Prizonierul

 

Turcii fugiseră din Smârdan și își găsiseră scăparea spre Vidin, lăsând în drumul lor rămășițele goanei înfricoșate: tunuri, puști, muniții — toate îngrămădite la un loc, unele peste altele; și hrană, bucăți de pâne înghețată, sau pesmeți tari ca fierul. Din spatele Smârdanului, pană departe, îngustându-se din ce în ce ca o panglică, se trăgăna drumul bătut de pașii fugarilor. Fulgii nu putuseră acoperi toate urmele lor; călărașii cari patrulau prin împrejurimi goneau de pe hoiturile cailor căzuți stolurile de corbi ce zburau croncănind, se roteau prin aer, iar când patrulele se ștergeau în depărtare, se lăsau iarăși, puzderii, și se alungau unii pe alții de la stârvurile cari îi îndestulau.

Turcii fugiseră înfrânți, după o luptă crâncenă; dar oboseala atâtor zile de încordare dădură pe mulți dintre ei prinși în mânile dorobanților; unii se așezaseră jos, cu capul plecat, cu brațele încrucișate, și așa își așteptau soarta de care erau încredințați că, dacă le era scris, nu puteau să scape. Ai noștri îi prinseseră. A doua zi după luptă, pornise spre Dunăre câteva pâlcuri de prizonieri, și astăzi avea să se ducă cel din urmă, vreo cincizeci de pedestrași, între care se aflau și câțiva ofițeri. Ca și ceilalți prinși, trebuiau să facă drumul pe jos, până la Dunăre, supt paza călărașilor. De cu seară, sergentul-major Mănciuc primise toate poruncile în privința aceasta. Trebuia să ieie zece călărași și doi gradați, pe sergentul Ghenciu și brigadirul Păilă, și, în zorii zilei, să pornească. Până noaptea târziu, soldații și prizonierii se pregătiră, luară fiecare hrana trebuitoare — pâne și brânză — și când șe crăpa de ziuă, călărașii erau pe cai, iar turcii, câte patru, în coloana de marș, între ei. Și porniră. În ajun contenise din nins, dar peste puțin începuse din nou, și fulgii mari se cerneau, înfoieți, în dimineața sură și înghețată. Prizonierii se îmbrăcaseră care cum putuseră. Unii din ei aveau mantale, dar cei mai mulți erau numai în vengherca lor albastră, scurtă și zdrențuită; cu fesul îndesat pană după urechi, mergeau încovoiați și slabi, cu manile vârâte în buzunarele șalvarilor, de-abia scoțând cizmele — legate cu sfoară, să nu le cadă talpa — din troianele prin care pârtiile fuseseră din nou astupate. În frunte mergeau cei trei ofițeri: doi căpitani de-ai lor și un sublocotenent; cei dintâi îmbrăcați în mantăli lungi, iar acest din urmă, numai în tunica pe care se mai deslușeau urmele galoanelor de fir. La plecare, un soldat, un cerchez, îi dăduse mantaua lui, dar el nu o primise, și, vânăt de frig și slab, de i se vedeau oasele obrazului cum îi străpungeau pielea, înainta cu greu, cu ochii tulburi, și parcă urmărind ceva în depărtare.

Smârdanul se pierdea în urmă; și-n curând albul nepătat al câmpului obosi vederile. Oamenii își duceau uneori manile la ochi și îi freca, vrând parcă să le ieie ceața ce-i învăluise. Câțiva mergeau buimaci, ca amețiți, iar în capul coloanei, calul negru al sergentului-major Mănciuc tăia vânjos valurile de omăt, cu capul în piept, cu mușchii picioarelor întinși ca niște coarde. Din când în când, sergentul-major se întorcea, își punea calul pe flanc, și lăsa să-i treacă pe dinainte convoiul. Atunci își încrunta fruntea și striga apăsat, la câte vreunul:

— Mă Stavere, o s-adormi pe cal; atunci ce-o să facă cel de pe jos, ha?

Pe urmă dădea pinteni și își lua locul în fruntea coloanei, cu capul în piept, și el, ca și calul, legănându-se când la dreapta, când la stânga.

Strașnic om era sergentul-major Mănciuc. Întreg regimentul îi ducea frica, și chiar ofițerii îi vorbeau lui mai altfel. Scurt, îndesat, cu capul mare și ochii verzi, numai c-o mustață — că pe una i-o luase, dimpreună cu un capăt de buză, zvârlitura unui cal — își șuiera cuvintele mai mult decât și le spunea. Doi dinți îi rămăseseră goi, și totdeauna părea că rânjește.

Viteaz și vânjos ca un taur, se repezise odată într-un pâlc de cerchezi, fără să-și scoată sabia, și, împlântându-și mânile în gâtul celui dintăi, îl smulsese de pe cal și se întorsese cu dânsul târâș, în mijlocul escadronului înmărmurit.

Multe însărcinări avusese sergentul-major Mănciuc, dar de nici una nu fusese mai mândru ca de aceasta din urmă. Celelalte convoiuri plecaseră comandate numai de ofițeri, lângă cari îl puneau și pe el acuma. Fără o putere de judecată mai largă, el știa una: era soldat, și-n război dușmanul nu trebuie crutat. Năpârcii trebuie să-i zdrobești capul. Dacă el ar fi fost în focul oricărui din cei ce-l urmau cu capetele plecate în jugul înfrângerii, și-ar fi primit soarta fără să crâcnească. De când plecase, la un lucru se gândea — și nu-i putea da de rost: la ce ducea în țară toți prizonierii ăștia? La ce i-ar fi hrănit statul? La ce, ajunși cu bine — dacă vor ajunge… și la gândul acesta mustața îi tremura și fruntea i se încrețea — i-ar fi trimis

Înapoi în tara lor. Nu, asta n-o înțelegea. Să-i fi dat pe mâna lui — la rând’, în front, alinierea, un pluton cu carabinele încărcate în fața lor: „foc!!” și gata…

Așa gândea sergentul-major Mănciuc, când i se păru că-i miroase a țigară. Întoarse capul, și, printre călărașii ce mergeau în frunte, văzu pe unul dintre cei trei ofițeri turci, pe unul bărbos, fumând. Mănciuc întoarse calul, înfipse cu ciudă pintenii, și, despicând rândul, smulse țigara și o aruncă:

— Nu e voie. Auzi?… Nu-nțelegi ce-ți spui?… Ei, să știi că nu e voie.

Căpitanul se uită cu ochii mari la el, cu un zâmbet de dispreț și mânie, de care buza de jos îi tremura ușor.

Mănciuc se ridică în scări, și, cuprinzând cu ochii, pe deasupra convoiului, pe călărași:

— Dacă mai fumează unul… apoi!…

N-avea nevoie să sfârșească. Călărașii îl cunoșteau. Sergentul-major Mănciuc nici comenzile nu și le sfârșea; cu toate astea escadronul se învârtea ca o vâjiitoare.

Dar drumul se îngreuia, ninsoarea se îndesea din ce în ce mai tare și un vânt aspru începu să sufle dinspre Dunăre, purtând troienile dintr-un loc într-altul, ca pe niște valuri.

Caii suflau din greu, iar oamenii, înțepeniți cot la cot, pășeau încet, trăgându-și sufletul, ca și când se înăbușeau. Sprijinindu-se fiecare pe celalt, se apucau pe după mijloc, unii de alții, se aplecau ca și când ar fi tras la plug și își regulau mersul, încordându-se cu toții deodată.

După două ceasuri, sergentul-major Mănciuc opri convoiul. Atunci, cu ochii iscoditori privi peste capetele tuturor, și-i numără; erau toți. Se ținuseră bine. Dar pe fețele unora ninsoarea înghețase, și din ochii rătăciți, din răsuflarea grăbită a piepturilor, se vedea bine că la a doua postată erau să cadă.

Prizonierii se așezară jos în zăpadă; unii își suflau în mâni să și le încălzească. Sublocotenentul, învinețit de frig, părea că nu mai simte nimic, că nu vede. Împrejurul gâtului, pe fes și pe umeri, ninsoarea se strânsese într-un strat gros, ca o blană albă, care poate îi ținea cald. Căpitanul bărbos îi vorbea; îl îmbărbăta. El nu răspundea nimic, ca și cum n-ar fi auzit cuvintele tovarășului. Căprarul Păilă se uita la el, și-n sufletul lui de om milos parcă se făcu un gol. Îi părea rău de tinerețea, de știința copilandrului care ajunsese ofițer și care avea să cadă acuma, departe de toți ai lui, de toți care-l iubeau. Păilă se luptase, nu dăduse înapoi niciodată, că era soldat doar, dar așa era firea lui: îi era milă și de-un câne. Ofițerul turc își scoase fără să vreie mâna, vânătă de frig, și o duse la gură; atunci brigadierul desfăcu coburii, se uită spre Mănciuc, și, cum acesta privea într-o parte, se plecă și-i dete sublocotenentului perechea de mănuși ce o avea mai mult la el. Ofițerul le luă, deschise ochii mari, apoi zâmbi și dădu din cap. Puse mănușile și rămase iarăși nemișcat.

Sergentul-major strigă:

— Ei, Știucă! Ia calul în trap și vezi, ce se zărește colo — ce-o fi pata ceia neagră?

Călărașul porni, soldații și prizonierii îl urmăriră cu privirea, îl văzură cum descăleca, cum ridică apoi ceva din omăt și se întoarce:

— Să trăiți, domnule sergent-major, iacă, o scurteică ferfenițită și un fes.

Mănciuc scoase sabia, le luă în vârf și arătându-le:

— Ehe! Ista-i unul dintre cei porniți de ieri.

Prizonierii înțeleseră: era unul de-ai lor, căzut în ajun, sfâșiat de lupi; și un fior le trecu prin trup. Sublocotenentul ridică ochii și parcă privirile îi rămaseră atârnate de bucățica de haină zdrentuită în dinții fiarelor.

De sus, din înalt, se auzi un vaier, ca o tânguire, și vârtejuri de corbi împânziră zarea. Toți priviră spre cer. Unii dintre prizonieri se gândiră poate la spăimântătorul sfârșit, acolo, în largul câmpului, când de-abia căzut ești ciuruit, găurit, de ciocurile hrăpărețe ale păsărilor, mai îndărătnice și mai lacome decât lupii, ale păsărilor care se hrănesc din trupurile oamenilor și a cailor căzuți în războaie, care-și mânjesc aripele de sânge ca să ducă apoi, în adâncul senin al cerului, semnul vrajbei și nimicniciei de pe pământ.

Mănciuc ridică în sus capul și șopti printre dinți:

— Ne vin musafiri.

Apoi dădu porunca de plecare. Dar prinșii se sculară anevoie, și doi dintre ei rămaseră jos, strânși cu bărbia la genunchi, cu mânele înțepenite, ca și cum înghețaseră acolo. Călărașii le strigă să se scoale, câțiva prizonieri îi ridicară și îi luară pe mâni. Convoiul porni, încet, trăgănat, lungindu-se din ce în ce, din pricina mersului tot mai îngreuiat al oamenilor.

După câtăva vreme un șir se opri; unul dintre cei doi prinși, pe cari îi luaseră ceilalți să-i poarte, își dăduse sufletul. Supt de boală, sleit de osteneală, își găsise sfârșitul. Tovarășii îl lăsară jos, vroiră să-l acopere cu zăpadă, dar sergentul-major băgase de seamă și răcni:

— înainte!

Trupul celui dintăi căzut rămase în urmă ca o pată. Nimeni nu mai întoarse capul să se uite înapoi, dar un vaiet surd, un învălmășag prelung în aer arăta deslușit ce se întâmpla acolo. Stolurile de corbi coborau spre pământ…

Căzuseră șapte prizonieri, dintre care doi fuseseră părăsiți suflând încă. Brațele tovarășilor erau prea înțepenite să-i poată ajuta, adăpost nu se găsea, și seara cădea mohorâtă, cețoasă. Călărașilor le înghețase și lor picioarele în cizme, lăsaseră dârlogii pe gâtul cailor și-și băteau palmele una de alta. Numai Mănciuc mergea tot în frunte, calul lui lua tot cel dintăi troienile în piept, cu mușchii picioarelor încordați ca niște otgoane.

Sublocotenentul turc pierdea puterile din ce în ce; căpitanii îl luară între dânșii, îl purtau aproape; dar el își dete în curând seama că i-ar fi peste putință să meargă pană la sfârșit. Încetul cu încetul rămase în urmă, în rândul al doilea, apoi se perindă prin toate celelalte rânduri, și când cei din urmă patru prizonieri, la cot cu care mergea, vroiră să-i deie ajutor, dânsul nu primi, îndărătnic, hotărât parcă în slăbiciunea lui. Brigadierul Păilă se uita la el, îl văzu că se clatină; bucuros i-ar fi dat calul o parte din drum, pană se va mai întrema! Dar cunoștea bine pe sergentul-major Mănciuc: ar fi fost în stare să-l împuște. Se plecă numai, atinse umărul ofițerului și-i arătă în zare:

— Colo… nu mai este mult.

Sublocotenentul înțelese, din mișcarea călărașului, ce-i spunea, își întinse într-un zâmbet buzele înghețate și dădu trist din cap.

Cu lăsarea serii, crivățul părea că se întețește, și din depărtări veneau vaiete neînțelese, din păduri, pe care le frământa vântul, sau din adâncuri de văi, în care urlau fiarele.

O jale mare cuprinse pe Păilă. Se întorcea acasă după atâta vreme de lipsă, scăpase de la moarte, și cu toate aceste parcă ceva i se rupsese în piept; nu putea să înțeleagă, în sufletul lui de creștin, cum avea să lase să se prăpădească în pustietățile astea pe ofițerul tânăr care, ca și dânsul, se luptase. Și cum gândea astfel, deodată parcă se făcu un gol lângă dânsul; întoarse capul și văzu că sublocotenentul lunecase în omăt și rămăsese acolo, nemișcat.

Opri calul, dar în clipa aceea glasul sergentului-major răsună aspru:

— Mai repede!… Brigadier, ne apucă noaptea…

Și porni. În fața ochilor însă i se pusese o pânză prin care nu putea privi și între gene îi răsăriră două lacrimi.

Nu-l știa pe copilandrul cela, nu-l mai întâlnise niciodată, și totuși i se părea că-l iubește ca pe un camarad, ca pe un tovarăș de arme… Îl văzuse bine cum căzuse și cum rămăsese nemișcat… Poate că murise… Ar fi fost mai bine — scăpa… Dar dacă trăia încă? Ce spaimă, ce grozăvie să rămâi în mijlocul câmpului, să vezi cum zbor spre tine corbii.

…Și-ai tăi, ai tăi, acasă, te așteaptă!… Da, mai bine ar fi fost să fi murit. Gândul acesta îl necăjea, i se înfipse în minte. Deodată strânse dârlogii și calul se opri. Convoiul mergea înainte, și când se depărta, Păilă se întoarse și porni în galop. Prin lumina cenușie a serei, zări trupul ofițerului sprijinit într-o mână.

Prizonierul rămăsese așa, împietrit, uitându-se cu ochii mari deschiși, țintuind parcă o priveliște de groază. Brigadierul descălecă, se plecă și-l luă în brațe. Vroi să-l ridice în picioare, dar genunchii ofițerului se muie, și trupul lunecă în jos, ca și cum s-ar fi topit. Călărașul privi împrejur… nimic și nimeni. Nu-l putea lua, iar inima nu-l lăsa să-l părăsească. Atunci un gând îi străbătu prin minte. Duse mâna la centiron, la spate, și scoase revolverul, apoi îl întinse prizonierului. Acesta înțelese, prin ochi îi trecu o licărire de bucurie, și de-abia luă arma cu amândouă mânile. Călărașul se sculă și întoarse capul, ferindu-se să vadă ceva groaznic; și, după câteva clipe, cât trebuiră degetelor înțepenite ale ofițerului să apese pe trăgaci, se auzi o detunătură pe care crivățul o fură repede, și o pierdu în depărtare.

Călărașul privi: sublocotenentul își descărcase revolverul în inimă, și rămăsese întins, încremenit în cea din urmă zvâcnire a trupului cuprins de moarte. Brigadierul se plecă, se uită îndelung la fața care aproape nu se mai putea desluși de umbrele serii. Tremurând, ridică revolverul, îl vârî în toc, apoi acoperi trupul cu omăt. Își mai aruncă ochii o dată; nu se vedea nici o urmă; supt giulgiul alb al câmpului parcă nu se întâmplase nimic. Călărașul își simți sufletul împăcat acum; era liniștit. Încalecă și peste puțin ajunse convoiul. Lipsa nu i se băgase de seamă. De sus cădeau fulgii într-una, foșnind, ca un șopot; și-n frunte calul vânjos al sergentului-major Mănciuc tăia, pieptiș, troienile. Iar oamenii mergeau cu capetele plecate… Și noaptea cădea.