Priveghiul

Priveghiul de Pavel Dan

I

Ieri a fost la coasă în fînațe, azi-noapte la moară și într-amiazi, cînd s-a întors, a trebuit, de gura muierii, să meargă cu vitele la ciurdă, în al treilea sat, nemîncat și nedormit de două zile.

Acum, la întoarcere, simțind cum i se taie picioarele, intră la „ungurul din colț”, să-și prindă inima cu un cui de vinars și, de o avea, să mănînce o jamblă.

Jamblă n-avea ungurul, nici pîine coaptă, dar vinars i-a dat pe datorie. Unguri, români, tot oameni sunt; la nevoie cată să se ajute.

Toader luă porția de vinars de pe tejghea și se așeză la colțul unei mese de lîngă ușă. Închină în sănătatea ungurului:

– Să trăiești, bade Ioșca!

– Dumnezo de la tine sănătate.

Ungurul, bătrîn, avea în spate o cocoașă de credeai că e gata de mers la cătănie. Așezîndu-se cu greu pe un scaun, își rezimă cocoașa de etajera cu sticle din spate și ridică ochii verzi spre Toader.

– Botrinit și tu, zise el. După un răstimp urmă, clipind des din gene: Io cunoscut pe socru-to. Fost vecini. Re muiere avut la el. Atita necăjit că vomul musai închide în casă și dat foc. Luvat funie și mers la pădure se spinzure. Fost duminecă, oamenii acase, stins focul și bătut muiere. Mai . nu morit. Nu dat la borbat mîncare și svădit cu el zi și noapte.

Cîrciumarul sufla greu, posăind ca un foi. Cum sta cu cocoașa rezimată, nevăzîndu-i-se picioarele, jumătatea de jos a trupului fiindu-i acoperită de tejghea, părea un animal diform, așezat pe masă. Doar capul mic, lipit de trup fără ajutorul gîtului, ochii șterși și nasul străbătut de vinișoare vineții aduceau a om.

– Aia au fost altfel de oameni, răspunse Toader pe gînduri.

– Tot oameni fost și ei, da’ muiere ela fost reu cum io nu vezut. Trebuit moare dinaintea ei.

Toader se ridică și puse sticla pe tejghea.

– Mulțam de vinars și să rămii cu bine! Cînd mai trec pe aici ți-oi aduce banii.

– Meri sănătos!

Drumul de la Telep spre Trichiu, după ce străbate rîtul verde din Valea Juzii, lăsînd în dreapta o poiană de duzi, merge cîtăva vreme îngust, apoi se lărgește din ce în ce, și cînd ajunge la poalele Dealului Crucii, e larg cît albia Dunării. De aici drumul urcă dealul drept, întovărășit dinspre apus de un șir de salcîmi mărunți. Odihnește îndelung la crucca de pe culme și se coboară grăbit spre sat.

Toader o luă pe cărarea de alături. Urca cu pași mari, cu trupul încovoiat, ca omul de Cîmpie, obișnuit cu urcușul dealurilor.

Pe la jumătatea drumului își încetini mersul. Puterile, încordate pentru o clipă de rachiu, se destinseră iarăși sub dogoarea soarelui de după amiazi. Îl durea capul, și tot trupul parcă i se desfăcea în bucăți.

Se gîndi că și-a uitat afară, în curte, carul cu sacii de făină. Gîndul îi trecu pe dinaintea minții ca un străin, neluat în seamă. Parcă ar fi fost vorba de altcineva, nu de casa lui.

Nu simțea nici o tragere de inimă pentru casă, nici o dorință de a-și isprăvi lucrul. Îl va isprăvi azi ori mîine, totuna ii era.

– Dă-l în foc să-l mînce, se pomeni vorbind singur.

În jurul lui, cîmpul verde, bogat mirosea a grîu ce se coace și a fîn. Din deal în deal se zărea cîte un om prins în seninul nesfîrșit al zilei de vară ca într-o apă imensă, incoloră.

„Sc coc holdele”, se gîndi Toader.

Unde drumul, înainte de a intra în sat, se înalță puțin, uitîndu-se încotro s-o apuce, omul se opri. Stete o clipă nehotărît, cu haina pe mînă, cu funia după gît.

N-ai fi putut spune că e înalt. În păru-i mare, netuns de mult, căzuse bruma. Avea gîtul gros, negru de arșiță și de sudoarea muncii. Prin cămașa descheiată, sub pielea tuciurie, i se vedeau coardele puternice ale mușchilor.

Purta cămașă groasă de cînepă, cioareci vechi, sparți în genunchi, opinci rupte de umblet și de secetă.

Ochii blînzi și întregu-i chip era acela al unui supus și obosit rob al pămîntului.

Simțind cum i se taie picioarele, întinse haina la umbra unei tufe, alături de cărare, și se așeză pe ea.

Oboseala, liniștea adîncă a împrejurimii ori poate freamătul alunului îi lăsară peste ochii obosiți perdeaua grea a pleoapelor.

La picioarele lui, în umbra salcîmilor înalți, dormea satul, stropit cu lumina prăfurie a soarelui ce sta să cadă după deal.

Fuioare mari de fum alburiu de balegă se împleteau deasupra satului într-o funie uriașă, care se scurgea încet spre rîtul din vale…

Toader se deșteptă tîrziu, cu gura plină de apă, cu o durere cumplită în partea dreaptă a capului. Din pricina pămîntului tare îl dureau toate oasele.

Îngrijorat că dormise prea mult, porni grăbit spre sat.

Acasă, în tîrnaț, torcea Todorica, nevasta lui. Era o femeie de o vîrstă, voinică, cu nasul turtit și dinții lați, puternici.

Alături cosea Susana, fata lor; leit mama ei, cu douăzeci de ani mai tînără. De altcum, era femeie măritată, fugită de la bărbait.

– Ai venit? îl întrebă Todorica batjocoritoare. Te-o fi apucat foamea?

– Da, simt flămînd. Ce ai făcut azi de mîncare? Toader puse pe tîrnaț haina și funia.

– Tot scoverzi și plăcinte, să te umpli, că ai lucrat mult azi.

– Nu ți-o dat de mînoare pe unde ai umblat? se ametecă Susana.

– De ți-ar fi dat ție, dragul tatii, cum mi-au dat mie, nu ți-ar merge bine…

În casă mirosea a pui fript. Toader intră și descoperi o cratiță.

– Iar umbli la oale… Îi strigă fata. Nu te întinde, că nu-i pentru dumneata. Acolo-i mîncarea ălora care au lucrat azi, au tors și cusut. Dumitale îți trebuie o jumătate de zi de vară să vii de la ciurdă pînă acasă.

Smucindu-i cratița, Susana vărsă mîncarea în lutul din fața căsii.

– Îți trebuie mîncare? Stai, să-ți dau eu! strigă Todorica, lovindu-l cu furoa de tors în cap.

Toader prinse furca și, om molcom din fire, o dete deoparte, zicîndu-i:

— Du-te în mîna dracului, prăpădită ce ești.

Altfel ar fi trebuit să se bată cu amîndouă și s-ar mai fi sculat iar tot satul pe casa lor. Le lăsă în plata Domnului și ieși afară.

Venea ciurda. Vaca mugea la poartă; Toader îi deschise și o îndreptă spre halău.

Curtea asta mare, străjuită din toate părțile de salcîmi înalți, o cumpăraseră împreună cu casa veche de bîrne de la baronul Jozsika, de la bătrînul, oare umbla în trăsură neagră cu patru cai albi, nu de la ăsta, tînărul, care umblă cu tiriboanța cu două roate și vinde lapte și crastaveți.

Casa au dărîmat-o mai an, cînd s-a întors Toader din America. Atunci au clădit-o și pe cea nouă. Au stricat și șopronul de lîngă poartă, că amenința să se prăbușească pe vite.

Dacă le-a dat Dumnezeu bani, s-au pus în rînd.

Numai fîntîna nu le-a mai ajuns vremea s-o facă, pînă s-a dărîmat de tot.

Încă de astă-iarnă nu se mai puteau apropia de ea; pămîntul din jur se surpa văzînd cu ochii, și din coșul vechi mai rămăsese, într-un colț, o scîndură putredă, ca un dinte cariat într-o gură. pustiită de bătrîn.

Necăjitu-s-au destul cărînd apă de la vecini și adăpînd din păraie. În săptămînile trecute, după ce au gătat de sapă, Toader, cu trei țigani — să fie apa bună — a scos-o toată pînă la o picătură, a săpat fîntîna mai largă, mai adîncă. Acum era afundă de cinci stînjeni.

Au clădit apoi piatra la loc, pînă în fața pămîntului; dar coș nu i-au putut pune, că meșterii erau ocupați cu lucrul la casa Borșului. Spuneau că vin azi… ba mîine… În săptămîna viitoare de bună seamă… Destul că oamenii steteau de trei săptămîni cu scîndurile de coș întinse peste gura fîntînii, cu gheața în spate, că oricînd le poate cădea în ea o vită ori un porc.

Toader dete la o parte scîndurile și scoase cîteva căușuri de apă. Apoi rămase cu mîna atîrnată de cumpănă, cu spatele spre casă.

Amărăciunea ceea care îl încercase toată ziua i se coborî iar în suflet, li destrăma puterile, topindu-i-le într-un dor de a nu mai fi, de a intra în pămînt, de a se contopi cu țărîna de sub picioarele lui.

Trudise o viață întreagă, să aibă la bătrînețe o lingură de zeamă și un colț de perină pe care să-și odihnească fruntea.

Și atîta n-avea. De ce să mai trudească? Pentru cine?

Întrebarea îl strivea și nu găsea puteri să mai aplece cumpăna.

– Mai iute, înghcțătură, că mai ai și altceva de lucru azi, îi strigă Todorica din mijlocul curții.

– Bine, bine… mormăi Toader surprins.

Vorbele lui n-aveau nici o legătură cu ale Todorichii. Le spusese fără să-și deie seama. Se gîndea la ceva — însemnat trebuie să fi fost — stînd cu căușul în mînă, cu ochii pironiți în pămînt, ca omul pe care îl pășite un gînd amarnic. De aceea, înainte de a înțelege ce spune muierea, cînd îi auzi glasul, tresări:

– Bine …, bine …

Apoi nu mai răspunse nimic, oricît îl ocărîră femeile.

Stînd astfel, ou privirea pierdută, i se păru că din fundul fîntînii îl fulgeră o privire străină. Cînd să se uite bine, își văzu chipul lovindu-se de pietrele fîntînii.

Mugetul prelung al vacii trecu pe lîngă el și, zburînd peste sat, se înfipse în dealul țintirimului.

Strigăte, guițături, scîrțăit de care și tot prisosul vieții satului se ridica în văzduh, contopindu-se într-un ciudat cîntec de seară.

Toader n-auzea și nu înțelegea nimic. I se părea că e liniște adîncă. Că salcîmii, casele și satul întreg e împietrit de vrerea lui Dumnezeu. În mijlocul acestei lumi moarte sta el, atîrnînd de cumpăna fîntînii, cufundat în suriul amurgului.

Alături îi apăru tejgheaua scrijelată, în dosul ei capul mic cu ochii verzi ai ungurului din Telep. Amenințîndu-l cu degetul, îi aminti: „Muiere ela fost așa de reu, că trebuit moare dinaintea ei”.

Vedenia se șterse. Toader făcu un pas greșit — ori cine poate ști? — și îi alunecă piatra de sub picior.

Ochii aceia străini din fundul fîntînii se arătară aproape Fîntîna se prefăcu într-o gură flămîndă, cumplită; căscîndu-se largă, îl înghiți.

Todorica încremeni; cîteva clipe rămase cu ochii zgîiți la căușul cumpenei, care se bălăbănea în aer.

Apoi, deodată, ca apucată, alergă la fîntînă, sări pe capătul nescobit al halăului și începu să strige peste sat cît o țineau baierile:

– Tulai, oameni buni, săriți! Tulai, oameni buni, haidați, că mi-a căzut porcul în fîntînă!

Un vecin, descărcînd un car de fîn, sări pălantul dintre cele două curți, rupînd cu grabă o scîndură. Înainte de orice, croi Todorichii una cu furca.

II

Apa adîncă și agitată se uita la oamenii de afară cu ochi dușmănoși de hoață bătrînă. Parcă le zicea: „Ce căutați la mine? N-am furat nimic.”

Oamenii aduseră scara lungă cu care se suiau pe vîrful girezilor înalte de fîn. Un fin de al lui Toader se coborî în fîntînă, îl trase la suprafață cu un cîrlig lung și, după ce îl încinse cu funia pe subsuori, azvîrli capătul celor de afară, zicînd:

– Trageți!

Oamenii își struniră puterile.

– Amu!

– Toți odată!

– încă un pic!

– Prinde-l de picioare.

– Puneți-l jos.

– Așa!

În cădere, Toader își crepase capul, lovindu-se de un colț de piatră.

Todorica, cu ochii înroșiți, cu năframa desfăcută, se văita prin curte:

– Tulai, Toadere, ce mi-ai făcut, mîncu-ți mămăliga! Toată lumea o zis că te-am bătut, dar de te-ai mai scula o dată, ți-aș stinge soarele! Nu te rabde Dumnezeu, că mi-ai făcut casa de minune!…

– Muiere, ține-ți gura, se răsti un țăran bătrîn.

– Bade Niculae, dă-mi pace și lasă-mă cu necazul meu. Fostu-m-ar fi trăznit cînd m-o făcut mama! Du-te în trebă-ți și lasă-mă, să nu te spurc de să se mire târgurile de dumneata. Lasă-mă, că nu ți-ai ales ceasul!

Duseră mortul în „casa dinainte”. Așa i se zice, pe Cîmpie, odăii din frunte, cu paturi înalte, împodobite cu pături înflorite, eu tot felul de lucruri, unele mai frumoase decît altele, cu pereții plini de icoane și de farfurii colorate, după care atîrnă ștergare mîndre, împăturate mărunt și cununi de grîu.

Susana, din tindă, se repezi la ei:

– Nu-l puneți acolo, că murdărește și lasă miros.

Nimeni n-o auzi. Așezară mortul în fruntea odăii pe pămîntul gol. Unul zmulse perina cea mai frumoasă de pe pat și o puse sub capul mortului, zicînd cu mînie și amărăciune:

– Cel puțin amu să ai pe ce-ți odihni capul, săi-mane Toadere!…

– Nu te amesteca, nu e treaba dumitale. Eu m-am trudit de le-am cusut. Dumneata poruncește la acelea pe care ți le-a făcut șchioapa lui Pripon.

Susana trase perina de sub capul tatălui, trîntind-o pe pat. Capul mortului se izbi de pămîntul tare; apa din gură lopăi, stropind. Pleoapele, pînă acum întredeschise, în urma loviturii se deschiseră. Apoi, încet, se lăsară iar în jos.

– Vai de mine, a deschis ochii și s-a uitat! Să mă bată Dumnezeu dacă nu s-a uitat!…

– Nu te teme, lele Sîie. E mort ca toți morții.

– S-a uitat…

– Vezi bine că s-a uitat! Să-și vadă fata.

– Așa fată bună nu mai găsește el pe lumea ailaltă…

– Ține-ți gura, mă!

De la trupul ud își făcuse drum spre ușă o dîră de apă amesteoaită cu sînge.

Todorioa, afară, leșinase. În jurul ei se îngrămădiră cîteva femei, îngrijind-o.

– Aruncați-o în fîntînă, zise cineva.

Leșinata îl fulgeră cu privirea prin crăpătura genelor. O femeie de lîngă ea își mușcă buzele, să nu rîdă.

III

Vestea sări din mijlocul curții pe poartă și bătu din aripi, țipînd ascuțit:

— S-a înecat Toader.

– S-a înecat Toader, răspunse cineva din Dealul Crucii.

– S-a aruncat în fîntînă dinaintea muierii.

– S-a aruncat în fîntînă dinaintea muierii, răspunse celălalt.

Strigătul umplu satul, frînturi din el se desprindeau ca limbile de foc dintr-o bobotaie uriașă și zburau peste hotare înspre satele vecine.

IV

Curtea gemea de lume. Tinerii, cari nu mai încăpeau în ogradă, săriră gardul în grădinița din fața casei; călcînd florile și straturile, umplură tîrnațul, unde se îmbrînceau unii pe alții, neîncăpînd cu toții deodată la ferești.

O femeie, rudenie de-a Todorichii, își făcu cu greu loc pînă în apropiere de lampa din casa dinainte. Cînd nu mai putu răzbi, cineva îi strigă:

– Tu Mărie, nu te mai osteni, dă încoace chibriturile, că o aprind eu.

– Trebuie să șterg sticla.

– Îi face-o mai tîrziu. Acum, dacă intri aici, nu mai poți ieși.

Femeia dete unuia chibriturile. Bărbații și le trecură din mînă în mînă, pînă ajunseră lîngă masă.

La intrare oamenii forfoteau ca furnicile cînd li se strică mușuroiul. Toți voiau să vadă mortul. Mulți veneau de-a dreptul de la cîmp, cu furcile și sapele pe umeri.

Femeile, cu șorțurile ridicate spre a-și șterge ochii, povesteau în toate părțile istoria fîntînii și arătau locul de unde se desprinsese piatra. Erau grăbite. Își lăsaseră mămăliga pe foc și aveau lucrători, dar nici una nu se îndura să plece acasă. Fiecare avea de spus cînd l-a văzut pe Toader mai în urmă, ce a zis și cum arăta.

– Amu, că e mort, Dumnezeu să-l odihnească! El a scăpat de suferință. Todorica, biata, pentru ea e mai greu, o căina o rudenie, ștergîndu-și nasul cu colțul șorțului. N-a avut nici un noroc de bărbat. N-au fost ei ușă de biserică nici unul, dar cine nu mai are vorbă la casă… Că și Toader, săracul, și-a avut pe ale lui. N-a umblat totdeauna pe cărarea dreaptă.

– Dar Todorica? Vai de ea! De cînd s-a ivit nenorocirea, stă ca țeapănă, nu mai scoate o vorbă. I-a fost bărbat, oricum…

– Rău i-a părea dară, cum să nu-i pară rău… zise o femeie grasă, cu picioarele cît mierțele.

O verișoară de a lui Toader nu se putu răbda:

– I-a părea după plug și după car, că n-a mai avea cine i le purta…

– Lasă, că n-a mai fost cine știe ce floare rară să nu mai poată de hărnișag …

– Rară, nerară, om ca el nu mai află ele în curînd.

– Muierile astea, se amestecă în vorbă un bătrîn, ar trebui legate cu funia și aruncate peste o creangă. Chiar de nu l-or fi împins ele cu mîna lor în fîntînă, dar de străine, nu-s străine de treaba asta. Ehe, să le fiu eu jandarm, aș uda o funie și de le-aș croi numai două, știu că le-aș aduce la brazdă.

– Lasă, nu le mai croi.

Vine popa.

Poporul, de la poartă pînă în fruntea casei, se despărți în două, lăsînd prin mijloc o cărare, ca în biserică la ieșitul cu cădelnița.

Preotul intră în tindă, unde erau femeile.

– Unde-i?

– Dincolo.

Intrînd în casa dinainte, zise:

– Dumnezeu să-l ierte!

– Dumnezeu să-l ierte! răspunse poporul în cor.

Preotul era un omuleț bătrîn, cu barbă marc, albă; își ținea capul într-o parte. Îmbătrînise aici în sat.

La îngropăciuni și masluri nu trăgea bani mulți, de aceea, de la sat, cinstea îi era partea.

– Să zicem un sfînt Tatăl nostru pentru odihna sufletului lui.

Oamenii își împreunară mîinile și începură cu toții, unii mai tare, alții mai încet. În mijlocul lor, preotul mic, cu capul într-o parte și barba în ceilaltă, părea un pitic în mijlocul unei cete de uriași care se roagă.

– Dumnezeu să-i ierte păcatele, isprăvi preotul făcînd o cruce mare.

– Dumnezeu să-l ierte! răsună vuietul mulțimii pînă spre poartă.

Preotul se trase deoparte, i se făcu loc după masă.

– Cum e viața omului… zise el. Ieri Toader era un om, trăia și se bucura de lumina soarelui. Acum doarme și va dormi mereu pînă la vremea de apoi.

– Da, va dormi.

– De ce nu-l puneți în pat? Păcat să steie pe pămînt, ca animalul. Trupul omului e lucrul mînilor lui Dumnezeu. Așterneți-i patul ca la oamenii de omenie.

Două femei trecură în casa dinainte. Desfăcînd patul, întrebară:

– Cum să-i așternem patul, Susană? Todorică?

În sat era obiceiul ca mortului să i se aștearnă patul atît de împodobit după cum îl iubeau cei rămași în viață.

– Cum a fost. De minune a fost, de minune să-i așterneți patul.

– Nu fi așa sfătoasă, Susană.

– Taci, bestie, răcni fratele mortului, că vin și te omor! Deasupra capetelor se înălță un pumn voinic, amenințător. Tăcerea care urmă fu spintecată de un hohot sfîșietor de plîns.

– Sîngele apă nu se face.

– Tot fratete-i frate.

– E urît lucru înaintea oamenilor și-i păcat înaintea lui Dumnezeu să hulești pe un om viu, dar încă pe unul mort, zise popa. Păcatul e cu atît mai de neiertat cu cît cel pe care îl hulești nu e un străin, ci e părintele tău, cel care ți-a dat viață, te-a crescut pînă ai ajuns să pricepi lumea. Tu, Sutană, nu se cade să uiți de tine pînă într-atîta.

– Ne-a făcut casa de rîs. A adunat satul pe noi.

– V-ați făcut-o voi. Dinaintea voastră s-a aruncat în fîntînă.

– Ba dinaintea dracului! răspunse Todorica încet.

– S-a aruncat, că așa a vrut Dumnezeu. Asta i-a fost moartea, vorbi împăciuitor o femeie străină.

– S-a aruncat, că n-a avut minte, răspunse alta din neamul Todorichii. Dacă am sări în fîntînă de cîte ori avem cîte o vorbă la casă, n-ar mai rămîne nimeni în sat.

– Voi, astea din neamul lui Culala, așa sunteți învățate. Sai pe cal, ghi, Piștea! Codru-i aproape!

Femeile tăcură pe neașteptate. Intrase dascălul. Gîfîia, căci venise în fugă și era un om mare și gras.

– Mîncatu-l-ați, prăpăditelor? Amu-ți vedea voi pe dracul zise el în loc de bună seara.

Trecînd între bărbați, stete puțin de vorbă cu oamenii, apoi plecă împreună cu popa.

După plecarea lor, oamenii se simțiră mai în larg. Cei care nu îndrăzniseră să șadă în fața preotului și a dascălului își făceau acum loc, așezîndu-se pe ce le venea la îndemînă.

O dată cu înaintarea nopții, mulți plecară pe la casele lor.

Rămaseră în priveghi feciorii holtei, bărbații de seama mortului, dar mai ales rudeniile de toată seama.

În pridvor se aciuiară cîțiva cerșetori, vagabonzi, răsăriți aici ca din pămînt. Aceștia, oriunde s-ar afla, nimeresc casa mortului cum nimeresc corbii cadavrul.

Stăteau afară în pridvor, proptiți în cîrje lungi, aștep-tînd să înceapă omenia din priveghi.

În cele două odăi sătenii vorbeau despre holdele care se coc pripite și fără grăunțe, despre secetă, iarba de coasă.

Nimeni nu se mai gîndea la mort.

Rudeniile Todorichii se îngrijeau de cele trebuincioase. Trimiseră grîu la moară; unul plecă la Turda cu noaptea în cap, „să fie acolo cînd s-or deschide bolțile”.

Cînd oamenii din priveghi simțiră că noaptea le trece pe aproape și îi ia înainte, începură să se miște; unul strigă de după masă:

– Tu, Todorică, Susană, aduceți ceva de mînoare; oamenii-s flămînzi și se împrăștie.

Todorica era în tindă, între muieri, întinsă pe pat. Întorcîndu-se către Ludovica lui Crînjală, un bărbătoi de muiere, îi zise:

– Dă-le să mînce; pita-i pe poliță. Pare că au adus și vinars. Unde l-ai pus, Vasilie?

Omul, mic, sfrijit de parcă ar fi fost fiert ori degerat, sări dintre muieri, unde îi plăcea să stea, și, luînd în brațe sticlele de sub laviță, răspunse grăbit:

– Aci-i.

– Dați-’le să mînce. Este pită și slănină.

Ludovica se întinse la poliță, unde erau rînduite patru pite mari de grîu și două mălaie. Aduse din cămară o farfurie de brînză, o halcă de slănină și, punîndu-le împreună cu vinarsul pe masă, zise:

– Luați și închinați. N-avem numai un pahar, îți bea cum îți putea.

– Nu-i nimic. Dă-l încoace. Destul e; o luăm pe rînd. Cui nu i-a plăcea poate să plece. Cu încetul se face oțetul.

– Du-te tu.

– Eu mă duc, dar cu sticlă cu tot, răspunse Podariu, starostele, un om scurt, butucos, rău de gură și nelipsit de la nunți ca și de ‚la priveghiuri ori comîndări.

– Dumnezeu să-l ierte pe fratele Toader, închină el cu paharul ridicat în zarea lămpii. Să trăiești, Todorică. Și Dumnezeu să-ți dea mîngăiere.

– Și un bărbat, că ăl mort nu-i bun de nimic, îl ajută un altul cu ochii sclipind de bucurie la vederea băuturii.

– Măi omule, de ce nu mă lași să-mi isprăvesc gîndul? Așa am vrut să spun și eu, numai mai tîrziu.

Făcînd din ochi cu înțeles, Podariu urmă:

– Ăsta trebuie să fie tare flămînd.

– Mai ales setos.

– Să trăiești și tu, Susană. Să-ți aducă Dumnezeu înapoi pe Simion al tău, că bun om mai e, încurce-i dracul cărările! …

– Ba aducă-i-l la mama minunii, mie nu! Mai mînce-i și altele pita, să vadă cît e de dulce …

– Tu, eu știu că pe la noi muierile fac pita, nu bărbații.

– Așa o fi pe la voi.

– Ei, da ce să mai lungim vorba. Să trăim și noi cu toții, să ne mîngăiem la moartea altora. Trăiți și voi, muieri de acolo din tindă.

– Să trăiești!

– Bea odată!

– Se răcește vinarsul.

– Iar vă grăbiți. Ei, ei. Ăștia n-au stare. Eu cu fratele Toader am fost prieteni de cruce, lungi el vorba, spre necazul celorlalți.

Cineva îl lovi pe la spate și îi vărsă vinarsul.

– Nu mai pot, caffcă să beau. Își umplu paharul și îl sorbi dintr-o înghițitură. Apoi puse paharul pe masă zicînd: La rînd, feciori. Nu vă grăbiți. Din ziua de mîine n-a trecut nici un ceas. Întîi bătrînii. Bea, tete Nicolae.

„Tetea Nicolae”, un bătrîn cu barba ca peria, cu mustețe mari căzute pe gură chinezește, luă paharul și închină pentru odihna sufletului celui mort, pentru mîngîierea celor vii.

Puse paharul pe masă cu mîna tremurătoare și se așeză la locu-i de mai înainte, rezemîndu-se în bîtă. Nu scoase toată seara un singur cuvînt, dar zîmbea la orice vorbă, bună, rea, a celorlalți, și de aceea nimeni nu lua în seamă tăcerea lui. Li se părea că vorbește mult.

Ion de la Capete, cum îl porecleau sătenii, un lungan negru și cu nasul mare, trînti paharul pe masă, ca atunci cînd ai băut o apă prea rece.

– Tare vinars! Prea tare.

– Copiii să nu beie, să steie acasă să se culce.

– De unde l-ați adus, de la Jidovu, ori de la Iosif?

– De la Jidovu, răspunse Vasilie din camera cealaltă.

– La Iosif e numai apă.

– Ce apă? Liurcă.

– Românul e bun de plugărit, dar vinars bun numai la jidov găsești.

– Te frige în grumaji.

– Așa-i bun. Să-l simți cum trece.

– Ia mai dați cu paharul și lăsați vorba, îi îndemnă Podariu, privind cu jind cum se golește sticla. Acum se face ziuă și trebuie să ne apucăm de lucru.

La a treia sticlă oamenii începură să se încălzească. Dezbrăcară hainele groase de lînă, rămînînd în cămăși și izmene.

Așezară hainele și pieptarele pe pat, la picioarele și la căpătîiul mortului, încît acesta abia se mai vedea dintre pieptare, uioșe, haine și căciuli.

Capetele se îngreuiau, multe atîrnau ca spicele coapte de grîu gata să se rupă. Cei de lîngă masă își propteau capetele în mîni. Pe puntea dintre somn și realitate, îngînau o doină.

Cîntecul era lung și uniform, cu zvîcniri de pălălaie care se stinge.

Nimeni nu asculta; toți își vorbeau vorbele, își dormeau somnul; chiar cei care cîntau păreau că nu știu nimic de cîntec, că altcineva cîntă prin gura lor.

Uneori cîntecul se stingea pe neașteptate; în cele două odăi se auzea atunci numai vorba într-o doară a cuiva, care, speriat de propriul glas, tăcea și el. O liniște de o clipă inunda odăile, umplîndu-le pînă în tavan, apoi iar începea cîntecul, iar gîlgîiau vorbele. O dată, cînd cîntecul se rupse în două, se auzi un sforăit puternic.

În vreme ce tinerii se jucară „de-a prișcălitele” și „de-a mersul la rai”, Podariu se abătu pe acasă. De cum se întoarse, se așeză la masă mai cu importanță, ținînd o mînă în buzunarul dinlăuntru al hainei.

– Le-ai adus? întrebă unul dintre tineri.

– Treaba mea, du-te de te joacă cu țangăii.

Cînd, obosiți de „mersul la rai”, tinerii își șterseră frunțile, așezîndu-se pe la locurile lor, Podariu scoase cărțile.

– Bani!

– Unde-s, să-i vedem …

– Uite-i, mă!

Podariu desfăcu cinci lei dintr-o batistă roșie și îi puse pe masă.

– Pe ei, mă, să-i luăm! sări Ion al lui Mămăligă. Oacheș, cu fața plină de buburuze, nu prea știa multe.

– Numai cine are bani joacă, îi tăie Podariu avîntul.

– Eu joc.

– Să vedem. Scoate banii.

Nu voiau să fie văzuți unde își păstrează banii. Unul ieși afară; alții se îndosiră pe la colțuri. Din buzunare mari, unde pîinea se amesteca cu tutunul, din brîiele late de piele, din batistele murdare și din pungile păstrate cu îngrijire sub cămăși, scoteau cîte va monete, pe care le așezau cu îngrijire pe masă. Se așezau apoi eu coatele pe masă, deasupra banilor. Păzindu-și banii proprii, încercau să-i fure pe ai vecinului. Dacă nu reușeau, făceau glume unii pe socoteala altora, batjocorindu-se.

Podariu, ținînd în mînă teancul de cărți, luă una dedesubt și, fără să o privească, o dete primului jucător, zicîndu-i:

– Am pus cinci lei în bancă. Pe cît joci?

Omul se uită lacom la bani, la cartea din mînă și, neîndrăznind să se avînte la o sumă atît de mare, răspunse:

– Pe doi lei. Să vie.

Podariu îi dete o carte, apoi încă una, pînă cînd omul zise: „Destul”. Atunci își luă și lui două cărți și făcu suma numerelor.

– Am optsprezece, dacă ai mai mult, cîștigi, zise Podariu.

– Am, răspunse celalt, dînd cărțile pe față.

Capetele, tunse, țepoase, se aplecară asupră-le, socotind îndelung. Suma cărților trebuia să fie de cel puțin nouăsprezece, și nu mai mult de douăzeci și una. După multă chibzuială îi deteră omului doi lei.

Gavrilă luă banii, scuipă în palmă și îi frecă de ceafă. Să-i fie de noroc.

– Ai noroc, îi zise Podariu necăjit.

– Ți-e necaz că am cîștigat. Aici minte trebuie, mă, nu noroc.

Podariu făcu iar jocul și acum cîștigă el.

Cărțile erau vechi, soioase; le moșteneau din tată în fiu.

Înaintea lor cine știe cîte rînduri de oameni și în cîte priveghiuri le mai folosiseră.

Fiind păstrate la grindă, așa cum apucaseră din bătrîni, culorile se șterseră, înnegrindu-se de murdăria de muște și de fumul de balegă.

Erau groase și moi, de parcă ar fi fost făcute din piele. Spre a putea deosebi numerele, oamenii erau nevoiți să se ridice și să se apropie de lampă.

Capetele, nedeprinse cu adunările seci ale numerelor, se mișcau greu. Socoteau pe degete cu glas tare; unii întrebau pe vecini și, cînd știau ce sumă aveau, strîngeau cărțile la piept ca pe o comoară. Uneori greșeau, și atunci se luau la ceartă, răstindu-se unii la alții, gata să se omoare pentru un leu. Cuvinte tari, zmulse din gîtlejuri puternice și aruncate în încăpere ca niște bucăți de fier, loveau aerul, făcînd să țiuie fereștile și blidele din cuie. Cîteodată, după un hohot larg de rîs ori o sudalmă înfiorătoare, se lăsa o tăcere adîncă, urmată îndată de o gîlgîitură de vorbe, care se rostogoleau uruitor în încăperea mică.

Deasupra tuturor, în aerul încărcat de fum, aburi și tot felul de mirosuri, lampa atîrnată de o grindă afumată lupta greu cu întunerecul.

La căpătîiul mortului, pe un fund de oală, clipea o luminare mică de ceară.

Mortul, înmormîntat între hainele oamenilor, din pricina rănii de la frunte era cu căciula în cap, încălțat cu opincile din care mai picura apă. Ochii i se adînciseră în orbite de parcă ar fi fost mort de cine știe cînd.

Pielea de pe față i se lipise de oase, i se puteau număra dinții.

Părea, că îndată după moarte, a venit foamea, și pe chipu-i blînd și-a întipărit înfățișarea.

Noaptea curgea mereu. Jucătorii se potoleau; femeile și ceilalți bărbați începeau să dormiteze.

Pe Todorica, gîndindu-se la zilele trecute, la ceea ce pierde prin moartea bărbatului o apucă jalea. Luă un scăunel cu trei picioare și, așezîndu-se la căpătîiul mortului, începu să cînte cu un glas rupt, bătrînesc:

„Săracu plugu nostuuu …

Tăte plugurile arăăă…

Și tu ruginești la umbrăăăă…

Vai… Toadere… Toadereeee”…

– Plîngi, Todorică, plîngi?

Intrarea omului care rostise cuvintele astea păru așa de ciudată, încît toți se feriră din cale-i, ca și cum ar fi intrat în casă o dihanie înfricoșătoare. Omul, care nu găsea loc să-și proptească bîta, ena atît de înalt, că te mirai cum de încape în casă. În cămașe, cu izmenele legate pe sub glesne cu paie de secară, își mișca obrajii ca atunci cînd ai mîncat oarne și ți-a mai rămas ceva printre dinți. Intrînd în odaia dinainte, pipăi perina și cearceaful de sub mort.

– Hm! făcu el, strîmbîndu-se. Răi mai sunt oamenii. Uite că Toader se culcă pe perină înflorită, și pe sub el, le-pedeu de giulgi. Hm! Cine mi-a fost spus mie că el nici cînd a fost mire nu s-a culcat cu așa scumpeturi? Unde-i ăla? Să-i arăt că mințește. Luă o bucată de pîine, o frînse și mestecă o îmbucătură. Se vorbește în sat, urmă el, că tu, Toadere, mînci mălai, și Todorica, pită albă de grîu curat. Amu văd că nici asta nu-i dreaptă. Tu, nevasta și fata ta ai scumpă mîncați pită, ca domnii. Uite-o. Cine nu crede să vie să îmbuce. Așa pită bună nu se găsește în tot satul. Doară Todorica a fost fată de gazdă mare, știe face pită la bărbat. Luă de pe poliță mălaiul, din care satul știa că mîncase Toader, și îl puse pe masă alături de pîine. Cu mălai își ține Todorica porcii și îl dă la săraci, nu la bărbat, care se trudește ziua și noaptea pentru casă. Nu-i așa, Todorică?

Femeia nu răspunse, își trase numai năframa pe ochi.

Oamenii se îngrămădeau la ușa dintre cele două camere. Jucătorii își lăsaseră cărțile; cîțiva rîdeau.

– De ce rîdeți? Am spus ceva vrednic de rîs? Am spus numai adevărul adevărat.

Oamenii rîdeau mereu.

Șuta se încruntă. Era unul din acei ciudați înțelepți ai satelor cărora ploile nu le strică griul, vitele nu le fac gunoi în bătătură

Cînd pe alții îi năpădesc lucrurile, nemaiștiind cum să prididească, ei stau întinși la umbra groasă de soc. Nu sunt ei de vină că vara cerul e atît de albastru și păsările cîntă așa de minunat. Acești oameni, de care sărăcia se ține scai, ori au copii prea mulți, ori nu au de loc. Oricum, sărăcia și nevasta le poartă de grijă. Ei trăiesc de dragul traiului, privind nepăsători cum trece viața pe dinainte, cum se zbat alții în lanțul nevoilor. Nesimțind sărăcia, cele două patimi ale săteanului, pămîntul și banul, n-aiu asupra lor nici o putere.

În satele unde se nimeresc, vorba lor e mai temută decît măciuca bătăușilor.

Șuta își apucă mustața stingă și o răsuci pe deget. Apoi începu iar, imitînd de minune glasul certăreț al Todorichii:

– Dormi, prăpăditule, dormi?! Toată lumea ară și samănă, și tu dormi! Dormire-ai somnul ăl de veci! Ție nu ți-e destul, ca la orice bărbat, un ceas, două de somn pe noapte, ție îți trebuie să dormi pînă se face ziuă. Tu la lucru dormi cu sapa în mînă, la amiazi dormi cu lingura în gură. Așa ești tu, om prăpădit și de nimic. Nu știu de ce. N-ara ce face. Poate că te-a făcut mamă-ta dormind. Ori mai știu ce să zic? Da’ de somnoros, traacă-meargă, dar nici n-ai știut a lucra. Lucrul tău, Toadere, urmă el tot imitînd pe Todorica, nu-i lucru, numai prăpădeală. Cînd sapi, tai cucuruzii; cînd seceri, parcă umblă gîștele prin holdă. De încarci un car, se răstoarnă pînă acasă. Așa mi-a fost mie dat, să-mi amărăsc zilele trăind cu un om de nimic ca tine. Vai de mine, ce să mă fac? Vai de mine, ce să mă faaaac? se boci Șuta, acoperindu-și fața cu mînile. Apoi sări ca mușcat de șarpe: Curvarule, derbedeule! Umbli după toate lepădăturile satelor. Nu mi-a spus mie Rafila lui Bursuc că te-a văzut cu Marișca Lui Bondoc în cucuruzii birăului? Doamne, mă mir cum aim putut răbda atîta batjocură? Eu, femeie de neam mare, maaare! Omul ridică mîna spre tavan.

Susana se desprinse dintre muieri și se repezi la Șuta.

– Bade Trandaf — așa îl chema pe adevăratul lui nume — du-te în treabă-ți și dă-ne pace! Cum am fost, cum n-am fost, noi ne-am purtat necazul, și nu-i treaba dumitale.

Șuta nu o luă în seamă, urmă tot mai înfierbîntat:

– Nu ți-ar ajuta Dumnezeu să nu-ți ajute, om leneș și de nimica ce ești! Mînci toată ziua, dormi cît trei și mă mai și ocărăști că nu-ți lucru nimic. Ptiu! — Șuta scuipă înspre mort — ieși afară, că te opăresc! Tulai, oameni buni, săriți, că mă omoară hoțul și tîlharul! Se tupilă lîngă ușă, așa cum făcea Todorica cînd voia să arate lumii că o bate Toader.

Oamenii rîdeau ori stau cu frunțile încruntate, după cum erau neamuri cu Toader ori cu Todorica. Într-un colț ședeau două femei:

– Chiar așa o făcut cu el.

– Da, chiar cum zice.

Ludovica lui Crînjală vorbea cu neamurile Todorichii:

– Bărbații ăștia nu-s bărbați, îs claponi. Să lase ei ca o vinitură să își bată joc de o vară de-a lor.

– Trebuie chemați și spus, le sînt vere, oricum, zise o fată bătrînă.

– Încă dacă ar fi acătarete om, vreun gazdă mare, cu iugăre multe, dar e un sărăntoc.

– Măi Vasilie, ian vină încoace.

– Ce-i?

– Pe dracu-i, răspunse supărată nevasta, o năpîrcoasă și jumătate, înfofolită în rochii și șurțe de nu știai unde i-i trupul de măr zbîrcit. Tu nu vezi ce-i? Voi, atîția veri și neamuri, nu puteți da slugoiului ăsta una să se tot ducă? Le batjocorește acasă la ele.

Vasilie se desprinse din grupul lui și se apropie de Șuta. Punîndu-i mîna. pe umăr, îi zise:

– Bade Trandaf, ieși afară.

Șuta se sitrîmbă, stîrnind un hohot răsunător de rîs. Apoi se învîrti cătănește într-un picior, trecu în tindă, își luă bîta, și înapoindu-se în casa dinainte, la locul lui, își desfăcu picioarele și se așeză ciobănește în bîtă.

Parcă în toată casa ar fi fost numai seînteierea batjocoritoare a ochilor lui.

În liniștea de o clipă, o muscă mare trecu bîzăind pe deasupra capetelor și se așeză pe fruntea mortului. Avea pîn-tecele sclipitor, negru-verzui.

– Tu, pesemne, măi voinice… neamuri… ha… ha…

– Lasă neamul. N-ai nimic cu neamul nostru! strigară femeile înfuriate.

– Dacă n-avem bărbați, îți arăt eu cine-i neamul nostru! zise Ludovica, vîrîndu-i pumnul sub nas.

– Ieși afară!

– Ieși, pînă ți-e bine…

Todorica sări în picioare. Năframa îi căzu jos; i se vedeau cosițele de păr alburiu de femeie îmbătrînită.

– Eu tot am tăcut și l-am ascultat. Am crezut că am făcut și eu atîta pentru neamul meu ca să se afle unul să-i astupe gura. Nu se găsește nici unul care să-l ieie de fundul cioarecilor și să-l zvîrle pînă în hruta lui Paralău. Da’ nu scapă el!

Aruncîndu-se asupra lui Șuta, Ilie o prinse și o dete deoparte.

– Lasă-mă să-l scuip, lasă-măăăă!…

Prinsă, Todorica îl scuipă din plin, așa cum știu țăranii să scuipe.

– Vi-i necaz că v-o spus adevărul?

– Taci, tu hîită! Ce te stopșești? zise una din neamul celălalt.

Fratele mortului a stat toată seara într-un colț, fără să scoată o vorbă. Băuse una după alta cinci porții de rachiu. Din cînd în cînd răcnea și crișca din dinți. Nevasta i-a spus de cîtevia ori: „Ioane, nu mai bea”. El însă i-a răspuns cu așa glas, că femeia n-a mai zis nici mîr; s-a retras în tindă, de unde îl privea îngrijorată. Cîtă vreme a vorbit Șuta, el a plîns.

Văzînd că neamurile Todorichii se ridică asupra alor lui, a început să tremure și s-a făcut negru ca pămîntul. Vedea ca prin sită cum oamenii împărțiți în grupuri șoșoteau pe la colțuri. Auzea strigăt și zarvă mare.

Puterea, strînsă în decurs de ani mulți împotriva neamului care îi chinuise fratele, îi năvăli toată în trup. O ură ucigătoare i se coborî în suflet, îi încețoșă mintea.

Nevasta, care-l pîndea din cealaltă cameră, îi surprinse privirea și se repezi spre el:

– Ioane, nu da, te omoară!

Lovitura căzu năprasnică. Bucăți din sticla spartă zburară în toate părțile. Vasilie se clătină, căzu.

Fu o clipă uluitoare; în timpul al doilea țîșni o limbă de strigăt înfiorător:

– Uuuu… m-a orbit hoțul! Scoate-mi sticla din ochii

– Se omoară!

– Dă-i!

– Nu vă lăsați!

Cele două neamuri se aruncară unul asupra altuia, ciocnindu-se înfricoșător. Omul încetă de a mai fi. Viața fiecăruia se contopi într-o masă zvîrcolitoare de oameni și lucruri.

În clocotul încăierării, lampa fu trăsnită de o muche de secure. Casa începu să ardă …

Șuta, făcîndu-se mic, se retrase după ușă. Cînd moartea intră în casă să-i ia locul, el se strecură în noaptea neagră.

În urmă-i, ușa grea se închise pe dinafară…