Profile literare/Mihail Zamfirescu
| ←Maria P. Chițu | Profile literare de Traian Demetrescu |
Lazăr Șaineanu→ |
Admirabilul critic francez Jules Lemaitre, vorbind despre Octave Feuillet, îsi aduce aminte că în vîrsta adolescenței romanele bătrânului academician îi fermecau imaginațiunea și sentimentalismul egzaltat, ce-l stăpâneau la epoca anilor tineri și visători. Și această amintire pare că varsă în călimările criticului cerneala simpatiei și buneivoințe cu care își propune să studieze operile romanticului scriitor.
Deschizndu-mi pe masa de lucru volumul poetului Mihail Zamfirescu, mi se deșteaptă în minte suvenirul anilor de student. Versurile acestui poet făceau pe atunci deliciul orelor de limba greacă și latină, al căror profesori, — două mumii…… care nu erau cel puțin egiptene, — stau cu totul departe de știința de-a te predispune către limbile lor moarte. Și în locul lor, poetul Zamfirescu mă fermeca, îmi da aripi. Această amintire îmi deschide plăcerea de a vorbi de poet într’un fel intim, familiar și din toate punctele de vedere simpatic.
Mihail Zamfirescu este o figură interesantă în literatura noastră. Nu este un cugetător, nu este un filosof, dar în în general mai toate poeziile sale gravitează într’o atmosferă de originalitate.
Recitând din nou volumul său, am descoperit calități ne zărite pentru un cititor superficial. Și două din aceste calități sunt, cea d’intâiu: o vădită emancipare de subt școala, sau mai bine zis curentul elegiac, de care Dumitru Bolintineanu a abuzat atât de mult și ce înbolnăvise aproape pe mai toți tinerii din epoca sea; a daua calitate este absoluta lipsă de poezii patriotice, vecinica banalitate a celor mai mulți poeți din generațiunea trecută.
Aceste două calități, printre altele, constituesc, — dupe mine, — o favorabilă însemnătate pentru poet.
In adevăr, D-nii autori al manualelor de poetică română, deosibesc din trunchiul poeziei și ramura numită elegia. Elegia este un gen plângător, duios, semănând mai mult a jale, de cât a durere. Eu unul mărturisesc că nu prea am multă înclinare pentru acest gen. Imi place, dar nu mă mișcă profund, nu mă face să simnt și să cuget îndelung, citind o bucată elegiacă. Atunci însă când un scriitor exagerează această notă, mi-e cu desăvârșire nesuferit. Din această cauză poate Bolintineanu e adeseori ne gustat în elegiile sale. Intr'o elegie inima e sfârșită, bolnavă; nu energică și elocintă, cum ar fi subt neastâmpărul unei dureri, unei pasiuni mari. Singurul Lamartine a dat elegiei o înălțime lirică eșcepțională. Dar să ne grăbim a o spune: Lamartinii sunt rari.
Poezia patriotică mi se pare cea mai ușoară și cea mai banală gamă în literatură. Ce este mai lezne de cât să pui la un loc: patrie! eroi! stindarde! sânge roman! străbun! Plevna și Grivița!…… toate acestea amestecate cu puțin entusiasm, pentru ca să scoți gata o odă patriotică. Și cred că mai în nici o parte nu s’a făcut mai larg abuz de cântece resboinice ca pe la noi. Printre alte cauze, aceasta vine și din sărăcie de cugetare, din sărăcie de cultură. Pentru genul patriotic mărturisesc că am foarte puțin gust. Și socotesc că afară de legendele patriotice ale lui Bolintineanu și unele din ale lui Alexandri, scrise cu prilejul rezbelului Româno-Turc, în colo tot ce s’a scris în acest sens e o pleavă de nimicuri pe care timpul le va spulbera, mai târziu sau mai curând.
Poeziile lui Mihail Zamfirescu s’ar putea deosebi în două categorii: 1: liricile în care și-a cântat feluritele sale simțiri; 2: baladele, legendele și poemele, de cari o mare parte a volumului e plină.
Liricile sunt aproape toate consacrate iubirei. Aceste poezii sunt mai mult niște cântece, niște armonii simple, izvorâte nu dintr’o simțire nemărginită și vecinie în neliniștile patimei, dar gentile, firești și ce puteau să îmbete sufletul unei femei. Un cer cu lună, o vale cu șoapte de izvoare, cu ciripiri de paseri, un colț de natură în sfârșit, erau pentru poet locuri ce sugerați în simțirea lui dorința de a iubi, de a’și chema iubita în fermecătoarele, în caldele, în dulcile sînuri ale naturei. Și i-se pare chiar că acolo unde el iubește și natura iubește. O! înșelătoare dar neprețuite iluzii ale inimei!…
Auziț’'l:
Când totul se ’ncântă
De-o sfântă
Visare de-amor,
De ce în plânsoare
Tu oare
Îneci al ei zbor?
Și în altă parte:
Până când unda dulce șoptește,
Vino cu mine, iubita mea,
Căci tinerețea ce ne zîmbește,
Trece ca ea!
Și de când mi-ai surîs mie
Cerul nu mai e ’norat,
Steaua nopții e mai vie,
Aierul mai parfumat.
Este de netăgăduit că dupe aceste versuri, luate la întâmplare, se poate ușor judeca ușurința poeziilor de dragoste ale lui Zamfirescu. Ele abia dacă sunt ca niște suspine și zîmbete ale unei inimi mai mult calmă de cât pasionată, mai mult veselă de cât tristă. Dar și aceste versuri au melancolia lor. Există poezie adevărată fără melancolie? se întreabă un poet francez.
Iubita poetului care era fericirea și idealul vieței sale a murit. E așa de nestatornică fericirea!.... Și iată'l cum plânge:
Bate vântul și cu sine
Duce frunzele în zbor,
Steaua nopților senine
E ’nvălită într’un nor!
Vântul serei altă dată
Mi-aducea cântecul său,
Și din cer luna-amorată
Surîdea visului meu.
Fără ea, pe căi străine
Azi mă pierd în lungi veghieri,
Și trăiesc, — dar port în mine
Un deșert plin de dureri.
Femeile și ele sunt tot așa frumoase
Dar tot așa perfide ca ’n timpuri fabuloase,
Candoarea și constanța… un văl aeriform !
Surîsul lor adesea îl sorb în voluptate,
Dar când încep a’mi spune de-amor, de-eternitate.
Adorm… și dorm… dorm!…
Poate că tocmai acest scepticism ușor a scăpat inima poetului din adâncurile pasiunilor mari. Am spus-o și mai repet : Zamfirescu nu e un filosof, un cugetător. Un poet filosof chiar din acest scepticism ar fi putut să ne cânte sfâșierile inimei când e stăpânită de necredință.
Genul fantastic al baladelor și legendelor, Zamfirescu l-a întrebuințat mult și adese-ori cu succes. Unele din ele servă mai mult ca fund scenic ale unei clare și grave realități. Printre acele se poate citi mal ales: «Balada Dracului». Pe când alși poeți au glorificat atrocitățile rezbelului, au coronat cu imnuri pe suveranii rezboinici, au cântat triumful omorului, — el, din potrivă, satirizează această măcelărie omenească, înfățișând-o cu culorile ei monstruoase și grozave:
Când regii după masă nu pot să doarmă bine
El dau representații ce se numesc rezbel,
Și pun două popoare să lupte între sine
Cu arme ce dau moarte, le ’mping către măcel.
.....................
.....................
Orchestra întonează un cânt de bărbăție
Și tunul zvîrle bombe ce zboară săcerând
Victima ce ’n țărînă se ’nclină ’n agonie,
Se strâmbă de durere, ecspiră blestemând.
Nu prețuiesc oare de zece ori mai mult aceste versuri de cât toate «patrioticile» barzilor noștri rezboinici? Și nu sunt ele mai morale, mai omenești? Ce vor sugera ele în mintea omului? De sigur, oroarea și dezaprobarea acestor fatale teatruri de încăierări, armonizate de spazme și vaiete, înroșite de sânge și ce aduc atâta mizerie și ruină. Și nu te fac ele încă să gândești ia acea frăție universală când numai știința, artele și munca vor trebui să fie eternii suveranii ai umanităței? Câte gânduri bune și ideale nu’ți ocazionează asemenea corecte și bine cugetate versuri!… De aceia poetul despre care vorbim, merită admirațiunea urmașilor și cade să ocupe un loc demn în literatura noastră.
In «Balada Nebunilor» este iarăși fondul unul realism învăluit în cadrul fantasticului. Aci e vorba de un fel de Neron modern care vrea să puie finalul tiraniei și corupțiunelor sale printr’o distrugere supremă a bogăției, femeilor, legilor și paraziților săi. Și în vreme ce el făcea acest plan, alergând pe uliță, mulțimea înfuriată îl trimetea la ospiciu. In acest nebun, eu unul, intrevăd lumea mișeilor, tiranilor și ecsploatatorilor, sub care geme o plebe așa de numeroasă și așa de nenorocită.
Printre poeme, «Cerșetorul» e un mic cap de operă. Cei cari din colegii mei de Liceu vor citi aceste rînduri, își vor reaminti satisfacțiunea ce le-o dam odinioară, recitând această bucată, de pe catedră, cu voce tare și declamatoare.
In adevăr, acest plâns al desmoșteniților din poema lui Zamfirescu, ne îndemnă chiar să facem o chietă pentru un cerșetor ce’l întâlnirăm într’o zi pe uliță. Bătrânul primi un pumn de gologani și această caritate îl încremeni de bucurie, în cât abia putu articula câte-va mulțumiri.
Inainte de a sfârși, voiu mai adăoga câte-va aprecieri și asupra formei din poeziile lui Zamfirescu. Ea nu are o armonie caracteristică, cum ar fi de egzemplu a lui Eminescu; adese-ori e plină de neologisme și cuvinte ce par a fi fost create de Bolintineanu. Cu toate aceste nu e o formă greoaie, silită și neînțeleasă. Și deja lipsa acestor defecte constitue o calitate.
In fine, Mihail Zamfirescu este un poet care se citește.