Privind Alpii

 

Te-nalță cu gîndirea pe culmile senine,
Și sufletu-ți rămîie acolo tot-d'a-una.
Tăcut și singuratic, — precum în haos luna,
Departe de-ale lunei sarcazme și suspine...

În sus, în sus spre largul tăcerilor eterne
E singurul refugiu de pace și uitare;
Cu cît ești mai departe de oameni e mai mare
Și liniștea, ce blîndă pe fruntea ta s-așterne...

Iar jos... aceleași patimi în veci o să rămînă,
S-arunce printre oameni și vrajbă și minciuni,
Aceași comedie jucată de nebuni,
Sfîrșitul tot același: o mînă de țărînă...

Thumsee, 1894