își luă ramas bun de la Smaranda, bătrînul îi zise și ei sărutînd-o:

— Inima sus, Smărăndico! Tot numai moldoveni neaoși ieșiți din tine boteza-voi!

Misiunea lui Cîrjă la Tighina fu încununată cu o izbîndă desăvîrșită. Nu știu de ce neam vor fi fost talharii cari ucisese pe turcul cel bogat și pe slugile lui, dar lucru stabilit este că raportul trimes de pașă la Înaltul Devlet, la Stambul, arata că ei erau fără îndoială tatari și nicidecum moldoveni. Pașa mai făcu cunoscut că Calga-sultan a și început să împlinească gloaba hotărîtă de Devlet pentru acea fărădelege.

Bucuria domnului fu atît de mare încît, cînd sulgeriul se întoarse cu răspunsul pașei la Ieși, îl sărută pe amîndoi obrajii, îl îmbrăcă cu caftan, îl dărui cu o blana scumpă, îl rîndui serdar la Orhei și-i poronci să spuie ce mai dorește drept răsplată a slujbei îndeplinite în chip atît de strălucit: moșie, scutire de vamă pentru o cireadă de boi sau un număr de salașe de țigani?

Noul serdar răspunse că și-o făcut numai datoria de slugă credincioasă a măriei-sale, dar dacă măria-sa, peste toate bunătățile cu cari l-o încarcat, voiește numaidecît să-i mai facă încă un bine mare, care l-ar bucura mai cu samă, o roagă preaplecat să deie de soție fiului său Luca, pe Smaranda, fata văduvei lui Dumitrache Zmuncilă. Știe că vodă o făgăduit mîna fetei lui Neculai Caravia, dar acestuia nu-i era doară numaidecît de Smaranda, ar lua fără greutate și altă fată de boier, frumoasă și bogată și, mila Domnului, erau în țara Moldovei, în împrejurările de față, destule fete frumoase, fiice sau rude a unor boieri cari se hainise împreună cu Dumitrașcu-vodă.

La auzul acestei cereri, Mavrocordat stătu cîteva clipe pe gînduri, dar, aducîndu-și aminte că chiar în ajun i se vorbise, pentru un grec care nu-i era rudă, de o nepoată a lui Ilie Abaza, fost vornic despre doamnă, fugit și el din țară împreună cu Cantemir, fată mult mai bogată decît Smaranda Zmuncilă, mai bogată chiar decît se cuvenea pentru pețitor care era un om mai de jos, se hotărî îndată s-o căsătorească cu Caravia, lăsînd pe Smaranda fiului lui Cîrjă. Zise deci acestuia:

— Mie îmi place să dau acelor cari mă slujesc bine mulțămiri cît se poate de mari. Deși făgăduisem lui Neculai Caravia mîna fetei lui Dumitrache Zmuncilă, față cu slujba ce mi-ai făcut-o, voi căuta pentru nepotul meu o despăgubire cuviincioasă. Fata lui Zmuncilă să fie deci soția fiului tău, iar la cele cîte le are, mai adaog și eu, din partea mea, treizeci de salașe de țigani, din țiganii domnești, pe alese.

Lumea, cînd auzi că Luca Cîrjă se căsătorește cu Smaranda Zmuncilă, nu se mieră atîta de generozitatea lui Mavrocordat, căci se cam știa ce slujbă însamnată făcuse domnului noul serdar de Orhei, cît caracteriză în chip aspru fapta lui Luca, care, folosindu-se de faptul lipsei din țară a fratelui său de cruce, îi rîpea mîna și averea fetei ce o iubea și cu care era și logodit de atîta vreme. De această judecată aspră avu parte și Smaranda, cînd se auzi că, fără a face cea mai mică greutate, consimțise să ieie de soț pe cel mai bun prieten al fostului ei iubit și logodnic.

Nunta tinerilor fu săvîrșită la Brînzeni, abie trei săptămîni după întoarcerea sulgeriului Matei de la Tighina. Înainte de căsătorie însă, serdariul și cu Luca fusese la Ieși și avuse o lungă convorbire cu mitropolitul Ghedeon, care arhipăstorea atunci în Moldova.

Apoi făcu, înaintea mai multor boieri cari iscăliră ca martori, o carte prin care dăruia lui Luca întreaga avere ce o cumparase de la jitnicer.

Luca și Smaranda trăiau de patru ani liniștiți la Brînzeni, nici un nour nu venise să tulbure căsnicia lor. Lumea vorbea cu laudă de traiul fericit al tinerei părechi, dar totodată o jalea fiindcă ceriul nu-i dăruise încă nici un urmaș.

Smaranda se făcuse și mai frumoasă decît înainte, dar Luca, deși dormea bine, mînca cu destulă poftă și era în stare să steie calare zile întregi, îngălbenea și se sluțea din zi în zi.

Oameni cuminți, mai ales giupînesele bătrîne, nu stăteau la îndoială pentru a atribui această schimbare unei dragoste din cale-afară aprinsă pentru frumoasa lui soție. Se găsiră chiar unele mai îndrăznețe cari nu se sfiară să facă parte de presupunerile lor Zmunciloaiei și chiar tinerei femei, sfătuind pe această de pe urmă să mai cruțe puterile soțului, dacă voiește să-l ție ani îndelungați cu zile și în deplină sanatate.

Smaranda, la auzul acestor vorbe înțelepte, se înroșea, dar deloc nu căuta să li zguduie prepusurile.

Luca, de o bucată de vreme, mai lasase vînatul cu ogarii pentru a se îndeletnici cu cetirea cărților bisericești: evanghelie, liturghie, mineie, viețile sfinților și cîte altele, apoi umbla des pe la mănăstiri, mai ales pe la Căpriana, și stătea lung de vorbă cu stareții și cu călugării cari aveau deosebit renume de evlavie. Lumea zicea că el caută să se puie bine cu ceriul pentru ca acesta să se îndure și să-i dăruiască un copil, părere întărită și prin faptul că Smaranda îl însoțea adesa la acele lacașuri sfinte și cetea și ea unele din cărțile soțului.

Apăsătoarea a doua domnie a lui Neculai Mavrocordat ținu patru ani. După trecerea acestui decurs de vreme, turcii, de a căror interese grecul ținuse deosebită samă, îl mutară în domnia mai bănoasă a Țării Românești, iar în locul lui, spre marea bucurie a Moldovei, aduseră în scaun, cu a treia domnie, pe Mihai Racoviță, boier moldovan de viță veche, cumnat cu Cantemireștii și înrudit cu toată boierimea țării.

Îndată după așazarea în scaun a lui Racoviță, serdariul se grăbise să vie la curte pentru a se ruga de noul domn să-l desărcineze de o slujbă pentru care se socotea acuma prea bătrîn spre a o putea purta cu toată vrednicia cuvenită. Mihai Racoviță, care îl cunoștea de mult și îl prețuia, dintăi nu voi macar s-audă de asemene lucru, dar, la urmă, bătrînul stăruind cu tot înadinsul în cerere, îi făcu pe plac.

Cum auziră de venirea noului domn în scaun, toți acei pribegi cari rămăsese cu Dumitru Cantemir în Rusia, afară de prea puținii cari se hotărîse să se stabilească acolo cu desăvîrșire, se grăbiră să s-întoarcă în Moldova. Printre ei erau Moțoc jitniceriul și fiul său Petru. Acesta dobîndise acuma gradul de căpitan și poate că, dată fiind cariera strălucită ce se deschidea înaintea lui, ar fi ramas mai departe în slujba țarului dacă n-ar fi fost înduplecat la întoarcere de părintele său, de n-ar fi aflat de căsătoria Smarandei cu Luca și de n-ar fi fost stăpînit, în urma acestei vești, de un dor cumplit de răzbunare, care îl făcuse să jure moartea prietenului trădător. Ieși deci din slujba țarului și se întoarse împreună cu tată-său, prin Țara Leșască, la Ieși.

Puțină vreme după ieșirea din slujbă a serdariului, Luca se văzu silit să cheme în judecată înaintea domnului pe un megieș ce-l avea la una din moșiile cumparate de la Moțoc și,

precum am aratat mai sus, dăruite lui de tată-său cu prilejul căsătoriei. Acest megieș nu numai că-i încalcase hotarul, dar bătuse pe un om al lui ce voise să se opuie la încalcare pănă ce-l ucisese.

Din pricina unei indispuneri a serdariului, pe care ținea să-l aibă cu dînsul din pricina trecerii de care se bucura pe lîngă boierii divanului, nu izbutiră să ajungă în Ieși decît tîrziu, în sara ajunului zilei de soroc, astfel că nu mai putură vedea pe nimeni înainte de a se culca.

A doua zi, deși ieșiră în oraș foarte de dimineață, nu găsiră acasă nici pe unul din boierii cu cari serdariul era prieten. Judecățile începînd devreme, se văzură siliți să meargă la curte înainte de a fi putut vorbi cu cineva. Pricina lor se striga chiar în clipa în care ajungeau, fură deci introduși numaidecît în sala în care se țineau judecățile. Potrivnicul lor era și el de față cu martorii săi, precum și acei chemați de Luca.

Mitropolitul și logofătul cel mare, acesta un vechi prieten al serdariului, îi făcură cu capul un semn prietenesc și un gramatic dădu cetire jalbei lui Luca. Îndată ce această cetire fu isprăvită, spre marea mierare a tuturora, postelnicul cel mare, Constantin Ipsilant, un neprieten al serdariului, care nu lua parte la judecată, dar era și el de față, șăzînd pe un scaun lîngă masa judecătorilor, se sculă, apoi închinîndu-se în fața domnului, zise:

— Cer voie măriei-tale, ca înainte de a se asculta părțile, să aduc preaplecat o lămurire asupra acestei pricini.

— Vorbește, postelnice, zise domnul vădit mierat.

— Aduc deci la cunoștința măriei-tale că Luca, fiul serdariului Matei Cîrjă, nu este el stăpînul moșiei încalcate, ci prin vicleșug voiește să puie stăpînire pe acea moșie, că stăpînul ei adevarat este jitniceriul Ilie Moțoc, care de-abie ieri sara o sosit aici din pribegie împreună cu fiul său și, pus de mine în cunoștința judecății de azi, așteaptă în postelnicie, cu dovezile ce le are, ca măria-ta să-l chemi spre a-și dovedi drepturile.

— Dacă așa este, răspunse domnul, nu ni mai rămîne decît să amînăm pe mîni judecata pentru încalcarea de hotare și omorul omului lui Luca Cîrjă, iar astăzi să cercetam adevărul celor aduse la cunoștința noastră de cătră jitniceriul Ilie Moțoc prin glasul dumisale postelnicului. Să iasă prin urmare atît pîrîtul, cît și mărturii chemați pentru lămurirea pricinii de încalcare și să se cheme înaintea noastră pe jitniceriul Ilie Moțoc și pe fiul său.

Megieșul cotropitor ieși cu toți mărturii, iar un lipcan merse în postelnicie spre a aduce pe Moțocești înaintea divanului.

Pe fețele serdariului și a lui Luca se iviră semne de mierare la auzul comunicării făcută de postelnic, dar ei ramaseră liniștiți, iar pe gura bătrînului se desemnă în curînd un zîmbet.

După puține clipe jitniceriul și fiul său fură introduși. Amîndoi se plecară înaintea domnului și a fețelor bisericești, apoi dînd cu ochii de serdar și de Luca, li aruncară priviri de ură și de dispreț. Ochii lui Luca întîlniră pe acei ai lui Petru cu desăvîrșită liniște, iar pe buzele serdariului se desemnă iarăși zîmbetul ușor de adinioarea.

— Sînt bucuros, jitnicere, că-mi este dat să te văd după atîția ani de lipsă din țară și cu atît mai bucuros cu cît anii par a nu li adus nici o povară nouă asupra umerilor tăi. Iar fiul tău s-o făcut oșteanul voinic ce făgăduia să fie încă de pe cînd era copil din casă în întăia noastră domnie. Auzit-am acuma din gura marelui nostru postelnic că te ții tu drept legluit stăpîn al satului Stolnicenii, pentru încalcarea căruia de cătră Ion Vicol ni-au jăluit Luca, fiul serdariului Matei Cîrjă. Fără îndoială că trebuie să ai dovezi în sprijinul acestei arătări.

— Da, măria-ta, răspunse jitniceriul, am dovezi arătînd cum, la plecarea mea în pribegie, sub chip de vînzare iconomicoasă, am încredințat întreaga mea avere acelui pe care îl țineam drept cel mai bun și cel mai credincios prieten al meu. Iar acel presupus prieten s-o folosit de încrederea mea pentru a-și însuși averea astfel încredințată cinstei și omeniei lui și a o dărui vrednicului său fiu la căsătoria acestuia cu logodnica fiului meu Petru, fratele său de cruce. Am la mine toate dovezile acestui îndrăzneț și nerușinat furtișag.

— Auzit-ai, serdare, învinovățirea ce ți se aduce de cătră jitniceriul Ilie Moțoc? întrebă domnul întorcîndu-se cătră Cîrjă.

— Am auzit, măria-ta, răspunse serdariul cu glas foarte liniștit.

— Ai oare și tu, la tine, dovezile trebuitoare pentru a răspunde învinovățirilor aduse de jitnicer, sau ai nevoie de vrun soroc pentru a-ți aduce acele dovezi? mai întreba domnul.

Dar înainte ca serdariul să fi putut răspunde, se ridică de pe scaun, în toată statura lui impunătoare, chiriarhul Moldovei, mitropolitul Ghedeon, și zise domnului:

— Măria-ta, împrejurările acestei pricini îmi sînt cunoscute în toate amăruntele lor. Și tocmai fiindcă-mi sînt atît de bine cunoscute, plecat rog pe măria-ta ca, înainte de a le cerceta în divan, să-mi dai voie să chem eu, în fața mea, la mitropolie, pe acești doi boieri și pe fiii lor, avînd toata încrederea să izbutesc a face ca pănă și prietenia să domnească iarăși între ei. De nu voi izbuti, vor fi slobozi să vie oricînd din nou înaintea măriei-tale.

Înainte ca Moțoceștii să fi putut zice un cuvînt de ne – primire, domnul hotărî:

— Fie cum cere înaltpreasfinția-ta. Cînd hotărăști ca ei să ți se înfățoșeze?

— Cu voia mariei-tale, chiar astăzi după toacă.

— Ați auzit, boieri? zise domnul. Să fiți astăzi după toacă la mitropolie și Dumnezeu să aducă pacea în inimile voastre. Să se cheme pricina următoare.

Cîrjeștii și Moțoceștii nu putură decît să s-închine și să iasă din sală, pe cînd portarii strigau numele altor împricinați.

Mitropolitul era încă în biserică cînd serdariul și cu Luca sosiră la mitropolie, unde-i aștepta un credincios al lui chir Ghedeon, care-i primi la poartă și-i duse într-una din odăile făcînd parte din locuința chiriarhului, iar aici îi pofti să șadă, încredințîndu-i că înaltpreasfințitul va ieși în curînd din biserică și-i va chema înaintea lui. Jitniceriul și cu Petru, cari sosise și ei îndată după ce călugărul s-întoarse la poartă, fură duși în altă odaie, iar după puțin timp mitropolitul ieși din biserică și trimese să-i aducă în sala în care primea de obicei, unde intrară unii printr-o ușă, și ceilalți prin alta.

După ce sărutară pe rînd mîna mitropolitului care-i primise în picioare, chiriarhul se așăză pe un jîlț făcîndu-li semn să șadă și ei pe niște scaune în dreapta și în stînga sa.

— Cu mare părere de rău, zise Ghedeon, auzit-am azi pe jitniceriul Ilie învinovățind în divanul domnesc pe vechiul și încercatul lui prieten, serdariul Matei Cîrjă, de o vină scîrboasă, despre temeinicia căreia era de datoria lui să s-încredințeze înainte de a o da în vileag și de a o aduce înaintea domnului.

Aici mitropolitul fu întrerupt de jitnicer, care sculîndu-se în picioare zise:

— Dar ce dovadă, înaltpreasfinte, era să mai cer după ce marturi de toată credința m-au încredințat că au văzut cu ochii lor cartea prin care fiul serdariului jăluiește domnului despre încalcarea de cătră Vicol a hotarelor satului meu Stolnicenii, numind acel sat al său?

Dar mitropolitul îi făcu semn să steie jos și urmă:

— Faptul că serdariul, cu prilejul căsătoriei fiului său Luca cu Smaranda Zmuncilă, i-o dăruit toate moșiile ce, în chip iconomicos, le cumpărase de la jitnicer, spre a le scapa de lăcomia turcilor și de sub mîna lui Neculai-vodă și a grecilor lui, departe de a alcătui o încercare de a închezășlui lui Luca Cîrjă nedreapta stăpînire a acelor sate, este o nouă dovadă de grija cea vie ce o avea să păstreze acea avere teafără pănă la întoarcerea în țară a jitniceriului sau a fiului său.

Moțoc voi să se ridice din nou, dar o mișcare cu mîna a mitropolitului îl făcu să s-așăze iar pe scaun.

— Această danie către fiul său, urmă chiriarhul, a fost făcută de serdar după îndemnul meu, cu știrea și a episcopului de Roman. Iar acest sfat l-am dat din pricina unei vorbe ce mi-a spus-o însuși Neculai-vodă numai puține zile după ce rînduise pe Cîrjă serdar la Orhei și dăduse învoirea lui la căsătoria lui Luca Cîrjă cu Smaranda. Mi-o spus că-i pare rău de ceea ce a făcut, căci din toate părțile i se încredințează că vînzarea averii lui Moțoc cătră Cîrjă este iconomicoasă, făcută cu scop de a împiedeca pe vodă să puie mîna pe averea boieriului hain, iar că serdariul nici nu gîndea să căsătorească pe Luca cu Smaranda, ci numai s-o ție necăsătorită cît mai multă vreme, doar s-a schimba domnia și s-a întoarce Petru Moțoc. Domnul nu-mi ascundea că se poartă cu gîndul să ieie acea avere pe sama domniei, să pedepsască pe Cîrjă pentru vicleșugul lui și să căsătorească pe Smaranda cu un grec oareșcare. Iar eu am răspuns că vînzarea averii o fost făcută pe bani numarați în fața mea, este dreaptă și adevarată, și că, după cît știu, serdariul are de gînd să dăruiască întreagă acea avere fiului său Luca cu prilejul căsătoriei lui cu Smaranda Zmuncilă, căsătorie care are să se săvîrșească în foarte scurtă vreme. Nădăjduiesc că Dumnezeu m-a ierta pentru acest neadevăr ce l-am spus, pentru că numai astfeli izbu – tit-am să feresc de grea primejdie pe Cîrjă și să păstrez neatinsă averea jitniceriului. Iaca dealtmintrelea, adăugi mitropolitul, scoțînd din sîn o hîrtie îndoită în patru, mărturia ce cu prilejul acelei dăruiri a dat-o în mînele mele Matei Cîrjă, mărturie scrisă de mîna lui, adeverită de mine și de episcopul de Roman. Prin această scrisoare serdarul adeverește că dania este iconomicoasă și se îndatorește să deie înapoi jitniceriului sau fiului său, la întăia cerere ce-i vor face, atît satele, vitele, bucatele, țiganii și sculele ce primise, cît și veniturile lor din clipa în care intrase în siăpînirea lor și pănă în acea a cererii Moțoceștilor: S-au scris trei cărți la feli, una lasată în păstrarea mea, alta în acea a fratelui nostru sufletesc, episcopul de Roman, și a treia în mîna preacuviosului stareț a sfintei mănăstiri de la Neamțul.

Și mitropolitul dădu hîrtia în mîna jitniceriului.

Acesta însă, fără a o ceti, se sculă și, apropiindu-se de serdar, îi zise:

— Iartă-mă, Matei, ticălos fost-am că m-am îndoit macar o clipă de cinstea și de prietenia ta. Dar nu știi cîte minciuni mi-au venit din țară și mi-au amărît rău sufletul în bejenia noastră.

Dar înainte ca serdarul să fi avut vreme să răspundă ceva, Petru Moțoc sări de pe scaun și cu glasul răstit zise către mitropolit:

— Înaltpreasfinte, datu-ți-o oare și Luca Cîrjă carte la mînă cum că va întoarce fratelui său de cruce, neprihănită, logodnica ce i-o furat-o și cu care trăiește de mai bine de patru ani?

— Da, răspunse liniștit mitropolitul făcîndu-se că nu bagă în samă mînia tînărului căpitan, el îți va da înapoi logodnica ce ți-o păstrat-o neprihănită vreme de mai bine de patru ani, purtîndu-se cătră tine ca un credincios prieten și un adevarat frate de cruce. Taci, nu vorbi înainte de a cunoaște toate împrejurările; vei avea vreme și slobozenie să ceri toate lămuririle doveditoare cuvintelor mele.

Luca, fătul meu, povestirea nenorocirilor tale este dureroasă, dar trebuie s-o faci fără zabavă.

Luca se sculă și, cu glasul îndurera, povesti cele ce urmează:

— Rănit la cap, la braț și la genunchi în lupta de la Bieloțercov, am avut nenorocul să cad viu în mîna tatarilor. M-au luat ca rob un mîrzac numit Huzum, a cărui așazare era tocmai la Caffa. Greu suferit-am în drum pănă acolo și chiar după sosire zăcut-am mai bine de o lună în pat. Norocul meu o fost că soacra mîrzacului era o moldovancă de neam, Dafina Vîntul, fata stolnicului Ioniță Vîntui, căzută în robia păgînilor de mai bine de treizeci de ani, cînd o luase ca soție legluită un tatar de samă. Fusese foarte frumoasă și rămăsese neobișnuit de deșteaptă: ea ducea casa mîrzacului în ale cărui mîni mă aflam. M-o îngrijit de la sosirea mea ca o adevarată mamă și îndată ce m-am îndreptat, în urma ocrotirii sale, n-am mai fost ținut împreună cu ceilalți robi, ci scutit de orice muncă, bine hrănit și bine adăpostit, mai făgăduindu-mi-se că se va trimite știre la tata ca să mă răscumpere mai răpede; se hotărîse chiar suma de bani cerută pentru răscumpărarea mea.

Din pacate, la mîrzac trăia și o soră a lui, vadana unui tatar căzut cu vro doi ani înainte într-o luptă cu Ieșii. Tatarca era tînără și printre tatarce trecea drept frumoasă, iar la noi ar fi fost privită ca urîtă.

Deși mă păzeam de dînsa ca de orice lucru neplăcut la privit, ea pretutindeni mă urmărea dîndu-mi a înțelege că i-am căzut la inimă. Întîlnindu-mă într-o sară, după căderea nopții, în grădina ce era din dosul casei, îmi ceru să mă turcesc pentru a mă căsători cu dînsa. Înțelesei prea bine că răspingîndu-i, cum nu puteam să fac altfeli, asemene propunere, îmi făceam dintr-însa o dușmană de moarte, dar mă bizuiam pe ocrotirea atîtputernică a soacrei mîrzacului. Spre a scapa de dînsa, îi spusei că dorința ei de a mă lua de soț mă cinstește tare, dar că nu-mi pot lepada legea cu nici un preț. Atunci tatarca mi-o răspuns cu un glas tremurînd de mînie că-mi dă trei zile pentru a mă hotărî și dacă, la scurgerea acelui soroc, urmez să disprețuiesc cinstea ce mi-o face, voi avea să plătesc scump îndrăzneala mea. Apoi, cu aceste cuvinte mă părăsi pentru a se întoarce în casă.

Cu mare nerabdare așteptat-am dimineața, spre a pune pe ocrotitoarea mea în cunoștința acelei întîmplări și a-i cere sfat și ajutor. N-am putut să adorm decît în ziuă și m-am trezit numai tîrziu pentru a afla, spre marea mea îngrijorare, că Dafina plecase înainte de ziuă la altă fiică a ei, care se-mbolnăvise rău și-i trimesese răspuns, printr-un călăreț ajuns la Caffa pe la miezul nopții, să vie numaidecît la dînsa, la un sat tătăresc în departare de cinci ceasuri de acel oraș.

În cursul celor trei zile următoare am avut grijă să nu mai dau cu ochii de tatarcă, așteptînd cu toate frigurile nerăbdării întoarcerea Dafinei. În sara celei de a treia zi, în cursul căreia căldura fusese năbușitoare, m-am dus după căderea nopții spre a mă mai răcori într-un mic chioșc încunjurat de oleandri și de trandafiri, așazat în partea curții din fața acelei în care se aflau grajdiurile și clădirile locuite de robi și de slugi. În acel chioșc nu intrau niciodată femeile, dar slujea adesa mîrzacului ca loc de primire a acelor de rînd cu cari avea afaceri. Eram acolo ca de vrun sfert de ceas cînd, deodată, aud un foșnet și, cu toate că era destul de întunerec, cunosc, în clipa în care pătrundea în chioșc, pe tatarca care mă urmărea. M-am ridicat îndată de pe patul pe care șădeam și am vrut să ies, dar ea, apucîndu-mi mîneca cu mîna, mă sili să mă opresc și-mi zise cu un glas care tremura de patimă:

— O trecut vadeaua care ți-am hărăzit-o. Răspunde: da sau nu, ești tu gata să îmbrățoșezi credința mea și a-mi fi soț?

Fără a mai sta la îndoială, i-am răspuns:

— De legea în care am fost crescut nu mă lepăd; mai bine mor.

Ea tăcu cîtva, apoi, cu glas răspicat, zise:

— Nu vrei să te lepezi de legea ta? Dar dacă eu m-aș lepăda de a mea? Sînt gata să fug împreună cu tine și, odată ajunși în țara ta, să mă botez, dacă tu juri să ma iei de soție în ziua botezului.

Nevoind s-o întărît, dar bineînțeles neputîndu-mă lega la asemene faptă, i-am vorbit de greutățile fugii, de primejdia de a fi prinși, de greutatea cu care ai mei m-ar lasa să ieu de soție pe o străină, de stavilele ce le-ar pune domnul nostru la o astfeli de căsătorie.

Deoarece tăcea, credeam că am izbutit s-o îmblînzesc, cînd deodată m-o întrerupt:

— Răspunde într-un cuvînt: vrei sau nu vrei să mă iei de soție?

Am tăcut. Atunci ea începu să strige cît o ținea gura:

— Ajutor! Ajutor, drept-credincioșilor! Ghiaurul vrea să mă necinstească! Săriți de împiedecați această fărădelege!

Și totodată strîngea mîneca mea cu îndoită putere ca să nu mă pot departa de ea.

De la cele dintăi strigăte curtea se umplu de oameni; voiam să fug, dar ea își înfipse unghiile de la mîna stîngă în obrazul meu, astfeli că de-abie îmi ajungeau amîndouă mînile pentru a-mi apara ochii împotriva acelor unghii; vedeți că și astăzi mai port urmele lor. În cursul acestei lupte, în chioșc pătrunseră cu fanare în mînă oamenii mîrzacului, care puseră mîna pe mine și mă legară. După puține clipe se arătă și mîrzacul sculat din somn.

Cum îl văzu, soră-sa se răpezi la dînsul și, spunîndu-i că m-am aruncat asupra ei cînd o intrat în chioșc și am vrut s-o siluiesc, arata feregeaua, anteriul și șalvarii ei rupți. Deoarece nici n-o atinsesem cu degetul, îmi închipui că venise în chioșc, unde nu înțeleg de unde știa că are să mă găsască, cu hainele rupte de mai nainte, hotărîtă fiind dinainte să mă piardă dacă nu mă voi supune voinții sale.

Fapta de care eram învinovățit era, o știți cu toții, una din cele mai grele ce le poate săvîrși un creștin în țară musulmană: pedeapsa ei este moartea, cînd făptuitorul a izbutit să scape din mînile mulțimii care ar avea cunoștință de crima lui. De o sută de ori mai grea devenea fărădelegea făptuită de un rob, mai ales cînd acel rob fusese, cum se întîmplase cu mine, privit de stăpîn mai mult ca musafir decît ca rob. De aparare nici gînd nu era: hainele rupte ale tatarcei și zgîrieturile de pe obrazu-mi erau niște dovezi zdrobitoare împotriva cărora nu puteam să pun decît cuvîntul meu, față de care cădea în cumpănă cu nespus mai multă greutate cuvîntul tatarcei. Nici n-am încercat să mă apăr și n-am zis nimica cînd mîrzacul mă osîndi la moarte chiar în ceasul acela. Dar tatarca, care rămăsese de față, luă atunci pe mîrzac deoparte și o văzui vorbind mult și cu mare vioiciune. Se vedea că propune ceva mîrzacului, însă că acesta nu este dispus s-o mulțămească. În sfîrșit, după vorbă ne – sfîrșită, se văzu că tatarca își ajunsese scopul: mîrzacul se apropie de mine și-mi zise moldovenește:

— Cu toată purtarea ta ticăloasă față de ea, soră-mea mi-o cerut să-ți cruț viața. Iaca ți-o dăruiesc, dar, fiindcă nu se cade să scapi fără de pedeapsă grea, vei fi pus în neputință de a mai săvîrși asemenea fapte.

Apoi poronci unor oameni ai săi să mă ieie în primire. La auzul crudei hotărîri, ce tot ura tatarcei blastamate o adusese asupra mea, am leșinat. Cînd a doua zi m-am trezit din leșin, eram neom.

Zguduit de cumplita mișcare ce o stîrnise într-însul povestirea nenorocirii sale, Luca tăcu o clipă, apoi liniștindu-se, urmă:

— A doua zi se întoarse Dafina. Mare îi fu durerea cînd auzi despre cumplita mea nenorocire. Ea înțelese îndată cum stăteau lucrurile, nu stătu la îndoială pentru a arata mîrzacului care era adevărul și izbuti chiar să scoată pe acea ticăloasă din casa frăține-său. Cred că mîrzacul se căi în urmă de ușurința cu care mă nenorocise și că din această pricină nu m-o mai urmărit cînd, prin sfatul și cu ajutorul bunei sale soacre, am fugit de la el și am izbutit să mă-ntorc în țară.

După o nouă dar scurtă tăcere, Luca urmă:

— Eram de puține zile acasă cînd, în neființa tatei și a mamei duși la Ieși, au venit acolo mătușa Safta cu verișoara Smaranda. Ele mi-au povestit cum vodă hotărîse ca Smaranda să se căsătorească cu un grec numit Caravia, cum acesta fusese la Brînzeni în ajun spre a face cunoscută hotărîrea lui vodă mamei și fiicei, iar mătușa izbutise a prosti pe grec și a-l face să aibă rabdare încă o lună. Cunoscînd firea habsină a lui Neculai-vodă, nu vedeam cum va putea Smaranda să scape de asemenea pîngărire și să fie pastrată pentru Petru pe care îl iubea și care știam cît o iubește. Știam că tata are trecere la vodă, dar înțelegeam bine că această trecere nu era destul de mare pentru a face pe domn să-și întoarcă cuvîntul dat unui grec care-i mai era și nepot. Însă cînd, la întoarcerea tatei, am aflat cu ce însărcinare îl trimete vodă la Tighina și cum este încredințat că va izbuti să ducă acea însărcinare la bun sfîrșit, mi-am făcut îndată planul și, a doua zi, l-am împărtășit tatei. Din cumplita nenorocire ce mă lovise m-am gîndit să tragem cel puțin folos pentru fratele meu de cruce, căsătorindu-mă eu cu logodnica lui, spre a i-o păstra în toată neprihănirea ei. Tata o încuviințat cu bucurie planul meu, întrucît l-ar încuviința și părintele mitropolit, căruia urma să-i ceară sfatul la întoarcerea de la Tighina, mai însărcinîndu-se să dobîndească cu acelaș prilej învoirea lui vodă. Numai după ce a venit tata cu învoirea mitropolitului și cu acea a lui vodă, destăinuit-am planul meu mătușei Săfticăi. Mătușa o primit numaidecît, dar o fost mai greu să facem pe Smaranda să înțeleagă că căsătoria făcută cu un barbat în starea în care mă aflu este ca și fără ființă și că părintele mitropolit și episcopii de Roman și de Huși, pe cari îi văzuse tata asemene, l-au încredințat ca astfeli va fi privită de biserică și ea se va putea căsători sau cu Petrache la întoarcerea lui, sau cu oricine ar găsi cu cale, căci chiriarhia pe loc ar desființa căsătoria făcută cu un hadîmb, iar că eu pentru dînsa nu voi putea fi decît un frate și un prieten care s-o ocrotească. Iaca, dealtmintrelea, și hotărîrea înaltpreasfinției-sale, care am avut grijă s-o cer încă înainte de așa-zisa căsătorie și, zicînd aceste cuvinte, Luca scoase dintr-o tașcă ce o purta sub conteș, o hîrtie pe care o puse pe masă. Iar mitropolitul zise:

— Așa este cum o spus Luca: căsătoria cu un hadîmb este privită de biserică ca fără de ființă. La cea dintăi cerere a oricăruia din soți, voi hotărî că între ei nu este, nici n-o fost vrodată legătură de căsătorie, și Petru Moțoc va fi slobod să se căsătorească cînd va voi cu logodnica lui, pastrată, mulțămită credinții prietenului său, fecioară neprihănită cum o lasat-o.

— Și acuma, zise Luca, uitîndu-se drept în ochii lui Petru, rostește-te: fost-am adevarat prieten, adevarat frate de cruce, sau n-am fost?

Petru Moțoc se sculă și mergînd drept la Luca înghenun – chiă înaintea lui:

— Iartă-mă, Luca, zise el, iartă-mă, ai fost pentru mine nu numai prietenul cel mai credincios, fratele de cruce cel mai de nădejde, ci ai fost un înger, și luîndu-i mîna i-o sărută cu de-a sila, adăugînd: lasă-mă să sărut mîna care mi-o scapat viitorul de fericire, de care nădăjduiesc să am parte pe acest pămînt; nu sînt vrednic să sărut nici urma unde ai calcat, iartă-mă, Luco!

Luca îl ridică, îl luă în brațe și-l sărută:

— Eu te iert bucuros, zise el, doară om fost-ai și n-ai putut să gîcești cele ce s-întîmplase la atîta departare de tine.

Smaranda nu încetase macar o clipă să iubească pe Petru, privea însă pe Luca ca pe îngerul ei păzitor. Căsătoria cu Luca a fost desfăcută de dicasterie numaidecît.

Cu o lună mai tîrziu avu loc cununia lui Petru cu Smaranda. Luca în aceeași zi se călugărea la mănăstirea Chipriana. Își petrecu viața săvîrșind fapte bune, cheltuindu-și tot venitul în daruri la saraci și la bolnavi, căutînd să îndrepte pe acei cari umblau pe căi rătăcite și adesea ajungîndu-și scopul prin înțelepciunea și rîvna sfaturilor lui, mîngîind pe cei deznădăjduiți și hrănindu-li nădejdea în mila Celui-de-Sus. Muri încă tînăr, iar averea ramasă de la serdar o lăsă pe jumătate celui dintăi născut al lui Petru Moțoc și al Smarandei, și jumatate mănăstirii, pentru lauda lui Dumnezeu și alinarea năcăjiților.