Prin selbea-ntunecoasă

 

Îmi place, către seară, prin selbea-ntunecoasă,
Să șed lângă un arbor, să cânt și să privesc!
S-ascult a filomelei cântare-armonioasă,
Ș-a celorlalte paseri concertul îngeresc!

S-aud murmurul dulce al apei cristaline,
Ce printre flori și iarbă se scurge-ncetișor;
Să văd razele lunii plăcute, ș-argentine,
Venind să se reflecte în micul râușor;

Să-mi văd deasupra frunții plutind strălucitoare
A stelelor lumine, ici-colo peste cer,
Și-n juru-mi umbra nopții așa de-ncântătoare,
Ce-n lume răspândește tăcere și mister.

Atuncea cât îmi place să-mi uit d-această viață!
Chiar rătăcind prin selbe să-mi uit că eu respir!
Iar numai câteodată din creieri-mi pe față
Să se reflecte încă vrun dulce suvenir!

Și astfel să trec noaptea prin selbea-ntunecoasă,
Nutrindu-mă cu aerul îmbălsămit de flori,
Să-mi uit prezenta viață, atât de dureroasă,
Căci eu o voi relua-o în revărsat de zori!