Privește frunzele cum cad

 

Privește frunzele cum cad
Pe drumurile înnegrite!
Par mii de suflete-osândite
La munca silnică din iad.

Se duc lăsând în urma lor
Povești întregi de astă vară,
Iluzii ce au fost să piară
Cu timpul cel nerăbdător.

Când vântul serii adia
Se-nțelegeau ca noi prin șoapte,
Și-și tot ziceau întreaga noapte,
De-amor, de-amor, iubita mea!

Mai-nalt crescute decât noi
Pluteau și ieri de-asupra noastră,
Privește astăzi pe fereastră,
Cum zac călcate în noroi.

.........................
.........................

Adese ori, când mă gîndesc,
C-aceste frunze ofilite
Sunt ca speranțele zdrobite
Din bietul suflet omenesc.

Că toate-n lume sunt așa,
Ca frunza moartă ce se lasă
Pe piatra rece, noroioasă
Din stradă, sau de pe șosea,

Privesc cu jale-n viitor
Cuprins de-o neagră presimțire,
Văd cruda noastră despărțire
Și moartea-acestui sfânt amor.