Prometeu (Ispirescu)

 

Ecatombă. Focul sacru. Cutia Pandorei.

Spune la cărțile păgînești că la începutul începutului lumei erau numai zei și zeițe. P-atunci, maimarele zeilor se numea Saturn, ori Cronos, ceea ce pre limba noastră se tîlcuiește Timpul sau Vremea. Acest zeu, de teamă să nu-și piarză scaunul domniei sale zeiești, își înghițea copiii, de cum îi năștea nevastă-sa. Aceasta nu mai putea de dor să aibă și ea un copil; și astfel o întoarse și dînsa la șiretlic. O dată, cînd născu gemeni o pereche de pui de zei, pe Joe și pe Junona, în loc să-i dea soțului ei să-i mănînce, îi ascunse; iară lui Saturn ori Cronos îi dete doi bolovani de piatră, înfășați în scutece, de-i înghiți. Nătărăul de domn al zeilor nu simți. Ar fi putut să-i dea și altceva, că el tot ar fi înghițit! atît era de nătîng.

Joe, după ce se făcu măgădău mare, răsturnă pe tat-său din scaunul domniei, se puse el în locu-i, apuca trăznetele și fulgerile în mînă, și apoi, să te ții pînză să nu te rupi! căci pe oricine cuteza să se scoale asupra lui, îl rostogolea din înaltul cerului, trăznit și fulgerat.

Uriașul Prometeu, văr bun cu Joe, și din firea lui blajin, drept și ocrotitor al asupriților, adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvirșise, dînd pe tat-său jos de pe scaun.

Din pricina aceasta mai-marele zeilor se uita la dînsul tot chiondorîș și îi vorbea cu gura altuia, cum se zice. Prometeu, daca văzu așa trăia mai d-oparte de adunarea zeilor, cu frate-său Epimeteu, și se puse pe fel și fel de născociri.

Mai întîi, ce-i veni lui in minte, se apucă de făcu din humă niște oameni, după chipul și asemănarea zeilor. Apoi le dete suflet din însuși viața lui de zeu.

Nemaiputînd de bucurie că izbutise a-și face soți cu cari să-și petreacă urîtul în singurătatea lui, departe de adunarea zeilor, începu să se joace cu dînșii, ca niște copilandri nevinovați ce erau ei cu toții.

Auzind Jce chicotele lor de rîs și zgcmotul ce făceau ei zbenguindu-se și jucîndu-se, cînd d-a Baba-carba, cînd d-a Leapșa ori d-a Fețele, se duse să se uite ce putea să fie asta. Cînd văzu el oamenii asemenea loruși, încruntă sprînceana și se oțărî de supărare. Pasămite Joe crăpa de necaz cum de să nu-i trăznească lui prin cap, ca el să fi făcut această minune. Vedeți dumneavoastră, hem (sic!) el nepriceput, hem (sic!) el cu pismă, că de ce altul să facă ceea ce el nici cu gîndul nu gîndise, necum să se fi apucat să facă, netrebnicul!

Tăcu, deci, că n-avea încotro. Prometeu însă, carele n-avea la inima lui nici un vicleșug, își învăță pe soții săi, cum să fie ascultători, cum să fie de treabă și cum să se teamă de zei. Ba încă îi îndemna să le aducă și jertfe.

Văzînd așa Joe, de ce mergea, d-aia se întindea ca pecingenea: ba, lasă-mă în casă; ba, lasă-mă sub pat; ba, lasă-mă și în pat, povestea ăluia. Nu se mulțumi el să-i aducă jertfă oamenii cîte o vită; ceru să-i aducă cîte zece d-odată, ba cîte cincizeci, ba cîte o sută.

Bieții oameni făcură cum li se ceru, numai să se arate că sunt supuși. Lui kir Zevs, adică jupînului Joe, îi rîdea mustața cînd vedea atîta hoit: lua tot, și oamenilor nu le lăsa nici măcar cît să puie p-o măsea. Vedeți lăcomie de zeu!

Asemenea jertfe de cîte o sută de vite d-odată, se numiră ecatombe.

D-acolo au luat cărturarii vorba de zic, cînd se face vro măcelărire de oameni cari se țin tare de vro cugetare, ori se jertfesc dorințele mai multora pentru gustul unuia singur, d-acolo, zic, s-a luat cuvîntul de scrie în cărți: că în cutare, ori în cutare pricină s-a săvîrșit una sau mai multe ecatombe. Noi, pre limba noastră a groasă, dar sănătoasă, zicem: la cutare, ori cutare lucru s-a făcut mare prăpăd de oameni.

S-a făcut pe gustul cutăruia, dară s-a făcut mare jertfă de popor.

Se mîhni pînă în suflet Prometeu cînd văzu pînă unde merge calicia, zeului zeilor. Nu vedea el oare că Joe se pusese cu deadinsul să amărască și să necăjească ființele făptuite de dînsul?

Astfel fiind, pizmașul de Joe începu a trimite oamenilor pre pămînt fel de fel de trude, de necazuri și de nevoi. Prometeu, cum simțea de unele ca acestea, numaidecît punea mîna pe aceste răutăți și le închidea într-un tronișor ce și-l făcuse într-adins pentru aceasta.

Joe să se dea de ceasul morții, cînd vedea făptuirile lui Prometeu tot vesele, tot fără-de-grije. Vezi că știa, tartorul, ce poame le trimitea el peșcheș; nu știa însă ce făptuia Prometeu, pînă cînd făcu ce făcu și află. Cu cît Prometeu se punea și cruciș, și curmeziș, ca să-și ocrotească făpturile, cu atîta cererile calicului de Joe se încordau și poftea la jertfe.

Atunci Prometeu se duse drept la dînsul și-i zise că e păcat de Dumnezeu să ia omului și cenușa din vatră; căci de va merge tot așa, bieții oameni ai lui au să ajungă în sapă de lemn, să rămîie fără vite, fără nimic, ca niște muritori de foame. Îl ruga dară să se îndure ca să le lase și lor măcar jumătate din jertfele ce i le vor aduce. Joe se înduplecă și priimi ca, odată pentru totdauna, acum la început, să-și aleagă partea ce-i va plăcea din jertfe, ca astfel cealaltă parte să rămîie oamenilor pentru chiverniselile lor.

Prometeu, după ce se învoi cu Joe, vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe ca un maimarele zeilor. Pentru aceasta porunci de tăie un bou, și alese toate cărnurile la un loc, preste care puse pielea și pre d-asupra burta și măruntaiele; iară la altă parte puse toate oasele curățate de carne, preste care întinse grăsimea.

După ce așeza jertfele astfel, chema pe Joe să-și aleagă partea. Acesta, cum veni și văzu grăsimea lucind d-asupra, pînă într-atîta îl orbi lăcomia, încît odată puse mîna pe dînsa și zise: „Aceasta să fie partea mea“.

Rîse Prometeu înfundat de prostia lui Joe, dar nu-i arătă aievea.

Cînd văzu Joe însă că sub grăsime erau numai oase, se rușina; voi să-și ia vorba înapoi, dară nu putu, căci erau mai mulți martori de față cînd făgăduise că se va mulțumi cu partea ce-și va alege; și așa rămase păcălit.

Înghiți Joe gălușca, dar numaidecît își dete arama pe față, căci prinse a mai prigoni lumea o toană. Pe lîngă altele, nu mai voi să dea oamenilor foc. Pasămite aceștia nu știau p-atunci cum să-și ațîțe focul, nefiind născocit meșteșugul de a scăpăra.

Bietele făpturi ale lui Prometeu nu mai avură lumină noaptea și petrecură o bună bucată de vreme în bungetul întunericului. Cît fuse vară o duseră ei cum o duseră; dar veni iarna; acum tremurau de frig de le clănțăneau dinții în gură și făceau la piroane și la cuie. Se stîrciseră de se făcură covrig de ger. Ce să facă ei fără foc? Prometeu, se gîndi, se răzgîndi, ca ce ar face el să vie și aci în ajutorul ființelor înfăptuite de dînsul. Și după ce-și mai frămîntă creierii o toană, se sui binișor în cer, și, pe cînd toți zeii dormeau bumbeni, el, binișor, în vîrful degetelor, se apropie de locul unde ținea Joe focul, fura nițel dintr-însul, îl ascunse într-o trestie și îl aduse oamenilor pre pămînt de-și aprinseră și ei cîte un focșor ca să se mai dezmorțească. Mai apoi îi învăță și cum să și-l păstreze învelindu-l cu spuză, și mai tîrziu ii învăță să și scapere.

Cînd văzu Joe a doua zi de dimineață la oameni atîtea focuri cîte și colibe erau, se mînie pînă într-atîta, încît nu se mai putu stăpîni, și trimise pe Mercur, alergătorul zeilor, ca să puie mîna pe tîlharul de Prometeu, să-l lege cot la cot cu lanțuri și să-l încătușeze pe muntele Caucaz. Mercur îndeplini porunca, tocmai pe tocmai, ca o slugă credincioasă. Mai porunci Joe unui vultur ca să sfîșie pieptul lui Prometeu și în fiecare zi să-i roază din ficați. Făcu așa cum noaptea să crească la loc atît cît va roade vulturul ziua, ca să aibă a doua zi ce roade iarăși.

Astfel chinui Joe pe bietul Prometeu pentru deșteptăciunea și ascuțimea lui de minte, pînă ce veni Ercule cel viteaz de-l scăpă de la muncă, precum auzirăți în povestea acelui voinic.

Tot pe Mercur trimise Joe de fură tronișorul în care închidea Prometeu relele ce trimitea Joe oamenilor din cînd în cînd, și puse pe făurarul său de făcu altul mai frumos și mai dichisit, în care băgă el aceste rele.

Pricopsiții și cărturarii din ziua de astăzi cînd vor să arate că cineva este un născocitor dibaci, carele scoate din creierii lui lucruri folositoare omenirii și cari n-au avut pînă, atunci ființă pre lume, îi zic că este un Prometeu, și că a furat focul sacru din cer, ca să lumineze și să încălzească pe muritori. Noi însă, pre limba noastră a strămoșească zicem unui astfel de om că este român dezghețat care scoate lapte dulce din piatră seacă. Spun, măre, că tot acest Prometeu să fi născocit și meșteșugul scrierii, pe acela de a face corăbii, de a socoti, de a clădi, de a ghici precum și meșteșugul leacurilor.

Ascultați acum, dragii moșului, cum și-a izbîndit Joe și asupra omenirei celei nevinovate. Cînd luă Mercur pe Prometeu să-l ducă a-l fereca pe muntele Caucaz, acesta se întoarse către fratele său Epimeteu și-i zise:

„Frate, rămîi în locul meu și aibi milă de biata omenire; căci ea este făptura mîinilor noastre. Ocrotește-o împotriva zeilor celor lacomi. Pre lingă aceasta nu uita un lucru: să nu care cumva să priimești vrun dar de la Joe, că nu va fi bine de voi. Darul vrăjmașului este păgubitor, căci este făcut cu vicleșug.“

Atîta zise.

Lui parcă-i spunea inima, vedeți d-voastră, că Joe are să joace vrun renghi bieților codănei plăsmuiți de dînsul din humă.

Aceste povețe ale lui Prometeu intrară lui Epitemeu pe o ureche și îi ieșiră pe cealaltă. Căci Epitemeu era un flușturatec și ușurel de minte d-ăi mari, cum adică am zice noi un fleac de om sau o lichea.

El se dase după joc cu ceilalți flăcăi și habar nu mai avea de nimic.

Tartorul de Joe nu fu mulțumit numai cu osînda ce dete lui Prometeu; el pizmuia acum și traiul tihnit și fără de grije al oamenilor. Voia să facă și acestora ceva ca să-i necăjească și mai mult.

Pentru aceasta porunci lui Vulcan, un alt zeu, carele era și mare meșter făurar, ca să-i facă o fată așa de frumoasă, încît, de s-ar putea, să fie și mai și decît o zînă.

Făpturile plăsmuite de Prometeu erau numai băieți.

Și unde mi se puse nebunul de Vulcan de mi-ți făuri, din pămînt amestecat cu lacrămi. o fetișcană, atît de frumoasă și de drăgălașe, încît să mi-o sorbi într-un pahar cu apă. Minerva, cum o văzu, îi dete un zovon (văl), o împodobi cu flori preste care îi puse o cunună de aur; apoi îi dete o haină albă de strălucea ca soarele. Astfel gătită, Vulcan o aduse în adunarea zeilor. Aceștia cînd o văzură le lăsa gura apă după dînsa. Ei se minunară de o așa rară gingășie. Vicleanul de Joe porunci tuturor zeilor să-i facă cîte un dar, ca să fie și mai ademenitoare. Astfel:

Minerva o învăță toate meșteșugurile muierești și între altele și pe acela de a țese pînză.

Vinerea sau Afrodita o împresură de nuri și de vino-ncoace, și o învăță cum să facă pe oameni să moară după dînsa. Mercur îi dete darul de a-i fi vorba cu lipici și o învăță meșteșugul de a cuvînta astfel încît să-nmoaie inimile oamenilor de ar fi ele de piatră chiar.

În cele de pe urmă, zăcașul de Joe îi făgădui că o să-i dea o cutie frumoasă, cum nu mai văzuse ea. Acesta era tronișorul cu pricina. Joe nu i-l arăta; dar ea îl zărise într-un colț.

Pe această codănică de fată o numiră Pandora, adică împodobită cu toate darurile. Joe chemă pe Epimeteu și-i zise:

„Verișorule, am socotit cu gîndul meu de mai-marele zeilor că vouă trebuie să vi se fi urît tot jucîndu-vă cu alde-ai voștri numai d-a Baba-oarba, d-a Fețele, d-a Leapșa, și am plăsmuit și eu o ființă care să vă facă să uitați urîtul ce v-a coprins. Ea are să vă învețe cum să vă jucați d-a Porumbeii, d-a Ascunselea, și cum veselia voastră să n-aibă sfîrșit.»

Zicînd acestea vicleanul de zeu desfăcu ramurile a doi pomi pe care le împreunase el cu meșteșug, și după care era ascunsă Pandora, și i-o arătă.

Apoi, luînd-o de mînă, o aduse dinaintea lui Epimeteu și-i zise:

„Aceasta să fie soția ta.”

Nătăfletele de Epimeteu cînd se văzu dinaintea unei ființe atît de fragedă și de plăpîndă, se pierdu cu totul. Darămite cînd se apropie Pandora de dînsul și începu să-l mîngîie cu mînușițele ei cele grăsulii și netede ca marmora cea bine lustruită, cînd își deschise gura spre a-i cuvînta niște vorbe ce nu mai auzise el pînă atunci, și cînd viersul ei cel dulce ajunse la urechile lui, pînă într-atîta se zăpăci, încît nu mai știu ce face, nu mai văzu alt decît pe Pandora, nu mai auzi decît pe Pandora. Ea îl luă de mînă, și-i zise: „Epimeteu, aidem acasă.“

Uluitul de Epimeteu odată răsări. Și nemaiputînd să-și miște nici limba din gură, căci era amorțită cu totul, se lăsă să-l tragă Pandora de mînă și se luă după dînsa.

Mult se bucură Joe de una ca aceasta; căci acum era încredințat că-și va săra inima cu fericirea omenirei. Dară mai-nainte de a chema pe Epimeteu, Mercur îi duse, din porunca lui Joe, tronișorul sau cutia cu pricina, îl rugă să i-l ție la dinsul pînă s-o întoarce să și-l ia, și îi dete grije ca nu care-cumva să umble într-însul.

Cînd intră Pandora în coliba lui Epimeteu, ochii ei se împiedecară mai întîi și întîi de acest tronișor sau cutie. Cum trecu pragul ușii ea, nici una, nici alta, zise:

„Epimeteu, ce ai tu în tronișorul ăsta?”

Ea, vezi, îl semui cu acela ce îi spusese Joe că o să i-l dea ei.

„Habar n-am, răspunse el, dînd din umeri. Tronul ăsta nu este al meu. Mi-a venit aci, iaca așa, urdu-belea. L-a lăsat un călător cu vorba să i-l păstrez pînă s-o întoarce ca să și-l ia, și ai face bine să nu mă mai întrebi de dînsul, că nu știu ce să-ți spui.“ „Ca ce să fie într-însul?“

„Nici că mi-am bătut capul să aflu.”

„Dar cel ce ți l-a adus, de unde venea și unde se ducea?”

„Nici că m-am gîndit să-l întreb.”

„Ce prost lucru! strigă Pandora, scîrbită și strîmbîndu-se. Mult mai bine era de nu vedeam un așa poznaș de tron.“

„Ei, iacă! Nu te mai uita la dînsul, și pace, îi răspunse Epimeteu. Aidi mai bine p-afară să ne jucăm cu flăcăii.“

Ea se luă după dînsul; dară gîndul îi era pironit tot la procopsitul de tron. Pînă atunci nici una din făpturi nu fusese stăpînită de patima de a destăinui cutare ori cutare lucru. Pandora fu cea dintîi ce vru să știe lucruri ce cătau să rămîie ascunse. Tot frămîntîndu-se cu firea ca să afle ca ce ar putea să fie în nevoiașul acela de tron, își amăra viața și își urîse și traiul.

La început fu cum fu; dară de ce mergea d-aia o întețea urîtul pînă ce ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei.

„De unde naiba poate să fi venit tronul ăsta aci, își zicea în sineși Pandora, ori către Epimeteu, și ca ce poate să fie într-însul?“

„Ce tot ai, frățioare, de tot vorbești de tronișor? parcă-ți stă în gît, răspundea Epimeteu, carele vedea că prea trece preste răscoale Pandora cu atîtea întrebări. Mi-ar părea mai bine, dragă Pandoră, să te auz vorbind despre alte alea. Aidem să culegem smochine coapte, cu care să ne facem cina sub copaciul din vale. Acolo eu știu o viță care face niște struguri gustoși și dulci cum n-ai mai mîncat de cînd ești».

„Tot smochine și struguri!” zise Pandora, amărîtă și scîrbită.

„Daca este așa, îi mai zise Epimeteu, carele era boul lui Dumnezeu, aidem neiculiță, să dăm fuga și să ne jucăm.”

„Mi s-a urît tot alergînd, și nu mai am poftă de joc, zise Pandora ingrețoșată. Și apoi, nu mai pot să fiu veselă, fiindcă ticălosul ăla de tron nu-mi iese cîtuși de cît din gînd. Ce s-o întîmplă, întîmplă-se, numai, tu, trebuie să-mi spui ce este în el.“

„Aida, de! Dară nu ți-am spus de o sută de ori, frate dragă, că nici eu nu știu ce este într-însul? răspunse Epimeteu cam cu supărare; cum vrei d-ta oare să-ți spui lucruri pe care nici eu nu le știu?“

„Cine te oprește ca să-l deschizi, mai zise Pandora, uitîndu-se la dînsul cam pe sub sprîncene și cu coada ochiului. Deschizîndu-l vom putea vedea…” „La ce cugeți tu oare, Pandora?“ strigă el cînd auzi că ea vrea să-l bage în ispită.

Și numai gîndindu-se ca să deschiză tronul ce-i fusese lăsat în păstrare și rugat cu poftorire ca să nu se atingă de dînsul, se îngrozea și se înfricoșa. Văzînd Pandora că pînă acolo ajunge treaba, crezu că este bine să nu mai stăruiască de dînsul în cirta aceea de timp.

Epimeteu se depărtă de locul ispitei cu teamă; iară Pandora, uitîndu-se după dînsul, zise: „Ce prost ai mai fost și tu, găgăuță! și cît aș fi dorit de mult să fii mai dezghețat!”

Pentru întîiași dată, de la venirea Pandorei, ieși Epimeteu fără soața sa ca să meargă să se joace. Vezi că i se urîse și lui și-i venise acru, tot auzind-o de dimineață pînă seara, tronișorul și iarăși tronișorul, pare că era un lucru făcut, de tot de dînsul se împiedica, ca și cînd le-ar fi umplut coliba, fără să aibă încotro se întoarce de dînsul.

Plecînd Epimeteu, Pandora rămase țintuită în loc dinaintea tronișorului, adecă a cutiei, la care, cu ochi cercetători, se uita cu mare luare-aminte.

Și ce e drept că avea și la ce se uita. Capacul era făcut dintr-un lemn neted și lustruit de-și vedea chipul într-însul Pandora, și tronul cu totul măiestrit lucrat.

De cîteva ori voi să se smulgă de la dînsul; dară pare că ața o trăgea mai aproape și rămase neclintită din loc.

Apoi, dorința de a ști ce e înlăuntru îi tot da ghies să se uite cu jind la dînsul; și tot uitîndu-se, băgă de seamă că nu era încuiat cu vro încuietoare meșteșugită; nu, ci era legat cu o frînghiuță de fir de cel bun. Atunci se aplecă să vază cum era legat nodul. Acum altă belea, măiestria cu care era făcut acel nod o ispiti să se cerce, nu care cumva ar putea să descopere cum era făcut.

Și tot cercîndu-se, învîrtea printre degete frînghioara, și cînd prinse de veste, numai iacătă că legătura se desfășură în mîinile sale.

Pandora răsări. Ea ar fi vrut și n-ar fi vrut să dezlege nodul, și se sperie cînd văzu că așa de lesne și cam fără voia ei se desnodă. Răsărind, lovi tronișorul cu genuchiul și se cam zdruncină, și odată auzi un vuvuit ca de un roi de albine.

Ea sta în cumpănă acum. Să nu deschiză cutia, îi era că Epimeteu n-o s-o crează că n-a umblat acolo, și de va vedea și frînghiuță dezlegată; să deschiză cutia, se temea să nu o certe.

Într-acestea, iaca se întorcea și Epimeteu. El culesese flori și venea încet, pîș! pîș! ca s-o împodobească pe nesimțite pe de la spate. Și în adevăr că Pandora nu băgă de seamă; atît era de dusă cu gîndurile la ceea ce trebuia să facă.

Văzînd-o astfel Epimeteu, parcă-i dete și lui brînci inima să știe ce este în acel păcătos de tronișor.

Daca ar fi zis ceva, poate că Pandora s-ar fi sfiit să-l deschidă; dară el tăcu. Pandora în aceeași clipeală mai auzi zuzuitul din tronișor, și de astă dată nu se mai putu stăpîni. Se vede că păcatele îi da ghies mereu și n-o lăsa în pace.

„Că doar nu s-o face gaură in cer”, își zise ea în sineși; „că doar n-o pica sînge, îi șopti diavolul la ureche, de vei vedea ce este înăuntru“.

Și îndemnată de patima nerăbdării și de a ști ceea ce nu-i era dat să știe, ea puse amîndouă mîinile și ridică capacul o țîrișoară ca să se uite în tronișor.

Dar n-apucă să-și plece capul bine și să pătrunză căutătura-i pînă în tron, și odată se umplu casa cu niște jivine înaripate. Un zgomot ca de tunet se făcu cînd izbucniră din tron afară aceste lighioni spurcate. Ce socotiți că mi-ți era? O mulțime de jigănii mici și urîte la vedere, ce aveau niște aripi ca de liliac, pornite spre năvălire, de să ferească Dumnezeu, și avînd niște ghimpi sau ace de te îngrozeau numai văzîndu-le. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos, așa cum face o mare mulțime de muscoi, de trîntori, de viespi, de tăuni, ori de țînțari, cînd zbor cu mare repeziciune.

Cum ieșiră din tron, pișcară pe Epimeteu. El dete un țipăt de durere. Cînd auzi Pandora țipătul lui Epimeteu, odată lăsă capacul tronișorului, și mai în același timp începu și ea să se vaite, căci o pișcase și pe dînsa.

Știți ce erau drăcoasele acele de jivine? era soiul cel nemărginit de mare al Trudelor, Supărărilor și Grijilor pămîntești, toate patimile cele rele, și cusururile oamenilor, tot felul de boale și de păcătoșii d-ale muritorilor.

Pasămite în fundul tronișorului era și Speranța sau Nădejdea; dară ea rămase acolo cînd lăsase Pandora capacul. Vezi că ea nu este ca păcatele ce dau năvală ca porcul. Iaca așa spun păgînii că și-a izbîndit necuratul de Joe și asupra bietei omeniri, fără ca să-i fi făcut vrun neajuns, ci numai și numai pentru că Prometeu îl dojenise pentru ce să-și nedreptățească părintele și să-l răstoarne din scaunul domniei. Vedeți d-voastră, dragii moșului, la ce fel de zei se închinau păgînii? la niște zei supuși patimilor mai cu asupra decît oamenii.

Și d-atunci a rămas vorba printre procopsiți și cărturari de zic, cînd dă cineva de un lucru care îi aduce multă supărare, că a dat preste Cutia Pandorei.

Noi însă, pre limba noastră ce n-are nici în clin nici în mînecă cu bîrfelele paginilor, cînd voim să arătăm pe cîte un astfel de om, ori să vorbim de dînsul, zicem: a băgat pe dracul în casă cu lăutari, și nu poate să-l scoață cu sute de arhierei, ori zicem: a dat peste dracu.