Primele obuzuri

Primele obuzuri de Vasile Alecsandri

(Castel Peleș, oct. 1886). Ms. Acad. 820. Publicată în ediția 1896.

Sub cer senin, albastru, lin Dunărea la vale
Coboară maiestoasă, lățind undele sale.

Pe câmpi cu iarbă coaptă, prin rediuri de stejar,
Pe insule ce-n apă încet scăzând dispar.

Și-n cursu-i oglindește de-a stânga Calafatul,
De-a dreapta sa Vidinul, în veci ne-nstrăinatul.

Cetate-ncă fecioară sub pază de păgâni,
Ce pare că așteaptă năvală de români.

Lin Dunărea se scurge spre marea, fără valuri.
Dar iată se-ncrețește, căci a zărit pe maluri

De-o parte-un leu, de alta un tigru sângerat,
Ce se pândesc cu ochiul aprins și tulburat.

De-odată Carol Domnul, urcat pe-o baterie,
Vidinului din față s-arată cu mândrie

Și face-un semn. Tunarii dau foc… Un sol de fier
Din tun pornește, sboară, se-nalță-ntâi pe cer

Și cade-apoi în sânul cetății ce tresare,
Vestindu-i România și-a ei ne-atârnare!

Vidinul se trezește din învechitu-i somn,
El vrea să nimicească și țeara ș-al ei domn,

Încarc-un tun gigantic, spre Carol ținta drege,
Dar prima-i detunare îl proclamează rege!

Iar domnul zâmbind vesel, în ochii tuturor
Salută cu-a lui spadă obuzul trecător
Și zice: “Mult îmi place aceasă armonie!
Strigați, copii: Trăiască iubita Românie!”

Un ura! clocotește pe râul deșteptat,
Și el cu drag încinge un nou, viteaz regat!