Profetul (Geri Spina)

 

Au rîs în urmă-mi proștii și plîns-au visătorii,
Cîntatu-mi-au din harpe surorile-copile.
Sub cer bătut cu stele, ieșit-am din cetate,
În miez de noapte rece, de toamnă pe sfîrșite.

Cătau, de sus, la mine, șiragul de ochi albaștri,
Ochii ’nghiețați de veacuri ai îngerilor morți.
Plecam, de-apururi, prin una din cele șapte porți,
Sub cerul gol de îngeri și gol de dumnezei.

Lăsam în urmă-orașul, și dragostea și teii,
Uitam parfumul vieții, și muzicile toate.
Porniam în spre Nirvana ce mă chiema în brațe-i,
Încununîndu-mi fruntea cu laurii visării...

Azi dorm pe flori albastre stropite cu otravă,
Îmi scriu, gîndirea neagră, pe lespede de piatră,
Cu unghiile mele, și slovele din sînge-mi.
Îmi mîngîie durerea cu aripa uitării

Nirvana, ’n brațul cărei mă legăn cîte-odată.
Rîd eu azi de mulțimea ce ’n urmă-mi am lăsat-o,
Își rîde Nepăsarea în sufletu-mi și ’n trupu-mi...

Dar plîng cu visătorii ce îi ghicesc în juru-mi.