Printre lacrămi

 

Am venit, dar fii cuminte! Altfel plec, cu jurământ...
...Ce copil ești! Să te-ntuneci de o vorbă spusă-n vânt!
 Nu plec, uite!... sunt cu tine. Spune, mult ai suferit?
Te gândeai numai la mine, drag copil neîmblânzit?
Că nu ți-a primit o rugă, idolul nu l-ai sfărmat?
Cu privirile în lacrămi, lui, tot lui te-ai închinat?
Și nu mă urăști? Nu?! Vino, robul meu, stăpânul meu
Pleacă-ți fruntea mai aproape, ochii care-au plâns mereu
Să-i sărut, să uit de-a pururi vremea ce ne depărta
Să-mi rămâie numai gândul că trăiesc în umbra ta...

- O, copilă, tu mă mântui, tu mă faci în cer să crez,
Și durerile trecute să le binecuvântez.
Spune, spune înc-o dată, murmură-mi de mii de ori
Vorbele ce dau viață, cântecul ce dă fiori;
E o muzică, pe care o asculți cu ochii uzi
Și oricât ai auzi-o, însetezi s-o mai auzi.
Până când îți intră-n suflet și cu dânsul una face,
Până când vieața toată se învăluie în pace
Până când pământul, cerul, tot ce-ai vrut și ai gândit,
Într-o singură lumină se cufundă-n infinit...

                         *

Firea scânteie sub lună, râde, pare fericită,
Că-i mai fuse dat să vadă o făptură-nlănțuită;
Prahova își mână-n taină cântecul adânc pe vad;
Printre ramuri înflorite raze tremură și cad,
Parcă-s duhuri luminoase, care vin din lumi albastre,
Să asculte mai de-aproape șoapta inimilor noastre;
Iar o pasăre, cuprinsă de o dulce nebunie,
Piruie în urma noastră, în lumina argintie.
...O, tu, inimă fierbinte, suflet care ne-nțelegi,
De-ai putea doini tot astfel nopți de-a rândul,
                                 ani întregi!...
Simți tu răvărsatul zilei? Inima ți-i fermecată?
Ori ai vreun farmec, care ne dezleagă viitorul
Și ne spui în cântec vestea că ni-i fără capăt dorul?
Cântă, cântă înainte! Clopote din sat, sunați,
Și întreg pământul numai la serbare să-l chemați...
Iar tu, vântule, ascultă murmurele din păduri,
Șoapta plină de cutremur de pe buze să ni-o furi
Și, purtând din stâncă-n stâncă vorbe pline de uimiri,
Umple lumea de ecoul sfintei noastre fericiri!...

                         *

De l-ai dăruit cu lacrămi, orișicât ai suferit.
Tot îți pare că norocul prea ușor l-ai dobândit...
Aiurit stai lângă dânsul, lauzi mintea-naltă, care
Puse-o cale-atât de lungă între vis și întrupare!
Cine-ar ști beția luptei și fiorul vieții cine
Dacă lacomele brațe ar fi rodului vecine?

O, destin! o, fericire!... Vine-o clipă când înveți
Că atâtor idealuri depărtarea le dă preț;
Că, de vrei să-ți dea norocul clipe cum n-au fost la fel,
Trebuie să lupți dorindu-l și să suferi pentru el
Vecinic inima umană osândită-i să-și măsoare
Cu durerile-alergării fericirea cea mai mare...
Ca și sufletele noastre însetate de o rază,
Mii de flori pierdute-n noapte după soare lăcrămează;
Deodată se vestește el, nemuritorul mire;
Pune-n creștetul naturii o cunună de mărire
Și, văzând că după dânsul plâns-au gingașele-i roabe,
Lacrămile de pe ele le preschimbă în podoabe:
Într-o clipă, de pe toate, mii de scânteieri a smult
Mai puternic strălucește floarea care-a plâns mai mult.