Psalmul leprosului

Psalmul leprosului de Benjamin Fondane

Și leprosul care va avea această plagă pe dânsul să aibă vestmintele rupte și să strige: necurat, necurat! Necurat să fie el, în tot timpul cât va fi această plagă pe dânsul; necurat este și va locui singur; afară din tabără să fie locuința lui.” (Leviticul 13-45)

Zorii
au primenit izvoarele din jgiaburi,
au spălat gâtul mierlei din pădure,
au spart cu plugul proaspăt arătura,
au pus în dosul plugurilor oameni,
și-au pus în palmieri atâtea flăcări,
de parcă ești în orice palmier,
de parcă-n orice flacără ești, Doamne.

Aș vrea să cad trăznit în fața ta,
tu, care n-ai nici început, nici capăt. Și-aș vrea
să te sărut în palmieri și-n flăcări,
dar teamă mi-e să nu-ți mânjesc pământul,
să nu-ți mânjesc curata buruiană,
să nu-ți mânjesc gândacii de prin coji,
și lucrurile de lumină, toate,
pe care le-ai făcut în șase zile.

Căci trupul meu se crapă de buboaie,
și din obraji
vinete coji au curs vânăt puroaie;
și ochiul meu e de privire scurs,
și mâna mea se razimă în bâtă.
Sunt o mocirlă-n care cântă broaște
și-s raci de lut și lipitori murdare,
pucioasă e de secetă și soare.
Și sufletul meu, broască, de urât
orăcăie, o, Doamne, către tine.

O, dac-ai fi și tu ca mine, Doamne!
O, dac-ai fi și tu lepros ca mine
și de-ai avea și tu buboaie multe
și ochii scurși de lacrima luminei!
O, dac-ai plânge când se surpă seara,
când vitele se-ntorc din scăldătoare,
când oamenii vin câte doi din câmp,
când plânsul tău nu-i nimene să-l stângă...
O, de-ai porni și tu pe drum, bicisnic...

Câinii cei ciolănoși te-ar strânge-n garduri,
drumeții din șosea te-ar ocoli,
nu te-ar primi la rugă sinagoga.
Fecioare, la fântâni, cu șolduri dure,
de greață ar scuipa în sânii albi,
și pruncii care au vorbit în rugă:
“fii proslăvit, o, Doamne, ce-ai creat
pământul și făpturile dintr-însul”,
ar sta să-ți scuipe-n fața de văzduh
și te-ar goni cu blèsteme și pietre.
Da, Doamne, dac-ai fi lepros ca mine,
ai fi gonit cu pietre.

Au ce-am făcut eu, Doamne, că mă bântui
cu bube, ca pe broaștele cu râie,
cu ce-am păcătuit
ca să mă rupă-n incisivi dulăii,
ca să nu fiu primit în sinagogă,
ca pân’ și pruncii tăi să-mi svârle pietre,
și ca fecioarele cu șolduri dure
sperios să-ntoarcă-obrazul de la mine?

Mă miluiește, Doamne, miluiește,
și, dacă poți, mă curăță de boală.
Dar nu-mi lua și bulgărul de viață
ce-și risipește-n mine untdelemnul –
cum nu-l iei nici furnicei, nici lăcustei.

Știu bine, Doamne,
că tu ești teafăr fiindcă-s eu lepros,
că am ieșit egal din neființă,
că prosternarea mea îți dă mărire,
că neștiința mea îți dă știință,
că slăbiciunea mea îți dă putere,
că murdăria mea îți dă lumină.

Și lasă-mi plânsul, frunză clătinată,
tu, ce mi-ai scris să fiu cuibar de șerpi,
tu, care-ai hotărât să fiu lepros,
tu, care-ai pus în sufletul meu ura,
tu, care-ai vrut să fiu ca dobitocul
din împuțite vizuini de codri,
fără de pui și fără fericire...
Tu n-ai voit să fiu ca pomul tânăr,
crescut vânos la curgere de ape.
Tu n-ai voit să am și eu cocioabă,
să pot intra și eu în sinagogă,
să pot avea și eu copii sălbateci
și vreo fecioară-n prag cu dure șolduri,
și câni la gard, pe care să-i asmut
când trec pe drum leproșii cu buboaie.

Și, dacă vrei, atunci ascultă-mi voia,
lasă făptura mea necurățată
și dăruiește-mi moartea pământească,
așa precum e hotărârea ta.
Și-atuncea când mă voi desface-n noapte,
prieten bun cu viermii cafenii,
grâu pentru încolțirea care vine,
când voi muri și eu ca și ceilalți,
când n-am să-ți mai mânjesc pământul, Doamne,
n-am să-ți mânjesc curata buruiană,
n-am să-ți mânjesc din lucrurile toate –
făcute-n șase zile de scriptur㠖
atunci când voi veni la tine, Doamne,
și când puroiul o să-mi fie sevă,
o, pentru vina de-a fi fost lepros,
tu, Doamne, dacă vrei să-mi faci dreptate,
pe toți acei ce-mi asvârliră ură
(ura celor puternici pentru slab)
o, nu-i trimite-n flăcările roșii,
o, nu-i supune dureros la cazne,
ci cheamă laolaltă toți bărbații
(acei din câmpuri și din sinagogi),
drumeții care-mi ocoliră drumul, [...]
dulăii care-au vrut să-mi rupă trupul,
și lasă-i, Doamne, ca să mai învie,
să mai trăiască înc-o dată-n lume,
și, ca să știe ce e fericirea,
îi fă pe toți leproși.

Da, ca să știe ce e fericirea,
îi fă pe toți, o, Doamne, fă-i leproși! [...]

Dar iartă pe fecioarele cu șoldul
de lapte alb și țâtele de lapte,
că ele n-au vrut nici un rău să-mi facă,
că ele, Doamne, nu știau ce fac,
și chiar dacă-mi fugeau sperios din cale,
eu mă opream din drum,
și în genunchi, pe urma din pământ,
le sărutam picioarele desculțe.