Primăvara!

 

Avusesem un somn zbuciumat, plin de vise urâte și neînțelese. Dimineața eram în starea ceea de amorțire, când nici nu dormi, nici nu ești treaz, când printre pleoapele întredeschise zărești lucrurile ce te înconjoară într-o lumină străină, ce le dă altă înfățișare, arătându-le ca dintr-o altă lume. Cum stam astfel, întins pe spate, cu mânile supt cap, m-am hotărât să mă scol, m-am ridicat în sus, apoi căzui iarăși pe pernă. Și începui să mă gândesc la plictiseala acelorași fapte luate de la capăt în fiecare zi: plictiseala scotocirii unui guler prin toate colțurile dulapului lăsat în neorânduială; plictiseala căutării unui pieptene sau a unei batiste; plictiseala aceleiași păreri de rău că fereastra nu ti-i puțin mai spre stânga sau mai spre dreapta, ca să poți vedea toată ulița până departe, și nu numai colțul întunecat al trotuarului îngust; în sfârșit îmi trecu prin minte toată plictiseala vieții de om singuratic, fără familie, fără prieteni, fără iubită. Și când, în urmă, îmi strânsei toate puterile să mă azvârl din pat, închisei ochii întocmai cum aș fi făcut dacă ar fi trebuit să intru într-un loc de groază. M-am dus de-a dreptul la fereastră de am ridicat perdeaua. Din dosul geamurilor se revărsă deodată o lumină strălucitoare ce mă orbi. Cum nu mă așteptam, am ridicat mânile la ochi, am stat puțin așa, și mi-am șters lacrimile ce-mi dase. Apoi, un imbold neașteptat îmi aruncă brațele înainte, și, într-o clipă, deschisei fereastra. Razele soarelui pătrunseră repezi, calde, ca o alintare ușoară peste fața mea.

După vremea ploioasă, îmbibată de umezeala glodului așternut pe jos, aceasta era cea dintăi zi cu soare, zi caldă și curată de primăvară. Strigai cu bucuria unui copil: — Primăvara!

Venise primăvara! M-am plecat peste fereastră să mă scald în aerul proaspăt. M-am uitat îndelung în fața mea. Orașul părea nesfârșit. Toate acoperișurile sticleau; deasupra lor, deasupra coșurilor pierdute aproape în lumina vie, nici o

șuviță de fum nu mai ieșea în această dimineață când toate ferestrele erau deschise ca și a mea. Cerul era atât de sus, încât întăiași dată mi se părea și mie, că al treilea cat, unde sărăcia mă suise, era așa aproape de pământ! De pe uliți, din toate colțurile, se ridica suflul acela de viață: glasurile care se strâng într-unui singur, glas adânc și prelung, ce răsună ca un cântec de fericire. Deasupra mea două rândunele ciripeau.

Repede m-am spălat, m-am îmbrăcat și, după ce sfârșii, am vrut să-mi iau paltonul. M-am uitat la dânsul. Părea atât de ros! L-am aruncat întocmai ca pe o haină de chin, mi-am trântit pălăria pe cap, și am ieșit cântând. La capătul scărilor m-am aruncat în goană pe trepte și le-am scoborât câte două-două. În ogradă, am dat bună-dimineața cu toți. Mi se pare că am salutat și pe un domn străin care nu locuia cu noi. Dar mi-a răspuns râzând. Am luat-o la dreapta, pe ulița ce scoboară către marginea orașului, neștiind încotro s-apuc. Apoi mi-am adus aminte de grădină.

M-am suit într-un tramvai, în față, ca să merg într-acolo.

— A venit primăvara! îmi spuse vizitiul, și pocni fericit din biciul supt încolăcirea căruia calul se înfiora și întinse hamul mai tare.

Veni și conductorul, dar mai înainte să mă întrebe până unde merg, îmi spuse cu o scânteie de bucurie în ochi:

— Primăvara!

— Da, primăvara, i-am răspuns.

Și i-am dat banul. În dreptul grădinei am sărit din tramvai, m-am ferit de o trăsură ce era să mă calce și am apucat în brațe o bătrână, pe care, în graba mea, era să o dau jos. Văzând-o că zâmbește i-am zis:

— A venit primăvara, cucoană!

— Da, da, mi-a răspuns dânsa și plecă mai departe râzând încet, întretăiat, ca și cum ar fi tușit.

Eu am luat-o pe supt aleile de copaci, înalți și groși, ai grădinei. O mireasmă neobișnuită plutea în aer, o mireasmă care se ridica de deasupra pajiștilor înverzite, care se împrăștia din tufele toporașilor ascunși în iarbă, din mugurii răsăriți într-o noapte, pe crengile pline de sevă; o mireasmă care se înălța din pământul umed, care izvora din cer și luneca, odată cu razele soarelui, până jos la noi.

Departe strălucea lacul. Am luat-o spre el.

În grădina singuratecă nu văzusem pe nimeni încă. Deodată răsări înaintea mea trupul subțire, mlădios ca o creangă, al unei femei. Era îmbrăcată într-o rochie ușoară, cenușie, și-n cap purta o pălărie din care nu vedeam decât pana neagră ce ascundea părul. Am tresărit de un fior neînțeles și am grăbit pasul. Nu știam cine era, și totuși trupul acesta înalt, ușor, ce părea că nici nu atinge pământul, ci lunecă întocmai ca o șuviță de fum purtată de vânt, îl cunoșteam. Cu cât mă apropiam, credința aceasta mi se înrădăcina în minte.

Femeia ajunsese înaintea mea pe marginea lacului, lângă căsuța barcagiului, se așeză pe o bancă, își sprijini cotul de spetează, își puse mâna supt bărbie și rămase așa, privind lacul.

Câteva lebede tăiau ușor, în creți ce de-abia se vedeau, pânza lucie a apei. Și supt crengile înmugurite ale sălciei, ce se pleca parcă într-adins să atingă pălăria necunoscutei, femeia aceea mi se păru că venise pentru mine, că venise să mă aștepte. Și am înaintat spre dânsa. Barcagiul îmi ieși înainte:

— Vroiți să faceți o plimbare pe lac?

Am răspuns fără să vreau:

— Da.

Barcagiul se uită la mine, apoi la necunoscuta către care nu privisem încă, să-i văd fața, și întrebă:

— O barcă pentru un loc sau două?

Am tresărit, am întors capul și-n ochii mari, albaștri, prea umbriți parcă în dimineața aceasta strălucitoare, mi s-a părut că văd o învoire.

— Pentru două, am șoptit.

Barcagiul se coborî, sări într-o barcă, înfipse lopata în apă, și se alipi de mal.

— Poftiți, ne zise.

Eu m-am apropiat de necunoscută, mi-am scos pălăria, m-am înclinat și i-am întins mâna:

— Dacă vroiți!…

Necunoscuta se rădică și-mi dete mâna. Am luat-o aproape în brațe, să o sprijin, când puse piciorul în barca ce se clătina. Apoi am intrat și eu, am prins lopețile, și, avântându-mă, m-am depărtat de mal. Barca tăia apa, lunecând ca împinsă de vântul ușor ce resfira, peste fruntea senină, părul bălai al femeii. O aveam în față. O privii. Din chipul alb răsăreau ochii mari, rotunzi și albaștri, ce parcă nu te mai lăsau să privești altceva. De supt pălăria cu pană mare, neagră, fata ei avea ceva neobișnuit de fermecător. Ea se uită o clipă la mine, apoi își plecă privirile spre luciul apei. Simții o tulburare adâncă în suflet. Cu cât o priveam mai mult, cu atât îmi părea că femeia aceasta îmi era cunoscută: în sufletul meu găseam parcă urme dintr-o iubire depărtată. Unde s-o fi văzut? Vâsleam rar, luntrea luneca ușor. În dimineața aceasta părea că nu trăiam decât noi doi și lebedele ce înotau liniștite, ca și cum ne-ar fi urmat. Necunoscuta lăsă mâna dincolo de marginea bărcii, de-și muie degetele în apă. Vroiam să vorbesc, pe buze îmi veneau cuvintele și parcă îmi era frică măcar să șoptesc. Odată mi s-a părut că și dânsa vroia să spuie ceva. Fața însă i se liniști, rămase nepătrunsă, umbrită de genele arcuite și mari. Dar, cum treceam pe supt un pod care ne aruncă pentru puțin în umbră, m-am silit să pot întreba:

— Mi se pare că te cunosc.

Dânsa mă privi, zâmbi și-mi răspunse cu glasul încet:

— Nu cred.

— Ceva îmi spune că noi ne-am mai văzut.

Ochii mari și albaștri mă priviră încă o dată prelung, ca și cum ar fi vrut să se încredințeze și ei de ceva. Apoi genele se lăsară în jos și necunoscuta mă întrebă șoptind:

— Ai fost prin Iași?

— Nu.

— E întăiași dată în viața mea când părăsesc lașul. Ieri am sosit aici, îmi răspunse ea.

Privind-o, mă gândeam: fără de îndoială, nu o mai văzusem. Era numai o părere a mea că ne întâlnisem, cândva. Și totuși dânsa nu-mi era străină, cum nu-mi era străină primăvara aceasta ce renăștea de-abia acum, deși semăna atâta cu toate celelalte din viața mea. Căci nu mugurii și toporașii aceștia mă învăluiseră în mireasma lor altădată, și totuși erau aceiași, cum același mi se părea cerul din care se revărsa, astăzi, ploaia de raze. La ce bun oare aș fi căutat de unde vine, cine-i și cum a ajuns femeia aceasta lângă mine? Dânsa sosea odată cu mireasma florilor, odată cu lumina, odată cu primăvara. Era suflul primăverii care-aducea toate, care reînnoia viața, iubirea, fericirea.

Îmi încordai brațul, barca se avântă înainte ca o săgeată. Și-n aplecarea trupului, ca să scot lopețile din apă, buzele mele atinseră pe ale ei.

Venise primăvara!