Prin el am cunoscut norodul...

←Peste câmpiile viitoare

Prin el am cunoscut norodul... de Magda Isanos

Moartea prorociței→

Cântarea munților, prefață de Mihai Beniuc, București, 1945

I.

Prin el am cunoscut norodul.
Încrezătoare, la brațul lui,
am coborât tot mai jos,
până la prispele verzi ale țării,
Fiecare femeie, seamănă cu Fecioara Maria, acolo.
Fiecare om poartă un jug blestemat,
care-l apasă crâncen,
Și-s prea puține bucuriile
în satul bărbatului meu,
deși-i așa de mult soare și cântec, acolo.
Fetele,
Catrinele, Mariile, Savetele,
înfloresc o singură dată, o singură zi,
atunci când își pun cununia.
După aceea, vine sărăcia, pustia.
Ce deosebire e între ghiontul tatălui
și al bărbatului?

Deși ară și seamănă cu mâinile lor,
culeg cu mâinile lor,
totuși, niciodată n-au pâine de-ajuns.
Iar din lipsa pâinii ies șerpii.
Le intră întâi în gânduri,
după aceea li se cuibăresc în inimi.
Oamenii gem și încărunțesc repede.
Simt în preajma lor un duh negru, vâslind.
Apucă topoarele — și fără să vrea —
le aruncă spre cer.
Chiaburii îi privesc. Și râd la garduri.
Ei știau cauza. Căci ei sunt cauza.
Și se pleacă adânc,
furișându-se pe sub arbori,
căci Doamne ferește de mânia desculțului
și a flămândului...

În vara când am fost acolo,
la prispele verzi ale țării,
într-o noapte a bătut clopotul.
Cerul era roșu ca sângele.
Oamenii răcneau, chiuiau.
În noaptea aceea ardeau
gospodăriile chiaburilor.
Au ars casele, șurile, cu vite cu tot.
Și-am auzit șoptindu-se
C-au ars copii de țâță și niște bunici.
Și azi mai umblă prin țară
niște bătrâni cerșetori, orbi, cu armonici.
Sunt chiaburii de-atunci,

din satul bărbatului meu.

Cineva le-a turnat între pleoape
în noaptea focului,
scântei și zgură,
și le-a turnat jăratec în gură.

De câte ori îi văd trecând, cântând
din armonici, nu știu cum,
îmi vine parcă să ies în drum,
și să pornesc cu dânșii spre surele țarini,
acolo, departe.

Oameni dragi și mărunți...
O singură dată am stat sub secete,
sub cumpene o singură dată —
și m-am chinuit să pricep,
cum de nu porniți mai curând,
cu vijeliile,
să ne doborâți pe noi,
cei care ne-ascundem de secete,
ne-ascundem de cumpene —
și totuși avem totdeauna la masă
pâine de-ajuns...

II.

Cine va mai întoarce anii?
În 38, în vara aceea,
cea mai luminoasă vară a vieții,
m-am cununat cu pădurile.
Am văzut ploile verzi atunci,
și-am alergat desculță, despletită,
prin trestiișul ploilor verzi.
Atunci am zărit printre fulgere
o coasă de aur,
și straiul alb al unui cosaș.
Vrăjitoarele-mi spuneau:
«Moare de tânără, cine-l vede...»
și un ochi râdeau și cu unul plângeau.

După aceea, toate s-au dus.
Bătrânele satului vedeau semne, sus.
Spuneau că vor veni peste lume
cumpene grele.
Fără știri din gazete,
ochii lor stinși, osteniți,
pătrundeau munții timpului,
dincolo de munții timpului,
și vedeau cum pornesc, în marș repede,
oștile Satanei cu svastică.
Urechea lor tocită auzea,
cum tancurile zdrobesc meridianele
și vin spre Răsărit.
Auzeau motoarele: marilor fabrici de tunuri,
și priveau, noaptea, cerul,
simțind apropierea păsărilor
Apocalipsului.

«Draga mamei, vin nourii.
Păzește-te. A pornit Anticrist»...
Și, nu mult după vestea lor,
au bătut clopotele, au sunat goarnele.
Fiecare bărbat a primit ordin verde.
Ordin verde, blestemat de-atâtea femei...
unde mi-ai dus bărbatul?
Fiecare și-a părăsit uneltele.
Al meu, și-a închis cărțile.
Într-o noapte, s-a dus.
Blestemele erau fără folos.
Și totuși cerul era limpede
în acel Septemvrie 39
când au început concentrările.

Îmi scria rar.
De pe Siret, de pe Ceremuș.
Și simțeam, din felul cum îmi scrie,
că-i lipsește libertatea gândirii,
și mai cu seamă tutunul.
Îmi scria despre țăranii lui,
că-mparte cu dânșii
ploile, somnul, cântecul, foamea,
dar mai cu seamă același muc de țigară.
Printre dânșii, el a devenit iar țăran.
Îmi scria despre ei cu-atâta căldură,
că par-că fiecare i-ar fi dăruit
nu știu ce țundre de aur, sau fiecare din ei
ar fi avut deasupra capului nu știu ce steag,
ei, cari dormeau pe pământul gol
și gemeau prin somn.

La-nceput, am spus: cine știe...
Țara-ntreagă se duce.
Omul meu de ce să rămâie?
Și simțeam rușinea cuprinzându-mă,
la gândul că al meu ar fi rămas,
în vreme ce toată țara pornea.
Ani amari... Prea târziu
m-am luminat asupra unor rosturi,
Prea târziu am aflat că războiul
îl fac numai calicii, numai norodul de jos.
Ce-i sus, rămâne-acasă.
Sau, chiar dacă se duc,
ei, feciorii bogaților,
tot sus rămân și-acolo
și coboară-n gropile comune
numai cei din norod.

III.

A venit peste țară
nu știu ce zbor de arhangheli.
Purtau, steaguri verzi.
Ucideau.
Copiii se-narmaseră.
Își ucideau frații, părinții.
Iarna aceea din 40...
Cei cu steaguri verzi, cu frunți înguste,
m-au găsit vinovată,
că n-am deosebit oamenii
după nație și după religie.
Iar omul meu era mereu dus.
Pe Ceremuș. Pe Siret.
De-ar fi știut el cât îndur,
ar fi fugit. Nu cu pușca.
El ar fi luat toporul.
L-ar fi-nvârtit mult deasupra capului,
înainte de-a-l izbi, gemând,
drept în fruntea Arhanghelului...
Iarna din 40,
mi s-a ghemuit în inimă.
Și-mi stă ghemuită acolo.

IV.

Oamenii au ridicat steaguri mai nalte.
Au răsunat clopotele țării.
Iunie, 41.
Cât de mândri erau soldații din poze,
de prin gazete!
Cât de triști erau ei, pământiii,
care mureau acolo în negură!
Doamne, cum aș fi tăiat degetele
celor care scriau minciunile
despre nu știu ce eroisme!
Ca și cum norodul n-ar fi murit și-așa....
Doamne, cât mi-i de rușine!
Omul meu, bărbatul meu,
căminul s-a stins, de mult.
Vino acasă.
Cât ai să mai stai, în toate Rusiile?
Căci dacă boierii caută glorii,
de ce nu-și trimit ei, feciorii?
Vino acasă.
La ce te-ai dus în Rusia?
Nimic nu s-a schimbat în țară.
Doamnele mari :umblă cu-aceleași podoabe.
Tinerii feciori ai ciocoilor
Se plimbă la munte.
Nimeni nu știe despre voi cei mulți,
care zi de zi vă măcinați. Mulțimi.
Întunecate mulțimi.
Zid de glorie? Nu! Ce rușine!
Bărbatul meu, omul meu...
Pe țăranii, pe frații tăi,
la judecată, cine-o să-i scoale din văi?
Cât veșnicia,
vor crește din ei,
buruiene galbene-n Rusia.

V.

La prispele verzi ale țării,
încă mult se vor zări pe ceruri,
umbrele-ntinse-ale lupilor galbeni,
alergând cu limbile scoase;
la prispele verzi ale țării,
mâne, pruncii, bătrânii,
vor răscoli cu toiegele.
cenușa focului nostru.
Și veacuri la rând vor stărui în cenușă,
urmele lupilor svasticei
din pădurile Miezului Nopții.

Bate tunetul. Răsună tunetul.
Peste prispele verzi ale țării,
sar speriate,
haitele lupilor galbeni,
înfricoșatele haite,
revărsate, asupra câmpiilor lumii;
sar înapoi spre pădurile
Miezului Nopții.
Săgetătorul cu părul pe ochi,
răcnește-n pădurile negre.
Nici un arc nu-i primește săgețile,
Și toate vânturile i le-abat
înapoi,
către inima lui.

Să răsune goarnele...
Vestiți zarea
și zarea,
C-a început vânătoarea!
Cu arcanele, cu securile,
înconjurați pădurile!
Cu butucii, cu stâncile, cu morile,
astupați trecătorile!
Sau să vie marii zidari
cu măsurile
să zidească toate pădurile!
Destupați toate sondele lumii!
Mări de păcură, cumpeni de flacără,
din toate sondele lumii,
să se reverse asupra pădurilor negre,
acolo unde Săgetătorul
și-a tras mai tare părul pe ochi,
asmuțindu-și haitele.

Omul meu, du-te cu bine...
Auzi hăitașii și trâmbițașii?
Alergătorii și vânătorii?
Chiar din prag, soarele te-a cuprins.
Să răsune goarnele...
Chiuie și vestește zarea,
Și zarea,
C-a început vânătoarea!
Bărbatul meu, du-te cu bine...
Focul să te arate falnic, pietros,
pe fundul verde al cerului,
în fruntea țăranilor tăi.
Aruncă sulița... S-ajungă
și să se-nfigă în alt veac...

Răsună goarnele. Bate tunetul greu.
Păzește-ți glezna, bărbatul meu,
de zăvozii galbeni din munți.
Să te-ntorci sănătos din război.
În veacul nou să răsărim amândoi,
cu cununi de aur pe frunți!