Primele obuzuri

 

Sub cer senin, albastru, lin Dunărea la vale
Coboară maiestoasă, lățind undele sale.

Pe câmpi cu iarbă coaptă, prin rediuri de stejar,
Pe insule ce-n apă încet scăzând dispar.

Și-n cursu-i oglindește de-a stânga Calafatul,
De-a dreapta sa Vidinul, în veci ne-nstrăinatul.

Cetate-ncă fecioară sub pază de păgâni,
Ce pare că așteaptă năvală de români.

Lin Dunărea se scurge spre marea, fără valuri.
Dar iată se-ncrețește, căci a zărit pe maluri

De-o parte-un leu, de alta un tigru sângerat,
Ce se pândesc cu ochiul aprins și tulburat.

De-odată Carol Domnul, urcat pe-o baterie,
Vidinului din față s-arată cu mândrie

Și face-un semn. Tunarii dau foc… Un sol de fier
Din tun pornește, sboară, se-nalță-ntâi pe cer

Și cade-apoi în sânul cetății ce tresare,
Vestindu-i România și-a ei ne-atârnare!

Vidinul se trezește din învechitu-i somn,
El vrea să nimicească și țeara ș-al ei domn,

Încarc-un tun gigantic, spre Carol ținta drege,
Dar prima-i detunare îl proclamează rege!

Iar domnul zâmbind vesel, în ochii tuturor
Salută cu-a lui spadă obuzul trecător
Și zice: “Mult îmi place aceasă armonie!
Strigați, copii: Trăiască iubita Românie!”

Un ura! clocotește pe râul deșteptat,
Și el cu drag încinge un nou, viteaz regat!