Prima țigare

 

Între mai mulți tineri — profesori, advocați, ziariști — strânși în jurul unei mese de cafenea, se vorbia despre vestitul articol al lui Tolstoi asupra «Tutunului». Mai toți erau de părere că obiceiul fumatului este o plăcere vițioasă, fără însă să aibă înrâuriri atât de primejdioase asupra conștiinței omenești, după cum afirmă genialul scriitor rus.

Anton Dionise — un advocat cunoscut mai mult prin sonetele sale, pe cari le publică în revistele din București, decât prin procesele sale pe cari le pierdea maitodeauna, zise:

— Convorbirea noastră asupra articolului lui Tolstoi îmi amintește «prima mea țigare».

— Fă-ne un sonet asupra ei, glumiră unii.

— Nu, mai bine am să vă povestesc chiar acum această amintire, răspunse el.

Și cu glasul duios, puțin trist, cu care se povestesc amintirile, începu.

«Prima țigare !»

Câtă curiozitate! Ce neastâmpăr! Ce surprinderi! Și câtă decepție!... Un roman întreg de emoții!

Amintirea mi-a rămas neuitată, limpede, parcă s’a petrecut ieri — și au trecut de atunci douăzeci de ani! Desigur, aproape în vieața fiecărui om, fumatul primei țigări evoacă un convoiu numeros de impresii, ca și întâia femeie pe care ai avut-o în brațe. Țigarea și femeia ! Două necunoscuturi, care te ispitesc și te atrag, amândouă, la începutul vieții. Și când, mai târziu, după ce le-am cunoscut, filozofăm puțin asupra lor, ne dăm seama că femeia n’a avut mai mult farmec decât o țigare ; iar o țigare n’a durat mai mult decât jurământul unei femei. Cu toate astea eu care n’am crezut niciodată în eternitatea unei țigări și iubirii unei femei, m’am mulțumit cu puțin fum și cu puține sărutări. Fumul aromatic al unei țigări și sărutările dulci și calde ale unei femei sunt fericiri mari pentru cei cari știu să fumeze și să iubească!

Eram de zece ani.

De nenumărate ori, preotul bisericii din strada noastră — confesorul meu — profesorul și tatăl meu îmi repetaseră acelaș cuvânt, tainic : «A fuma e un păcat!...». Dacă n’aș fi auzit acest cuvânt, desigur tutunul mi-ar fi rămas, în toată vieața mea, necunoscut. Dar pentruce nu au înțeles educatorii primilor noștri ani că vorba «păcat», în loc de a înspăimântă mintea unui copil, din potrivă o neliniștește, o farmecă, o atrage ? Păcat! cât mister are cuvântul acesta, când îl auzim pentru întâia oară !

Așa dar era un păcat să fumezi ?

Ei bine, dacă n’ar fi fost păcat, n’aș fi fumat, mi-ar fi fost groază să aprinz vârful unei hârtii subțiri, în care învăluești fire lungi și galbene, dintr’o iarbă amară, apoi s’o bag în gură, să trag și să scot fum pe nas. Cum însă mi se spune că e păcat — voiu păcătui.

Așa am raționat, fără îndoială, in ajunul de a fuma prima țigare.

Tatăl meu era un fumător pătimaș. Se lipsia de o pâine mai bună la masă, numai pentru a-și cumpără tutun de cea mai fină calitate. Ca orice fumător, care se respectă, avea o tabacheră de argint, o țigaretă de chihlibar și o cutiuță mică de alamă, unde își păstra chibrituri. Marea greutate era să pun mâna pe tabacheră. Tatăl meu o ținea ascunsă în buzunarul drept al pantalonilor, iar când se culcă, o închidea in cutiuța unui sertar.

O tabacheră e un lucru prețios. Se îngrijește cu luare aminte și cu plăcere. Adeseori citim în ziare că suveranii își trimit unii altora, drept dar, o tabacheră!

Cum s’ajung să pun mâna pe dânsa?

Era o problemă.

Mai totdeauna, când tată-meu era acasă, mă țineam lângă el, îl observam. Fiind veșnic preocupat de nevoi și afaceri, nădăjduiam că odată se va întâmpla să plece de acasă și să-și uite tabachera pe masă.

Câte gânduri perverse în capul unui copil de zece ani ! De sigur omul nu e niciodată «înger».

Așa s’a și întâmplat. Într’o zi după masă, tată-meu trebuia să plece grăbit la tribunal. Avea un proces. Și părându-i-se că a întârziat, a pornit repede, uitându-și tabachera pe colțul mesei.

M’am apropiat de ea, am luat-o în mână, am deschis-o și... am încremenit! Era întâiul păcat pe care îl făptuiam în vieața mea! Furam!... Un moment am rămas nedumerit, între ispita răului și între mustrarea conștiinței. Se cunoștea depe atunci că nu voiu ajunge niciodată un om politic.

Mi-era greu să fur...

În sfârșit am luat tutun cât am putut în două degete, l-am vârit in buzunarul jiletcei, am pus tabachera la loc și am plecat la școală.

Mă simțiam stăpânit, în acelaș timp, de frică și bucurie.

În drumul spre școală, era o grădină mare, părăsită, plină de zarzări, de pruni și de buruieni. N’avea gard. M’am abătut într’însa, m’am culcat în iarbă, să nu mă vadă nimeni și am scos tutunul, risipindu-l pe coperta «Aritmeticei» de Ciocanelli. Era destul pentru o țigare groasă.

Dar în clipa aceea, îmi adusei aminte că n’aveam foiță. Rămăsei pe gânduri. Mă consultam să păstrez tutunul până voiu avea și foiță... să rup o pagină din «Aritmetică» și să-mi fac țigare cu hârtie?... Paginile erau foarte subțiri. Am luat hotărîrea din urmă.

Când țigarea fu gata, îmi adusei aminte că n’aveam chibrituri.

Desnădăjduit, am ascuns țigarea in căptușala pălăriei și . am plecat la școală.

Frica mă stăpânia însă, dar bucuria se mai micșorase.

Seara, când m’am întors acasă, mi-era groază să dau ochii cu tata. Dar l-am văzut râzând și vesel, câștigase procesul. Ce noroc!

Ca de obiceiu, am mâncat o felie de pâine cu unt, am luat câteva chibrituri, fără să mă vadă cineva și am plecat să mă joc cu băieții. Seara aveam totdeauna o oră liberă pentru joc.

Eu însă am intrat pe furiș într’un șopron din dosul caselor, unde se aflau câteva mobile vechi, o trăsură sfărâmată și foarte mulți șoareci. Am scos țigarea din căptușala pălăriei și am aprins-o.

La început am simțit un miros de hârtie arsă, apoi un cărbune mic, strălucitor s’a format în vârful țigării și fumul a început să iasă subțire, mlădiindu-se.

Și am fumat în liniște, cu plăcere nespusă, până abia mai puteam să țiu, în vârful degetelor, cel din urmă rest al țigării. Fumul plutia în aerul greu și mucegăit al șopronului, ca un nor albăstriu. M’am uitat câtva timp la el, cum se resfira și se pierdea cu încetul. E o plăcere să privești fumul, acest lucru neînchipuit de ușor, de subțire și de mlădios.

Gura mi-o simțiam amară. Aș fi avut poftă, în minutul acela, să mănânc ceva dulce și să beau apă. Nu prevăzusem de loc și nici nu mă așteptam, ca, după o plăcere atât de dorită, atât de mare, să urmeze... atâta amărăciune!

Mi-era scârbă și-mi venia să tușesc. O amețeală ce se ridică din stomac îmi împăenjina ochii, îmi îngreuia capul. Parcă mă înăbușiam ...

Nu îndrazniam să ies afară din șopron. Mă știam vinovat și mi-era frică, mi-era rușine, mă socotiam pierdut...

Îmi veniâ rău : tușiam, scuipam mereu. Câte odată, gura mi se usca și abia puteam să mișc fălcile. Mâinile mi-erau reci; trebuie să fi fost palid, ca un cadavru.

Vream să plâng, dar furia mă stăpânia, din ce în ce mai puternic. Aș fi voit să mor. Da, cugetarea aceasta mi-a fulgerat prin minte. Să nu vă mire : un copil vorbește și se gândește la moarte, cu mai multă nepăsare decât un om.

În momentul acela, tată-meu intră în șopron, pentru a căută... nu știu ce lucru. Când dă cu ochii de mine și mă vede galben și amețit, mă ia de mână, îngrijat, mă scoate afară și mă întreabă.

— Ce ai ?

— Abia am putut să-i răspund :

— Mi-e rău...

— Ce ai? Ce te doare?...

Am început să plâng. Tată-meu îmi mirosi degetele și înțelese:

— Ticălosule! Ai fumat!...

Dar nu m’a bătut. M’a dus lângă mama și amândoi mi-au dat sa beau limonadă, m’au culcat, mi-au vorbit blând — și a doua zi eram bine.

Tată-meu m’a iertat.

De atunci au trecut două zeci de ani. Când am intrat în liceu, eram deja dedat cu fumatul. Uitasem amărăciunea țigării, sau, mai bine zis, tocmai ea mă făcuse să-mi placă mai târziu atât de mult tutunul.

În ore de singurătate, de tristețe, țigarea mi-a fost un bun tovarăș. Un doctor îmi spunea într’o zi; «Eu fumez numai în sala mortuară, când am de a face cu cadavrele». I-am răspuns: «Eu sunt silit să fumez totdeauna, pentrucă am de aface cu oamenii!» Și-apoi, cum vă spusei, îmi place mult să privesc fumul țigării...

Iarna trecută însă, îmbolnăvindu-mă de o bronșită, medicii m’au sfătuit să mă las de fumat. M’am lăsat, cu oarecare părere de rău ; medicii susțineau că abuzul fumatului contribuise, în mare parte, la boala mea. Se poate ...

Azi m’am deprins să nu mai fumez. Dar uneori mă gândesc cu o poftă nesățioasă la o țigare, ca la o femeie de care te-ai despărțit, dar n’o poți uită niciodată...