Pseudo-Kynegetikos

 

Epistolă scrisă cu gând să fie precuvântare la cartea Manualul vânătorului

DOMNULUI C. C. CORNESCU

Amice,

Când mi-ai dat mai întâi să citesc manuscriptul tău, intitulat Manualul vânătorului1, ai arătat dorința ca să-i fac eu o precuvântare. Mai apoi ți-ai luat seama și m-ai scutit de această măgulitoare sarcină.

În cazul din urmă, rău nu te-ai gândit, căci eu, după ce am răsfoit cartea ta, m-am luat în adevăr cu plăcere pe urmele tale de vânător; dar, pe când tu te ocupai cu gravitate a-ți alege cea mai bună pușcă, a o încărca cu cea mai potrivită măsură, a o îndrepta pe cea mai nimerită linie; pe când tu dresai, de mic și cu o minunată răbdare, pe prepelicarul tău, ca să asculte la semnalele consacrate: Pst! Pil! și Aport!; pe când tu, în fine, studiai cu luare-aminte caracterele fizice și etice ale celor mai obicinuite subiecte însuflețite de vânătoare, eu, ca un nevânător ce sunt, m-am apucat să colind răstimpii și spațiile, căutând cu ochii, cu auzul și cu inima, priveliști, răsunete și emoțiuni vânătorești.

Colindând, m-am rătăcit, și iată-mă abia acum ajuns din fantastica-mi călătorie cu un sac așa îngreuiat de tot felul de petice și de surcele, adunate de pretutindeni, încât nu mai cutez, Doamne ferește! nici chiar eu însumi să-l arunc în spinarea Manualului tău.

Am luat dar pretențioasa hotărâre a le deșerta într-un volum osebit, ce-l voi tipări numai pe seama lor, și care, subt un titlu pedantesc și archaic, spunând vânătorilor numai lucruri ce sunt cu totul de prisos artei lor, va întocmi un fel de Falș tractat de vânătorie, Ψευδο-κυνηγετικος, în opozițiune fățișă cu Manualul tău, care, deși mai scurt, este însă, fără îndoială, cu mult mai folositor celor care vor să învețe ceva cu temei.

Dar mai nainte de a pune sub tipar, m-am simțit, amice, ca și dator să-ți trimit ție prinosul acestui vraf de pagini manuscrise, pe care, bune sau rele, le datorez numai primului tău îndemn amical.

Primește-le precum îți vor place; dar crede, totuși, că, deși îți vin acum cam ca fuiorul popii, ele purced dintr-o afectuoasă pornire a celui care de mult este al tău prieten,

București, 7 mai 1874

Difficiles nugae

I

SĂ MĂ ÎNCURC OARE ȘI EU ÎN CALEA VÂNĂTORILOR? CARTEA TA ȘI PRECUVÂNTAREA MEA. UTILE DULCI SAU SOSII ȘI D<OMNU>L SOCEC. CE ZICE NIMROD DESPRE PODAGRA MEA. ARCADIA PE CÂMPUL BĂRĂGANULUI. DE LA MOȘ DORU, DREPT ÎN PUSTII. LA CONAC! VAI DE BIETUL GOGOL, CE ERA SĂ PAȚĂ!

Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea românească ce tu ai compus sub titlul de Manualul vânătorului și, după citire, să-mi și dau părerea asupră-i.

Pentru atâta încredere, nu am cum să-ți mulțumesc; dar, teamă-mi e că, acordându-mi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine, o, iscusite vânătorule!

Oare nu știai, sau că ai uitat, cum că la vânătorie, ca și la multe altele, eu mă pricep cam tot atâta pre cât se pricepea vestitul ageamiu, carele, văzându-se luat în răspăr de babele satului pentru izbânzile ce făcuse cu pușca dimineața, în bătătură, se apăra în dulcea limbă a poeziei și ținea una că:

De e curcă,

Ce se-ncurcă

La revărsatul zorilor

În calea vânătorilor?

Istoria nu adaugă mai departe dacă păgubașele s-au mulțumit numai cu această armonioasă desdăunare, precum, în altă împrejurare, fusese silit să facă simigiul cel cu tocmeala, care, pentru plăcintele mâncate, rămase bun plătit numai cu cântecelul dascălului Caracangea:

Deschide-te, punguliță,

Să plătești plăcințelele;

cântecel care, fără îndoială, este, în privința regulilor prozodice, cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vânătorului de curci.

Vezi să nu pați și tu ca simigiul, și de unde, cu drept cuvânt, te așteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate, pentru toate cercetările serioase, pentru toate observațiunile adânci, pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta, să nu capeți de la mine decât un encomion fluturatic și fără temei, psalmodiat și acela pe drâng sau cântat din frunză.

Dreptul lui Dumnezeu, în asemenea caz, și adică dacă critica mea va fi, precum este și lesne de prevăzut, nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, rușinea va rămânea numai pe seama mea, căci este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale, și nu numai vânătorii știu cum că toată pasărea pe lume, pe limba ei piere.

Fie acestea zise din capul locului, ca nu cumva să se întâmple ca vreunui cititor, scârbit îndată de urâtul precuvântării, să-i vină răul gând de a lepăda cartea ta din mână, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei, tratată cu seriozitate și cu științăde-cauze, de către conștiințiosul autor.

Mă grăbesc a declara că acel cititor va fi adevăratul păgubaș, căci, dacă nu știe regulile vânătoriei mai bine decât mine și voiește cu toate acestea să le învețe, el pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui, citind o carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicii și rețetele grețoase ale medicinii veterinarii sunt mai peste tot locul foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice, de povățuiri înțelepte și de fapte interesante, care pot să placă și să folosească oricărui cititor.

Ca să fiu, dar, drept și să te pun îndată la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ți vină de pe urma cuvintelor mele, recunosc, iubite autorule, că, deși tu n-ai avut de gând, ca liricul nostru străbun Orațiu, să arăți poeților din viitorime poteca cea bună, însă tot ai știut, chiar și în materie de vânătorie, să urmezi părinteștile lui povețe, luând drept deviză tăcută a scrierii tale, faimoasele lui versuri din Arta poetică:

Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci,

Lectorem delectando, pariterque monendo^[1]

Îți urez ca să se poată aplica cărții tale și exametrii următori, în care sper că d<omnu>l Socec, carele în asemenea caz ar primi desigur să-ți fie editor, nu va fi supărat a se vedea înlocuind, chiar cu prejudițiul regulilor prozodiei latine, pe anticii domniei-sale quasi-omonimi și colegi în librărie, frații Sosii din Roma:

Hic meret aera liber Socecio, hic et mare transit

Et longum noto scriptori prorogat aevum^[2].

Dar de vreme ce, pornindu-mă a-ți vorbi despre vânătoare, mă văz fără veste pribegind pe răzoarele literaturii, mulțumește-te, te rog, amice, ca în loc de o analiză scrupuloasă a Manualului tău, în loc de o aprețuire a meritelor ce el va ști neapărat și cu mai bun succes să destăinuiască la ochii oamenilor de știință și de specialitate, într-un cuvânt, în loc de ceea ce mi-ai cerut, mulțumește-te, zic, să-ți spun aci numai în ce chip, cum și ce fel, imaginațiunea, sufletul și mintea mea au putut aievea să-și însușească plăcerile și farmecul artei pe care tu, cel dintâi, o predai astăzi cititorilor români, înjghebată în reguli mai mult sau mai puțin riguroase.

Daca chiar în anii tinereții, pe când trupul le bête (vita), cum zice Xavier de Maistre2 s-avântă mai lesne după zburdările inimii, dacă pe atunci chiar, gusturile-mi stătătoare și trândava-mi fire nu m-au iertat să deviu vânător, apoi d-acum înainte ce speranță să-mi mai rămână? mai ales când, pe toată ziua, junghiurile în picioare și podagra îmi chezășuiesc, pentru restul vieții, cea mai nerevocabilă patentă de incapacitate în deprinderile sprintene și obositoare ale vânătoriei.

Vorbă curată! nici un al doilea Nimrod, vânătorul biblic1, nici un al doilea sfânt Hubert, vânătorul minunat al creștinilor, eu unul n-am să mă fac. Trebuie să renunț cu totul la așa falnice năzuiri, și chiar dacă deasa citire a cărții tale ar aprinde în mine un asemenea dor semeț, nevoia ar cere ca să-l potolesc îndată și să mă hotărăsc a rămânea, și în viitor, din ceata acelora care, când văd cloșca păscând bobocii de rață pe malul bălții, se miră zicând:

Să fie rață? Măsa găină!

Să fie găină? Botul lătăreț!

Dar însă, și eu am crescut pe câmpul Bărăganului! Et in Arcadia ego!3. Și eu am văzut cârdurile de dropii, cutreierând cu pas măsurat și cu capul ațintit la pază, acele șesuri fără margine prin care aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare și le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăți cu mii de minarele, în palate cu mii de încântări.

Din copilărie, și eu am trăit cu tămădăienii, vânători de dropii din baștină, care neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, pitulați în căruțele lor acoperite cu covergi de rogojină și, mânând în pas alene gloabele lor de călușei, au dat roată, ore, zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi, cărora ei le zic mitropoliți, sau când aceștia, primăvara, se întețesc în lupte amoroase, sau când, toamna, ei duc turmele de pui să pască țarinele înțelenite.

Eu n-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul și priceputul staroste al vânătorilor tămădăieni, carele putea să înghită în largile sale pântece atâtea vedre cât și o butie de la Dealul Mare, nici pe iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai adormit tu adesea, pe când el, cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei mișcând printre fulgii coliliei, nici pe bietul Gheorghe Giantă, cel care, cu o rugină de pușcă pe care orice vânător ar fi azvârlit-o în gunoi, nimerea mai bine decât altul cu o carabină ghintuită, și care pe mine, nemernicul, m-a dus de multe ori cu vânat, la conacul de amiazi.

În cartea-ți plină de reguli tehnice și de învățături doctrinarii, tu vorbești, amice, cu despreț superb despre toate acele petreceri cinegetice, în care vânătorul n-are nevoie să umble pe jos, să caute vânatul ajutat de câinele său și să lovească fiara sau pasărea în fugă ori în zbor. Nu tăgăduiesc; în principiu trebuie să aibi dreptate. Dar ce-i faci firii? căci mie unuia, dacă cumva mi-a plăcut vreo vânătoare, apoi a fost tocmai din acelea în care picioarele și mâinile au mai puțin de lucrat.

Și-n adevăr, să ședem strâmb și să judecăm drept: oare ce desfătare vânătorească mai deplină, mai nețărmurită, mai senină și mai legănată în dulci și duioase visări, poate fi pe lume decât aceea care o gustă cineva când, prin pustiile Bărăganului, căruța în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme?

Dinainte-i e spațiul nemărginit; dar valurile de iarbă, când înviate de o spornică verdeață, când ofilite sub pârlitura soarelui, nu-i insuflă îngrijarea nestatornicului ocean. În depărtare, pe linia netedă a orizontelui, se profilează, ca mușuroaie de cârtițe uriașe, movilele, a căror urzeală e taina trecutului și podoaba pustietății. De la movila Neacșului de pe malul Ialomiței, până la movila Vulturului din preajma Borcei, ele stau semănate în prelargul câmpiei, ca sentinele mute și gârbovite sub ale lor bătrâneți. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre, precum și cei suri al căror cioc ascuțit și aprig la pradă răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite și golașe. E groaznic de a vedea cum aceste jivine se reped la stârvuri și să îmbuibă cu mortăciuni, când, prin sohaturi, pică de bolesne câte o vită din cirezi!

Dar căruța trece-n lături de acea priveliște scârboasă; ea înaintează încetinel și rătăcește fără de țel, după bunul-plac al mârțoagelor arominde sau după prepusul de vânat al tămădăianului căruțaș.

De cu zorile, atunci când roua stă încă aninată pe firele de iarbă, ea s-a pornit de la conacul de noapte, de la coliba unchiașului mărunt, căruia-i duce acum dorul Bărăganul întreg^[3]

- și tocmai când soarele e d-asupra amiazului, ea sosește la locul de întâlnire al vânătorilor. Mai adesea acest loc e o cruce de piatră, strâmbată din piua ei, sau un puț cu furcă, adică o groapă adâncă de unde se scoate apă cu burduful. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești câte o mică dumbravă de vechi tufani, sub care se adăpostesc turmele de oi la poale, iar mii și mii de cuiburi de ciori printre crăcile copacilor. În orice alt loc al Bărăganului, vânătorul nu află alt adăpost, spre a îmbuca sau a dormi ziua, decât umbra căruței sale. Dar ce vesele sunt acele întruniri de una sau două ore, în care toți își povestesc câte izbânzi au făcut sau mai ales erau să facă, cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc și cum, în sfârșit, s-a făcut nevăzută în zboru-i prelungit.

După repaos, colinda prin pustii reîncepe cu aceeași plăcere.

Vânătorul, împrospătat prin somnul, prin mâncarea și prin glumele de la conac, se aprinde din nou de ispita norocului; el cu ochii caută vânatul, cu gândul zboară poate către alte doruri; dar simțirile-i sunt în veci deștepte; inima-i vegheată este mereu în mișcare, și urâtul fuge, fuge departe, dincolo de nestatornica zare a nemărginitei câmpii.

Când soarele se plecă spre apus, când murgul serii începe a se destinde treptat preste pustii, farmecul tainic al singurătății crește și mai mult în sufletul călătorului. Un susur noptatic se înalță de pre fața pământului; din adierea vântului prin ierburi, din țârâitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite se naște ca o slabă suspinare ieșită din sânul obosit al naturii. Atunci, prin nălțimile văzduhului, zboară, cântând ale lor doine, lungi șire de cocori, brâne șerpuinde de acele păsări călătoare, în care divinul Dante a întrevăzut grațioasa imagine a stolului de suflete duioase, de unde se desprinde, spre a-și deplânge răstriștea, gingașa lui Francescă:

E come i gru van cantando lor lai,

Facendo in aer di sè lunga riga;

Cosi vidio venir, traendo guai,

Ombre portate dalla detta briga.^[4]

Dar câte una-una, căruțele sosesc la târla sau la stâna unde vânătorii au să petreacă noaptea; un bordei acoperit cu paie trestia și șovarul sunt scumpe în Bărăgan câteva saiele și olumuri pentru vite, o ceată de dulăi țepeni lătrând cu învierșunare, și, în toată împrejmuirea, un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu, iată adăpostul și streaja ce le poate oferi baciul de la Rădana sau cel de la Renciu. Din acestia cată vânătorii să-și întocmească culcuș și cină, dacă cumva n-au avut grijă a-și aduce așternut și merinde în căruțe. Pe când însă, pe sub șure și la vatra bordeiului, ospățul și paturile se gătesc, după cum pe fiecare-l taie capul, limbile se dezmorțesc și, prin glume, prin râsuri cu hohote, ele răscumpără lungile ore de tăcere ale zilei.

Spune tu ce vei voi despre superioritatea vânătorii cu prepelicarul și despre plăcerile inteligente și alese ce resimte omul în unica societate a unui câine dresat după regulile artei; cât despre mine, eu rămân tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vânătorii sunt acelea în care trupul nu se află osândit la pedeapsa jidovului rătăcitor2, și apoi încă acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși, întruniți la un loc după o zi petrecută în emoțiuni izolate.

Dar chiar și în căruță, vânatul obosește

Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.^[5]

Vânători și căruțași, mârțoage și dulăi, culcați toți la pământ, dorm acum duși, la târlă!... Singure, stelele nopții se uită de pe cer la dânșii; ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, țiuind, scârțâind, fluierând, șuierând și toate acele mii de glasuri senalță cu răsunet potolit în tăria nopții, se limpezesc în aerul ei răcoros și leagănă în somnie auzul lor aromit. Când însă vreunul se deșteaptă și clipește ochii, câmpia i se înfățișează luminată de scânteiele strălucitoare ale licuricilor; uneori cerul se încinge pe alocurea, în depărtare, de o vâlvoare roșatică, provenită din pârjol, și un stol întunecos de păsări se strecoară prin noapte...

Mă opresc, căci mi se pare că, fără știrea lui Dumnezeu și a cititorilor, am început să traduc descrierea stepei malorosiene, una din paginile cele mai minunate din minunatul romanț istoric Taras Bulba de N. Gogol, scriitor rus, carele, de nu mă-n șel, a scris, el mai întâi, pe rusește, comedia Revizorul general.

Aș transcrie aci cu plăcere toată acea încântătoare descripțiune; ca și Gogol, într-o pornire de drăgăstos necaz, aș sfârși și eu zicând: Dracul să vă ia, câmpiilor, că mult sunteți frumoase!^[6] Dar atunci ce s-ar mai alege din descrierea Bărăganului, pe care m-am încercat a o face eu românește?

Las dar pe Gogol într-ale sale, că mi-e teamă să nu mă prea dea de rușine...

Dar ce făcui, vai de mine! Am uitat cu totul că este acum admis în radicalele principii de suprem și absolut patriotism român că, de vreme ce muscalii trebuiesc în genere priviți ca inimici și răuvoitori ai naționalității noastre, să ne dispensăm cu totul de a numi, ba chiar să ne și impunem datoria de a desfigura pe autorii lor, de câte ori binevoim a-i traduce, a-i imita sau a-i localiza. Prin aceasta chiar le facem prea multă onoare!

Vous leur fîtes, seigneur,

Eu les croquant, beaocoup dhonneur.^[7]

II

ȚIGANII DE ZESTRE. GRIVES EN CAISSE. DISERTAȚIUNE FILOLOGICĂ, ÎMBÂCSITĂ CU ERUDIȚIUNE. 1 000 GALBENI VENIT PE AN. GRAURII ȘTIU FRANȚUZEȘTE MAI BINE DECÂT D<OMNU>L LITTRÉ! DIN FABULELE LUI LA FONTAINE PÂNĂ ÎN PĂDURILE RUSIEI. AMĂRÂTA TURTUREA, OF! SĂRMANA, VAI DE EA!

Eram băiat de vreo treisprezece ani când am învățat să dau cu pușca; mărturisesc însă că de atunci n-am mai făcut nici un progres în această artă; ba chiar aș putea zice din contră!

Însoțisem pe tată-meu la băile de la Balta Albă, unde se adunase în acel an sarea și marea, precum a și povestit-o cu atâta spirit d<omnu>l V. Alecsandri^[8], pe carele atunci, acolo, pentru prima oară l-am zărit, domnia-lui tânăr, vesel, și încă de atunci cunoscut prin farmecul neaoș românesc al muzei ce-l inspiră, eu, copilul, crezând că tot ce zboară se mănâncă.

Locuiam într-un sat de pe malul stâng al Buzăului, la Grădiștea, tot într-o casă cu bătrânul colonel Enghel, acela carele, prin buna sa inimă, prin vioiciunea glumeață a caracterului său și prin pocita șocăție a vorbirii sale românești, a lăsat plăcute și vesele suvenire printre subordonații lui, acum toți veterani ai oștirii; polcovnicul Enghel, care, luând de soție pe o cocoană româncă a cărei bogată zestre cuprindea o laie de robi țigani, zicea nevestei, de câte ori se întâmpla să moară vreunul din acești nenorociți: Plinci, Anicuța-l meu! a murit la dine un sestre!

Colonelul Enghel îmi dărui o pușcă cu două țevi, scurtă și ușoară, croită și cumpănită chiar după trupul și după puterile mele; el mă și învăță cum s-o umplu, cum să ochesc și cum să trag. De aici înainte, vai și amar de bietele vrăbii de pe garduri! Pe toată ziua stricam într-însele câte un corn de praf și câte o pungă de alice; dar apoi și ce pilafuri ne gătea la masă meșterul-bucătar, sestre al cocoanei Anicuțe!

Mi se pare că întru atâta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică. Vezi bine că cu dânsele nu s-ar putea găti nici măcar iahnia de mistreț, pe care tu o descrii în cartea ta.

D-aș fi mai lăudăros din fire, și nefiind astfel, iată o puternică dovadă că nu sunt și nu pot să fiu bun vânător, nici măcar ca amicul Budurof! d-aș fi, zic, mai lăudăros, aș putea să adaog că, tot pe malurile Bălții Albe, m-am încercat a da și-n ciovlice de cele moțate, care se tot clatină în aer și pe uscat, strigând ca puii de jidan de pe ulițe: kibrit! kibrit!; am ochit adesea și în Ciocârlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna; ba unde pui că am cutezat a trage cu pușca și-n cârdurile de gâște sălbatice ce trec mereu cu grămada de-a lungul Buzăului!

De nu m-ar fi oprit văcarul satului, aș fi nimerit desigur și câte un graure din cei care zboară printre vitele din cireadă și, împreună cu coirile, se cocoțează jucând pe spinarea boilor, care, cu o filozofică nepăsare, rabdă așa batjocură. Oare ce vor fi zicând boii, în mintea lor, despre acele obraznice păsăruici?

Și ce gânduri vor fi rumegând ei, când se simt într-astfel călcați sub picioare? Mare e limba boului, păcat că nu poate grăi!

Nu știu însă cum și ce fel ne aduse vorba a pomeni despre graiuri, și aci, iartă-mă, amice autorule, să te țiu de rău fiindcă, în cartea ta, n-ai spus nimic despre acest vânat, și mai cu seamă despre o altă pasăre, pe care mulți la noi o confundă cu graurele, din cauză că ea poartă, pe franțuzește, un nume ce s-ar crede că corespunde cu al acestuia.

Du-te într-o dimineață la Capșa și spune-i să-ți facă, pentru dejun, un paștet din cele ce se cheamă Pâté de grives; apoi, a doua zi la masă, cere la Hugues să-ți gătească o mâncare, ce ți se va prezenta într-o gingașă cutioară de hârtie velină albă, sub numirea de Grives en caisse.

După ce vei mânca, o să simți fără îndoială o mustrare de cuget pentru că ai trecut cu vederea și ai nesocotit vânatul nu mit grives, iar, după cum se crede, pe românește, sturzi și cocoșari (?).

Aci vrând-nevrând trebuie să mă urmezi și aceasta ți va fi pedeapsa într-o lungă controversă, în care filologia are să se amestece cu istoria naturală, și să facă un talmeș-balmeș, pre cât se va putea mai doct și mai erudit. Bagă de seamă că ai a face cu un membru al Academiei!

Romanii noi, strănepoții lui Traian, începem totdeauna de la romani romanii cunoșteau, printre altele multe, și aceste două specii de păsărele și le prețuiau după dreapta lor valoare; unora le zicea turdus, și altora sturnus.

Turdi erau un soi de păsări foarte lăudat de gastronomii noștri străbuni. Poetul Marțial, pe care însă Traian nu-l prea făcea haz, zice că, după părerea lui, dintre păsări, cea mai bună de mâncare este turdus, iar dintre patrupede, iepurele.

Inter aves turdus, si quis me judice certet, Inter quadrupedes, mattea prima lepus^[9].

Fie cum zice Marțial în privința păsării! dar cât despre iepure, să mă ierte domnia-lui; eu țiu cu tata Traian și nu aprob zisele poetului. Ba încă, de nu mi-ar fi rușine să vorbesc românește cam în felul Franțozitelor răposatului Costache Facca, cele cu mantela amour sans-fin1, aș potrivi aci, și nu fără oarecare iscusință, vorba românului: Departe griva (adică la grive) de iepure!^[10] Orațiu însă se arată și mai entuziast în privința turdilor și, zău, nu se miră că unii-și mănâncă averea dumicând la turdi grași, căci nimic, zice el, nu este mai bun:

Non, hercule, miror,

Aiebat, si qui comedunt bona, cum sit obeso

Nil melius turdo. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ^[11]

Terențiu Varrone, în cartea sa despre agronomie, ne vorbește pre larg despre creșterea și îngrășarea acestui soi de păsări, în case înadins clădite pentru zburătoare, ornithon, pe care le descrie cu de-amănuntul și mai adaoge cum că o mătușă a lui avea la vila sa de pe Via Salaria1, în Țara Sabină2, la mile de Roma, un asemenea ornithon, din care vindea pe tot anul cinci mii de turdi, câte trei dinari unul; ceea ce-i producea un venit anual de 60 000 sesterții, adică, pe banii de acum, 12 000 lei noi^[12].

Ce stăm de ne mai gândim, amice? Hai să căutăm a prinde turdi și să ne asigurăm dintr-înșii o mie de galbeni pe an, ca mătușa lui Terențiu Varrone.

Dar unde să-i găsim? Iată dificultatea.

Adevărul e că naturalistul latin Pliniu ne spune că turdi, precum și merulae (mierlele) și sturni (graurii), fără de a-și schimba penele, se duc prin țări vecine, și că iarna sunt foarte mulți turdi în Germania.^[13]

Naturaliștii moderni, și în capul lor vestitul Buffon, după ce constată că pasărea, numită de latini turdus, poartă, în limba franceză, numirea generică de grive, și că ea se aseamănă cu mierla, de care însă diferă la pene prin niște pete regulate ce ea are totdeauna pe piept, împarte acest soi de volatile în patru specii, numite franțuzește: grive, propriu-zisă, draine, care este mai mare la trup decât toate, litorne și mauvis. Aceste două din urmă sunt cele mai preferabile la mâncare.

Diferitele specii, precum și varietățile lor, se disting prin mărime, prin coloritul penelor și chiar prin unele năravuri; dar, în genere, aceste păsări sunt sălbatice, puțin jucătoare, mai mult triste; ele viețuiesc izolate; cuiburile lor sunt foarte curat clădite, și oușoarele lor, frumos colorate albastru sau verde.

Ele trăiesc în țările de spre nord și vin mai cu seamă către toamnă în părțile meridionale. Sunt foarte mâncăcioase; însuși Orațiu ne-o atestă:

Amite Ievi rara tendit retia,

Turdis edacibus dolos...^[14]

și le plac cu deosebire strugurii, cauză pentru care francezii au și creat zicătoarea: soűl comme une grive3, ce se aplică celor care la noi au furat luleaua neamțului.

În cetatea Dantzig din Prusia se consumă pe an ca la 90 perechi din specia celor numite mauvis; cele zise litorne iernează în Austria de Jos și în Polonia, iar în unele părți ale acestei ultime țări, câtimea speciei grive este așa de considerabilă, încât se prind fără număr și se transportă luntre pline, încărcate cu de acest vânat.

Dacă ele însă se află așa de multe prin ținuturi vecine cu noi, prin Polonia și Austria; dacă, ducând dorul viței, ele se nasc cu grămada în împărăția hămeiului și a berii, este oare cu putință ca, flămânzite, să nu fi însemnat ele încă de mult, prin aer, căile pe unde, în timpul de acum, avea să ne calce, cu fier și cu foc, năpastia consorților nemțești? Despre acești noi bumbașiri ai țării, știm cu prisos ce soi de pasăre sunt, și numele lor le cunoaștem mai cu prisos de cum am dori; cu mult mai greu ne vine de a nimeri pe acela mai puțin ilustru al împenaților lor compatrioți.

Am consultat pentru aceasta toate dicționarele noastre, chiar și pe cel făcut sub numele Societății Academice Române1, și iată tot ce am putut alege, mai cu seamă din Vocabulariu franceso-românesc al d<omni>lor P. Poenaru, F. Aron și G. Hill:

Grive se zice românește Sturz;

Draine se cheamă în limba noastră Cocoșar;

Litorne este un fel de Cocoșar, cu capul cenușiu,

și Mauvis este un fel de Sturz.

Autorii Dicționarului Academic nu înscriu cuvântul cocoșiariu; poate că nu va fi de origine latină? Cât despre sturdiu, încă nu au ajuns la litera S.

Într-un cuvânt, la grive, pe latinește turdus, nu este câtuși de pițin graurele românesc, cu toate că, judecând după asemuirea lor, aceste două numiri par a fi rudite.

D<omnu> Littré în monumentalul său dicționar al limbei franceze, nu știe ce origine să dea cuvântului grive. Oare acest nume nu va fi el derivat din adjectivul latin gravis greu, gras pe care îl găsim calificând pe turdi, în următorul vers al lui Marțial:

Sylva graves turdos exagitata dedit^[15]?

Aceasta ar fi o derivațiune în formă de synecdoche, către care s-ar alipi, ca o metonomie, denumirea românească de graure, dată unei alte păsări, pe care tot Marțial o pune în opozițiune cu turdi îngrășați cu măsline din Picenum:

Si mini Picena turdus palleret oliva,

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Nunc sturnos inopes. . . . . . . . . . . .^[16]

Despre sturni nu s-a prea zis mult bine; Marțial, după cum văzurăm, îi declară buni-de-nimic, inopes. Pliniu^[17] vorbește nu mai de obiceiul lor de a zbura în cârduri rotunde, îndesați unii într-alții. Și mai mult insistă asupra acestei particularități Buffon, arătând că, în zburarea lor repede și zgomotoasă, graurii par a fi supuși la o tactică ce se exercită cu o disciplină militară, sub ordinele unui șef. Chiar și Dante a luat furtunosul zbor al graurilor, grămădiți în stol larg și plin, drept termen de comparațiune, ca să descrie, în versuri nemuritoare, cum spiritele nenorocite sunt purtate, fără repaos, de suflarea vijeliilor infernale:

E come gli stornei ne portan lali

Nel freddo tempo, a schiera larga e piena,

Cosi quel fiato gli spiriti mali,

Di qua, di là, di giů, di su li mena;

Nulla speranza gli conforta mai,

Non che di posa, ma di minor pena.^[18]

Nu rămâne îndoială că stornei lui Dante, les étourneaux ai lui Buffon și sturni lui Pliniu și lui Marțial sunt graurii noștri, cu penele negricioase și presărate cu pete albe sau sure, care trăiesc în Europa, din fundul Șvediei până în insula Malta, și chiar în Africa, până la Capul Bunei-Speranțe, care după ce, în luna lui iunie, și-au clocit ouăle lor cenușii, în cuiburi străine sau în scorburi de copaci, se adună de petrec în stoluri, dorm noaptea în stuf, se ciorovăiesc seara și dimineața, se scoală toți deodată cu mare volbură și trec repede, ca un nor negru îndesat, se amestecă printre porumbei și printre ciori, se domesticesc bine în colivie, ba chiar, dacă îi pui în pension, învață franțuzește, pronunțând gras litera r, întocmai ca la Paris.

Se vede că Buffon o spune însuși a auzit grauri vorbind nemțește, latinește, elinește și alte limbi; cât despre mine, n-am avut parte a constata, de visu et auditu^[19], talentele poliglote ale acestui interesant neam de păsări. Atât numai pot zice despre dânsul, că disprețul cu care îl tratează intrigantul acela de Marțial, declarându-l bun-de-nimica, inopes, îndeamnă și mai mult a lua în antipatie pe acest poet servil și demoralizat, urmând și întru aceasta exemplul dat de augustul meu strămoș, Marcu Ulpiu Traian.

Eu, de câte ori mi s-a întâmplat să mănânc grauri, adică sturni latinești, ori étourneaux francezi, și nu sturzi românești, sau grives franțuzești, le-am găsit un gust foarte bun și mai ales un miros de vânat din cele mai plăcute. Nu căuta dar la cele ce zic autorii, și, când vei da peste stoluri de grauri, împușcă fără dispreț cât vei putea mai mulți. Poți fi încredințat că eu unul îți voi rămânea tare recunoscător pentru peșcheș!

Dacă acum te simți cam obosit de lunga digresiune zoologico- filologică prin care am răzbunat de nepăsarea ta pe sturzi, pe cocoșari și pe grauri, apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte în materii analoage, adică să-ți fac câteva întrebări, și apoi, zău, vă dau pace și ție și neamului păsăresc.

Mai întâi, te rog, spune-mi dacă știi sau nu știi ce soi de zburătoare este grangurul? Am auzit de la unii și aș dori să aflu dacă aceia nu se înșeală că păsăruica astfel numită este chiar acel vrăbete grăsun care se îndoapă cu fructe de prin grădini, em<b>eriza hortulan<a>, și care cu drept cuvânt este socotit în Francia ca una din cele mai delicate îmbucături ornitologice^[20]. Abia expus la dogoreala jaraticului, el se preface într-o sărmăluță de grăsime profumată. Gândindu-mă la ele, aș vrea să fiu și eu printre oaspeții șoarecelui din La Fontaine:

Autrefois le rat de ville

Invita le rat des champs,

Dune façon fort civile,

A des reliefs dortolans^[21].

Trec la a doua întrebare. Pentru ce, rogu-te, n-ai spus nici măcar un cuvânt despre o altă pasăre de pădure care, deși e cam rară la noi, însă este privită pretutindeni ca unul din cele mai delicate vânaturi? Francezii îi zic gélinotte; germanii, Hasellhuhn (adică găină de alune); rușii îți amintesc numele-i rusesc, fiindcă pădurile de brad și mesteacăn ale Rusiei sunt pline de această prețioasă zburătoare rușii o numesc reapcik; iar la noi ea se cheamă cum se va fi chemând? Știu de sigur că în județele de munte ale Moldovei, unde vânătorii le pândesc pe mușchiul cel verde de la tulpina brazilor, acele pasări, mai mari decât un sitar și împodobite cu sprâncene roșii ca cocoșii sălbatici, poartă numele de ierunci. Dar dincoace de Milcov, cum le zice? găinușe sălbatice? găinușe de alun??

Când divinul cântăreț al Divinei Comedii, călăuzit de maiestrul său Virgil1, ajunge în cercul acela din Infern unde erau muncite, de o aprigă și neîmblânzită furtună, sufletele păcătoase ale muritorilor care, aci pre pământ, dând uitării sănătoasele, dar asprele legi ale înțelepciunii își petrecuse viața în dezmierdări lumești,

a cosi fato tormento

Eran dannati i preccator carnali,

Che la ragion sommettono al talento^[22],

atunci poetul nu află, în puternica sa închipuire, alte imagini mai potrivite spre a descrie pe acei nenorociți, decât a-i asemui, când cu șire lungi de melancolici cocori, când cu stoluri zăpăcite de grauri, când, în fine, cu amoroase porumbițe care, chemate de dorință, cu aripile întinse și-ncordate, zboară către dulcele lor cuib, purtate prin aer de dorul ce le-ncinge:

Quali colombe dal disio chiamate,

Con lali aperte e ferme, al dolce nido

Volan per laer dal voler portate^[23].

Răpită de armonia acestor suave versuri, ciripite în dulcea limbă toscană, inima se avântă și dânsa pe urmele amoroase ale pasării ușoare; ochiul o însoțește prin spațiu; gândul se răsfață în desfătările acelui cuib dorit!

Dar colo, sub adâncul frunziș al codrului, stă pitit vânătorul, cu ochiul țintit la pradă, cu brațul ager la trăgaci. Blânda turturică a sosit, amețită de bucurie, aproape de soțul ei; ea s-a pus alături cu dânsul pe o cracă verde a stejarului; gungunind, ea își scutură aripile și-și încovoaie gușa argintie. Soarele de amiazi varsă emanațiuni voluptoase de căldură în rariștea pădurii și subt umbra copacilor; razele lui se strecoară luminoase printre frunze și sclipesc ca aurul pe undele limpezi ale pârâului. Totul în fire e liniște, tăcere, dor și speranță; totul, pentru norocita pereche, plutește în visuri de plăcere, în farmec amoros! Cu gândul, ea soarbe poate o eternitate de fericiri!

Dar deodată un pocnet fatal răsună; echo îi răspunde de prin toate adâncimile codrului trezit. O sărmană păsărică a picat moartă sub stejar. Vânătorul vesel o azvârle sângerată în tolba sa. Dar soția turturică, cea care, vai! a rămas cu zile,

Cât trăiește, tot jălește,

Și nu se mai însoțește!

Trece prin flori, prin livede

Nu se uită, nici nu vede.

Și când șade câteodată,

Tot pe ramură uscată;

Umblă prin dumbrav-adâncă;

Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apa rece,

Ea o turbură și trece;

Unde e apa mai rea,

O mai turbură și bea.

Trece prin pădurea verde

Și se duce de se pierde;

Zboară până de tot cade,

Dar pe lemn verde nu șade.

Unde vede vânătorul,

Acolo o duce dorul,

Ca s-o vază, s-o lovească,

Să nu se mai pedepsească!

De vreme ce tu, autor al Manualului de vânătoare, n-ai socotit de cuviință a număra și turturica printre pasările de vânat, eu am dat cuvântul răposatului întru fericire, marelui ban Ienăchiță Văcărescu, ca să răzbune de a ta uitare pe aceste dulci și fragede zburătoare. Totodată grațioasa și jalnica elegie a vechiului poet român îmi va servi drept orațiune funebră pentru tot vânatul împenat, asupra căruia m-am întins, mi se pare, cam foarte peste măsură.

Până aci dar cu păsările bune de împușcat și bune de mâncat! Să le fie țărâna, adică nu să le fie mai bine carnea ușoară stomacului, și apoi vecinica lor pomenire!

III

PENTRU CE POETUL LUCREȚIU ȘTIE MAI BINE SEAMA CÂRMUIRII DECÂT STĂPÂNIREA NOASTRĂ. CHIAU! CHIAU! PRIN PĂDURE. UNDE NE ACĂȚĂM DE COADA CÂINELUI. BRAȘOAVE ȘI PALAVRE VÂNĂTOREȘTI. DE CE VULPEA ARE COADA LUNGĂ, ȘI URSUL N-ARE DELOC

În toate țările ce se bucură de legiuiri înțelepte și prevăzătoare, pe care le și pune în lucrare o sistemă de administrațiune regulată ca ceasornicul, prin toate acele țări, vine un moment al anului când dodată vânătoarea se închide. Atunci câteva luni d-a rândul nu mai auzi, nici prin holde, nici prin crânguri, pocnetul ierbii de pușcă și șuierătura alicelor; atunci se dă recreațiuni și vacanții vânatului, iar vânătorilor li se impune pedeapsa poprelii.

La noi, până acum, nici legea nu prevede nimic, dar nici înalta oblăduire nu simte trebuința de a se amesteca în traiul, mai mult sau mai puțin turburat, al lighioanelor sălbatice; ea deocamdată se mulțumește a regularisi vitele cu patru, și mai ales pe cele cu două picioare.

Astfel stând lucrurile în patria ucenicilor tăi, pentru ce, o, tu, dascăle de vânătorie sistematică și rațională, n-ai suplinit lipsele legii și nepăsarea cârmuitorească, dând oarecare povețe în privința timpului când se cuvine ca vânătorul să-și pună pușca și pofta în cui și să dea nevinovaților săi adversari un răgaz ce, în curând, îi va asigura, tot lui, o mai spornică și mai dăinuitoare izbândă? Spune adevărat! Câteva cuvinte asupra acestui punct n-ar fi fost ele oare foarte la locul lor în Manualul tău de vânătorie?

Bag însă de seamă că devin din ce în ce mai exigent și că nu fac alta decât a scoate mereu la mărunte ponoase cărții tale.

Sunt sigur că, de când citești aceste lungi pagini fără șir, ai zis mii de ori până acum: Lipsă-mi de asemenea critică, unde se vorbește mai mult de ceea ce nu mi-a plăcut sau n-am socotit de trebuință a le spune!

Știi însă că sunt tot felul de firi pe lume. Când, spre exemplu, dai unui om flămând un prânz cu care își poate foarte bine potoli foamea, mâncând tot lucruri simple, dar sănătoase și curat gătite, e învederat că nu se cade ca el să ceară mai mult. Dar dacă acel om este lacom din fire, și mai ales dacă are gusturi răsfățate, el o să se tot plângă că nu i-ai dat mezelicuri și trufandale, prăjituri și zaharicale; o să pretindă că, în loc de carne de vacă, ar fi trebuit să-i prezinți dobe de mistreț și chebapuri de căprioară, în loc de pui de găină fripți, prepelițe tăvălite în mălai și bicați prăjiți în mustul lor.

Socotește că tot cam așa fac și eu cu Manualul tău, cerând poate prisos acolo unde se află ceea ce este de neapărată trebuință, și, în puterea prieteniei, iartă-mi aceste nazuri de lăcomie literară.

Dă-mi dar voie să mă întorc iar la vorba de mai nainte și să arăt, în câteva cuvinte, cauzele ce trebuie să îndemne pe vânătorul înțelept a curma, pentru un moment, isprăvile sale.

Dar de vreme ce tu ai voit a spune acele cauze, mie mi-e teamă că eu nu voi putea; de aceea, ca să scăpăm amândoi cu fața curată, hai să facem loc aci între noi, poetului Lucrețiu1, pentru ca, în versuri turnate ca de bronz, precum erau și legile Romei, să invoace el, în favoarea naturii aprinse de dor, pe născătoarea sporniciei ginte romane, pe dezmierdătoarea zeilor și a oamenilor, pe antica Vinere, fecunda și neobosita prenoitoare a semințiilor lumești:

Născătoare a gintei lui Eneu, voluptate a oamenilor și a zeilor, spornică Vinere! tu, care sub stelele lucinde ale cerului, împoporezi marea cea plutitoare și pământul cel roditor, prin tine tot neamul viețuitoarelor concepe și se naște spre a vedea lumina soarelui. Dinaintea ta, zeiță, dinaintea ta și la a ta sosire fug vânturile și norii de pre cer; sub tine, pământul împestrițat așterne flori drăgălașe; ție-ți zâmbesc valurile mării, și cerul, înseninat de tine, lucește de o lumină preste tot împrăștiată. Căci îndată ce primăvara deschide șirul frumoaselor zile și îndată ce suflările înstrunate ale Zefirului reîncep a deștepta puterile fecundării, mai întâi zburătoarele, cu inima străpunsă de a ta virtute, vestesc, o, zeiță, a ta venire; apoi turmele îndârjite saltă cu veselie prin pășuni și străbat înot repezile râuri; astfel, aprinsă de frumusețea și de farmecele tale, toată firea însuflețită te urmează cu înfocare pe tine, oriunde tu o mâni a se duce. De aceea prin mări și prin munți, prin apele volburoase, prin locuințele frunzoase ale păsărilor și prin câmpiile înverzite, suflând tuturor în piept o dulce iubire, tu faci ca cu plăcere să se înmulțească în etern generațiunile lumii^[24].

Așadar, când sosește primăvara, amice vânătorule, îndură-te și tu, și lasă gingașei Vineri și dulcelor ei dezmierdări întreagă domnirea lumii. N-ai avut tu oare timp îndestul ca să răspândești groază și moarte prin crânguri și pe câmpii? Chiar pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor, gonind prin pădure iepurele fricos și vulpea vicleană, care, fiecare după firea sa, se silesc a-și minți gonacii și a încurca dâra lor printre tulpinile despuiate? Dar Braica, Grivei și Dudaș, cu botul la pământ, cu urechile blegite, cu coada întinsă, aleargă fără îndurare, și cu glasul lor spăimântă fiara prin toate cotiturile ei. Lătrătura lor chelălăită, când mai apropiată, când apoi pierdută prin atmosfera rărită de ger, răsună cu o ciudată monotonie la urechile vânătorului, încremenit pe locu-i de pândă. Nu știu ce coardă misterioasă a inimii zbârnâie la acea sălbatică armonie! Când copoii vestesc apropierea vânatului, nerăbdarea îl face să tresară mai mult decât frigul. Cu ochiul pironit către partea unde s-aude lătratul, el așteaptă, ispitește, caută, măsoară luciul zăpezii fără de cărare; iar când dodată s-arată șoldanul cu urechile ciulite sau vulpea cu coada târâș, ca într-un fulger el ia pușca la cătare și trage!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe când eram ajuns aci cu scrisul, fusei întrerupt de fetița mea, care venea în fuga mare să-mi aducă o veste ce o înveselise foarte; mergând în curte ca să se joace cu Capișoana, cățeaua, a găsit-o culcată pe un mindir de paie și având împrejurul ei o grămadă de cățeluși, mici cât pumnul și orbi ca sobolii. Erau unsprezece bursucei, care se zvârcoleau, chițăind, și mierlăind, subt ugerul mamei, unii negri, alții murgi și alții bălțați. A trebuit, negreșit, ca, dintr-o așa de numeroasă prăsilă, să fac și partea engherului. Aci dar, în alegerea cățeilor cu drept de viață, am avut ocaziunea de a pune îndată în aplicare învățăturile și povețele ce se găsesc în cartea ta; am oprit dar cățeii care aveau cap mai mare, bot mai larg, nări mai deschise, urechi mai subțiri și mai bine croite, piept mai lat, picioare mai lungi, coadă mai groasă la rădăcină și mai subțire la vârf.

Îți mărturisesc, amice, că în privința acestei ultime recomandațiuni cu toată încrederea ce am în cunoștințele-ți și în experiența-ți cinopedice rămăsei pe gânduri, întrebându-mă ce fel de înfluență vor fi având grosimea și forma coadei asupra facultăților intelectuale și fizice ale unui câine.

Așadar acest apendice al șirei spinării are și el o însemnătate etică în natură, și prin urmare filozoful comunist și falansterian Ch. Fourrier știa ce spune, când pretindea că omul, spre a fi perfect, ar trebui să aibă la spate o coadă cu un ochi la vârf?

Alții, din contra, au așteptat de la scurtarea coadei, chiar și la animale, efecte estetice pentru acestea, dovadă caii englezești, cărora li se taie coada pentru frumusețe, ba chiar și efecte moralizatoare pentru omenire; căci, spre exemplu, Plutarc ne spune că frumosul, răsfățatul și zburdalnicul Alcibiad, floarea efebilor din Atena, tăie într-o zi coada cea frumoasă a unui câine minunat, pe care-l cumpărase cu șaptezeci de mine (vreo 6 500 lei noi), numai pentru ca, dând de vorbă concetățenilor săi asupra acestei nevinovate nebunii a lui, să-i oprească de a cârti despre dânsul alte lucruri mai rele^[25].

Apoi mai este încă și o vorbă românească: Coadă lungă, minte scurtă!, zicătoare nesocotită a poporului, pe care adesea o dă de minciună și femeia cu lungi plete și vulpea cea lung-codată.

Dar dintr-una într-alta, vorbind despre coadă, despre vânători și despre vulpe, îmi adusei aminte o poveste pe care am auzit-o adeseori, pe când eram copil, spunând-o un bătrân vânător, căruia îi plăcea să glumească cu tovarășii săi.

Dacă cumva vrei să dormi și nu-ți vine de sineși somnul, apoi pune capul pe pernă și ascultă:

A fost odată ca niciodată, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, pe când se potcovea puricele... și celelalte... și celelalte.

A fost odată un vânător care, de câte ori mergea la vânătoare, avea obicei să ia cu dânsul pe slujitorul său, iar când se întorcea înapoi, povestea cui vrea să-l asculte o mulțime de întâmplări minunate, care de când lumea nu trecuse nimănui nici măcar prin vis, și, la toate aceste basne, nu lipsea niciodată de a aduce ca martor pe biată slugă, adevărat om al lui Dumnezeu.

Azi așa, mâine așa, până când într-o zi, acesta, sătul de a face mereu de pomană meseria ticăloasă de martor mincinos, își ceru seama de la stăpân și voi cu tot dinadinsul ca să-și ia ziua-bună de la el.

Stăpânul stărui ca să afle pricina acestei neașteptate hotărâri, și, cu vorbe blânde, îl întrebă:

– Oare nu te mulțumești cu simbria ta și cu traiul ce ai în casă la mine, de vrei să mă lași?

– Să nu păcătuiesc, cocoane, îi răspunse slujitorul; toate sunt bune la domnia-ta. D<umne>zeu să-ți dea tot bine! Dar să-ți spun curat, și să nu-ți fie cu supărare: uite, mă mustră cugetul de atâtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau pe toată ziua, când începi, adică să fie cu iertăciune, când începi a tăia la palavre vânătorești. E păcat de Dumnezeu, cocoane, să mă afundez eu cu totul în focul Gheenei și să port eu, săracul de mine, tot ponosul păcatelor cu care domnia-ta îți încarci de bunăvoie sufletul. Lasă-mă mai bine să mă duc cu Dumnezeu!

Așa vorbi servitorul, și stăpânul se puse pe gânduri; dar fiindcă el cunoștea prețul unei slugi drepte și credincioase, se răzgândi bine și-i răspunse într-astfel:

– Ia ascultă, băiete! Văd că tu ești om cu frica lui Dumnezeu. Rămâi la mine și ajută-mă ca să mă dezbar de pârdalnicul meu de nărav. Crede-mă, nici eu n-aș voi să spun ceea ce nu prea este tocmai adevărul; dar ce să-i faci năravului? Mă ia gura pe dinainte. Așadar, să facem cum e mai bine; să facem între noi o învoială, ca să scap și eu de așa urât cusur, să rămâi și tu împăcat cu sufletul. Când mă voi afla în vreo adunare, tu să stai la spatele meu, și cât vei auzi că încep a croi câte una mai deocheată, tu să mă tragi de mâneca hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o după ființa adevărului.

Așa spuseră și așa rămase să fie.

Peste câteva zile, șezând la masă cu alții, vânătorul începu să povetească că la o vânătoare la care fusese de curând, i-a ieșit înainte o vulpe, care avea o coadă, o coadă lungă, lungă cel puțin de cinci stânjeni!!!

Pe când, în focul povestirii, el rostea cu cea mai deplină încredințare, ca și când lucrul ar fi fost întocmai după cum îl spunea, deodată se simți tras, pe dindărăt, de mâneca surtucului. Își aduse aminte de tocmeala cu slujitorul; își luă vorba înapoi și, îndreptându-se că, în înfierbințeala vânătorii, nu va fi văzut tocmai bune, reduse coada vulpii până la vreo doi stânjeni.

O nouă smânceală de haină îl făcu s-o mai scurteze cu un stânjen.

La a treia, o cionti până la doi coți.

Simțind încă și acum efectele restrictive ale conștiinței servitorului, se înduplecă a mai reteza din coada vulpii:

– Doi coți întocmai nu va fi fost, zise el asudând, dar, pre legea mea, că era de un cot și mai bine!

Sluga, care se bucura acum și mulțumea în sine lui Dumnezeu, auzind pe stăpânul său cum se lepăda din ce în ce mai mult de ispitele Satanei, crezu că e momentul nimerit spre a-l aduce la o deplină pocăință și-l mai trase încă o dată de mânecă.

Dar răbdarea vânătorului era ajunsă la culme, și întorcându-se deodată înfuriat către neîmblânzitul său censor, se răsti la dânsul, strigând în gura mare:

– Bine, mișelule! Nu ți-e destul cu atâta? Ce! vrei să las vulpea bearcă? Dar mai bine să te ia pe tine dracul de o mie de ori, decât să rămâie vulpea mea fără coadă!

Să nu-ți închipuiești, amice, că am copiat această istorioară din cartea răposatului Anton Pann^[26], intitulată:

Povestea vorbei sau culegere de proverburi

de prin lume adunate

și iarăși la lume date,

dar precum am auzit-o de la bătrânul meu vânător, tot cam

așa ți-o și povestii.

Morala ei, dacă va căuta cineva o morală într-însa, este, pre cât mi se pare, că de vreme ce exercițiile vânătorești au darul de a dezvolta într-un chip cu totul excepțional imaginațiunea omenească, nu trebuie să cerem de la vânători o aprețuire rece și nepărtinitoare a întâmplărilor și a izbânzilor ce se ating de arta lor favorită. Celor ce sunt Ahili și Diomezi pe câmpul de bătaie, se cade să le iertăm a fi și Omeri, când încep a rapsodia pe lira Caliopei.

Ș-apoi, în teză generală, făcând partea slăbiciunilor omenești, să nu uităm că năravul din fire nu are lecuire, și că cei mai mulți dintre oameni sunt ca lupul, care părul și-l poate lepăda, iar năravul ba.

De aceea, când vine unul și-ți istorisește, bunăoară, că a împușcat de la pândă lupul, pe când i l-au adus copoii gonind; că a înjunghiat cu cuțitul de la brâu și a culcat la pământ pe ursul, care se repezise asupră-i, rănit fiind de glonț și înfuriat, eu unul nu sunt de părere că trebuie să te frămânți așa tare cu firea, și mai ales mi se pare că este cu totul de prisos ca să te cerci a-i dovedi cum că se amăgește și că ceea ce spune nu a fost niciodată și nici se poate aievea întâmpla. Oare, făcând astfel, nu cam pierzi orzul pe gâște?

Dar îmi vei zice: Pentru ce să nu combatem erorile răspândite în public de reaua-credință, sau de fanfaronada unora?

De ce, chiar în materie de vânătorie, să nu hotărâm marginile posibilului? Pentru ce să nu arătăm celor ce voiesc a se scrie printre vrednicii cetași ai sfântului Hubert, la ce punt al orizontului vânătoresc sfințește soarele putinței și începe să licurească fofengherul^[27] îndoielnic al fantasticelor plăzmuiri? La ce mintea și gura să nu fie drepte, tocmai la aceia care cu ochiul și cu mâna nu pot să dea greș? Pentru ce...?

La toate aceste întâmpinări judicioase și dictate de cea mai candită virtute, teamă-mi e că toată brasla veselă și ușoară a vânătorilor, începând de la vătaful Pasache și până la tiriachiul Cafea-subțire, îți va răspunde în cor cu o păcălitură vânătorească, zicându-ți: Vezi, d-aia n-are ursul coadă!

Pasă atunci de-i mai învață carte!

Noi, însă, ceștialalți care judicăm sănătos, care știm vorbi și cu gravitate, care ne silim a găsi adevărul, binele și frumosul în orice fapt, să ne vedem de treabă și să urmăm a culege, chiar și din vânătorie, cugetări serioase și impresiuni plăcute, atât pentru minte, cât și pentru inimă.

Dar de vreme ce nu ne prea înțelegem amândoi asupra felului preferat de vânătoare tu ținând cu prepelicarul, și eu cu căruța tămădăianului aidem, amice, să căutăm împreună, prin largul domeniu al vânătoriei, un câmp pe care ne vom potrivi poate la gusturi!

IV

D-AȘ ȘTI ȘI EU CARTE CÂTĂ ȘTIA RĂPOSATUL LESSING! DITIRAMBĂ ÎN ONOAREA ARTEMIDEI. BINE TRĂIA DIANA LA CURTEA LUI HENRIC DE VALOIS! CUVIOASĂ GRAVURĂ NEMȚEASCĂ. KUNHGETIKŇS, SALATĂ ELENO-LATINEASCĂ. SFÂRȘIM TOT LA COADĂ.

Sunt acum mai bine de o sută de ani de când unul din cei mai mari scriitori ai Germaniei, Lessing, a scos o carte sub titlul de Laocoon sau despre mărginile respective ale poeziei și ale picturii^[28]. Într-acest cap de operă de critică și de bun-gust, autorul descrie cu finețe, cu claritate și cu eleganță, mijloacele diferite ce fiecare din aceste două arte pune în lucrare ca să intereseze, să mulțumească, să miște și să răpească pe om. Mi-a venit în gând că o carte de felul acesta s-ar putea scrie, luând cineva de subiect vânătoarea, spre exemplu, și analizând pe rând toate impresiunile ce ea produce asupra imaginațiunii și asupra simțămintelor omenești, atât prin împărtășirea omului la înseși acțiunile ei, cât și prin descrieri literare, prin imitațiuni armonice sau prin reprezentări plastice ale scenelor de vânătoare.

S-ar putea deștepta, într-o asemenea operă, mii de idei energice și salubre care ar scălda mintea obosită și sufletul amorțit în roua întăritoare a timpilor de antică vârtoșie trupească; apoi ar veni rândul cugetărilor dulci și duioase ce vlăstăresc adesea în traiul singuratic al vânătorului și care, cu tot nesațiul lui de omor, fac uneori ca o lacrimă de dor și de îndurare să-i roureze geana. Într-acea carte și-ar găsi locul și întâmplările comice, și spusele glumețe, și petrecerile zgomotoase, care înveselesc viața vânătorească; apoi, într-însa s-ar vedea încă cum artele și poezia au știut să-și însușească și au izbutit să răsfrângă în producțiuni de merit toate aceste felurite fapte și simțiri.

Într-astfel, mintea cititorului, preumblată prin spațiu și prin răstimpi, fără însă a pierde un minut urmele vânătoriei, ar vedea, ca într-o panoramă, desfășurându-se dinainte-i toate acțiunile pornite din această crudă, dar bărbătească aplecare a firii omenești; călăuzită de o critică judicioasă și atrăgătoare, ea ar trece în revizuire toate creațiunile prin care geniul sau talentul au știut, cu mai mult sau mai puțin succes, să conceapă, să ilustreze, să reproducă și să idealizeze instinctele și faptele vânătorești ale omului din toți secolii și din toate părțile lumii.

Unei asemenea cărți ca să nu-i lipsească nici ei patronagiul mitologic sau divin unei asemenea cărți i-aș da, în fiecare din părțile sale, câte un titlu luat din regiunile ideale ale vânătoriei; aș caracteriza-o, pe rând, prin trei capete-d-operă ale artelor plastice, în care par a se fi întrupat toate cugetările cele mai nobile, cele mai puternice, cele mai grațioase, ce instinctul vânătoriei a putut vreodată să insufle unor oameni de geniu.

Aceste trei capete-d-operă, mărețe embleme ale artei vânătorești, le-aș afla în statua antică, numită Diana cu ciuta, din galeria Luvrului, în grupa Dianei de Poitiers, sculptată de artistul francez Jean Goujon, și în gravura pictorului german Albert Durer, reprezentând vocațiunea miraculoasă a sfântului Hubert.^[29]

În aceste trei creațiuni se vede într-adevăr unul și același scop; dar, în câteșitrele, el este exprimat sub forme perfecte, a căror singură diversitate dovedește cât sunt de fecunde și de variate simțirile și gândurile ce au putut să se rezume în așa frumoase și felurite concepțiuni. Cine ar ști să descrie toate perfecțiunile, tot farmecul acestor trei opere, cine ar putea să rostească tot ce spune ochiului și minții aceste splendide idealizări plastice ale artei vânătorești, acela ar face cel mai minunat panegiric al acestei arte; acela ar fi totodată rapsodul, trubadurul și psalmistul seminției lui Nimrod.

Acela ar lăuda-o cântând imnul elenicei Artemide, zgomotoasa sor gemene a argintarcatului Apolon și venerata fecioară care poartă săgeți de aur, bucurându-se de larma vânătorească; care, prin codri umbroși și pe piscuri furtunoase, străpunge cerbii; care, întinzându-și auritul arc, azvârlă darde ucigătoare, de se cutremură creștetul înalților munți, de răsună pădurile întunecoase sub gemetele fiarelor izbite, de se înfiorează pământul și marea cu toți peștii din ea^[30].

Acela ar face să răsune fanfara triumfală a vânătorilor feudale, reamintind prozaicului nostru secol imagini poetice din timpii de cavalerească cortezie, din acei timpi de vesele și elegante petreceri, când nobilul castelan, subt ochii dalbei regine a cugetelor sale, se pornea călare pe falnicu-i armăsar, ca să vâneze, cu sprintena și tumultuoasa lui haită de arcași, de slujitori, de dulăi și de ogari, cerbul și mistrețul de prin codri, sau ca să doboare, pe sub nori, cocorii, repezind asupră-le agerii săi șoimi, legați de oblâncul șeii!

Acela ar cădi cu sfinte miresme, cu smirnă și cu tămâie, altarul vânătorilor, povestind cum sălbaticul uriaș al anticelor legende germanice, cum vânătorul afurisit care-și vânduse sufletul către diavol pentru ca să poată lovi tot drept, printre brazi și printre stânci, cum acea fantastică ființă, a posomorâtelor visuri păgâne, printr-o minune cerească, se prefăcu în blândul și cuviosul episcop și apostol al Ardenelor creștinate1!

A fost, fără îndoială, un vânător inspirat și a știut să mânuiască bine arcul și săgețile artistul sub a cărui daltă s-a mlădiat statuia Dianei de la Luvru, acea mândră și sprintenă fecioară de marmură, care s-avântă, ageră și ușoară, sub crețurile dese ale tunicei ei spartane, scurtă în poale și larg despicată la umeri. O mișcare vie și grațioasă a grumazului a înălțat capu-i cu perii sumeși la ceafă în corimb, și pe fruntea-i, coronată cu o îngustă diademă, se strecoară ca un prepus de mânie. Peplul îi înfășoară, ca un brâu, talia zveltă, și cutele vășmântului ascund sânu-i fecioresc; dar brațele-i goale, unul se încovoaie în sus, ca să scoată o săgeată din cucura de pe umeri; cellalt se reazemă pe creștetul cornut al ciutei. Ce neastâmpăr va fi făcând pe zeiță să calce așa iute pământul, sub crepidele-i împletite pe picior ca opincile plăieșilor noștri?

Pe cine amenință ea cu darda împenată ce ea atinge cu degetele-i delicate? Trimite ea, oare, în câmpii etolici ai Calidonului, pe mistrețul uriaș, care va muri înjunghiat de mâna regescului vânător Meleagru? Urzește ea o crudă răzbunare în contra nenorociților fii ai nesocotitei Niobe? sau că, încruntată, se gătește a da pradă câinilor pe îndrăznețul Acteon, care, vânând prin dumbravă, a cutezat să-și desfăteze vederile cu uimitoarea priveliște a castei zeițe, scăldându-se în pârâu?...

Cugetul ei e o divină taină. Artistul a știut numai să împietrească, în repedea și mândra pornire a mersului zeiței, acel vers caracteristic al piosului cântăreț:

Cu inima vitează ea trece pretutindeni, prăpădind odrasla fiarelor sălbatice^[31].

Astfel a izbutit a crea un ideal sublim al artei vânătorești!

O inspirațiune de altă natură a dat naștere, în al XIV-lea secol, Dianei lui Jean Goujon, care și dânsa va rămânea pururea ca o măreață simbolizare a aceleiași idei. Dar sculptorul francez, unul din luceferii acelei epoci, cu drept cuvânt numită Renaștere, în care producțiuni de frunte în litere și arte, ca florile primăvara, răsăreau prin toată Europa din imaginațiunile stimulate de studiul modelelor antice, Jean Goujon, trăit la Curtea desfătată a regelui Henric al II-lea de Valois, văzuse adesea pe frumoasa ducesă de Valentinois, pe Diana de Poitiers, favorita regelui și adevărata stăpână a Franciei, prezidând la splendidele și voioasele vânători regale ce se dau în pădurile de la Fontainebleau și de la St. Germain. Pe chipul acelei voluptuoase regine a frumuseții, mâna măiastră a răspândit aureola unei divinități vânătorești.

Însă creațiunea sa, modulată în linii unduloase și pline de morbidețe, nu mai are nimic din aspra candoare și din energia virginală a anticei Artemide. Diana lui Goujon e o zeitate lenoasă; ea se odihnește, pe jumătate culcată. Trupu-i fără vășmânt nu ascunde nici una din dezmierdările sale; gura-i zâmbește cu o trufașă nepăsare; păru-i, în vițe unduioase, e ridicat cu o măiestrită eleganță, sub podoaba artistică de pe creștet; brațul stâng, ornat cu brățări la umăr și la mână, ține un arc destins; iar mâna dreaptă, cu un mănunchi de flori, înconjoară și mângâie grumazul unui cerb măreț. Adăpostită sub coarnele trufașe ale nobilului animal, zeița își reazemă trupul pe șalele lui; un câine se odihnește sub picioarele pe jumătate lungite ale Dianei, și altul, lățos, stă alături cu cerbul.

Un aer de nobilă moliciune domnește într-această grupă; înfățișarea-i fastuoasă și elegantă repoartă mintea către timpii când plăcerile vânătorii, cu tot cortegiul lor de lux și de galanterie, erau numai petrecerea favorită a regilor și a fericiților de pre această lume.

Când de la aceste două modeluri, caracterizate unul prin grația corectă și prin vigoarea juvenilă a Antichității, celălalt prin eleganța mai răsfățată și mai somptuoasă a Renașterii, ne întoarcem privirea asupra gravurii vechiului artist german, mai înainte de toate, mintea noastră încearcă ca un simțământ de sfială. Ne întrebăm dacă acea scenă complicată, cu tot vulgarul aparat al vânătorii, posedă cu adevăr în sine elementele unei opere estetice; dacă cumva frumosul poate să existe acolo unde el nu izbește chiar de îndată vederile. Ne iutăm, ne întrebăm...

Dar cu cât privim mai cu băgare de seamă combinarea acestei compozițiuni, în care geniul tudesc se vădește cu toate naivele sale amănunte și cu toate precugetările sale reflective, cu atât mai mult încolțește în noi o simțire îndoielnică de mulțumire, care crește treptat și ajunge, până la sfârșit, a ne pătrunde de o admirațiune anevoie de definit. Nu eleganța, nici grația formelor, nu perfecțiunea, nici simplitatea corectă a compunerii deșteaptă în noi acest ciudat simțământ, ci mai mult nu știu ce cugetare adâncă care a prezidat la concepțiune, nu știu ce misterios efect pe care-l produce întrunirea intenționată a atâtor detaliuri, așa de naiv reprezentate.

Scena se pertece la poalele unei stânci păduroase, pe care o încunună un castel feudal cu turnuri și cu metereze; la dreapta curge un râu, în undele căruia se resfrânge umbra tufișului de pe mal; peste râu trece o punte de piatră; la stânga, tărâmul se-nalță acoperit cu câțiva rari copaci, mai mult frânți și uscați.

Prin această stearpă pădure se zărește cerbul, purtând cu smerenie crucea răstignirii pe al său creștet, înfiptă în fața latelor sale coarne. Pe întâiul plan se află vânătorul cu calul și cu câinii săi; el a descălecat și a dat în genunchi, privind cu o cuvioasă mirare vedenia ce-i trimite cerul. Costumu-i este îmbrăcămintea vulgară a vânătorilor contemporani cu artistul. Calul stă neclintit, fără ca să vadă ceea ce produce pietoasa mirare a stăpânului, și ogarii, câteșicinci, nedând seama la ceea ce se petrece, se odihnesc ca de popas.

Toate părticelele acestei compuneri sunt lucrate, ca toate operele lui Albert Dürer, cu o scrupuloasă acuratețe; totul e exact, dar nimic în particular nu are o formă care să placă mai mult decât simpla și reala natură. Stânci, copaci și animale, toate sunt în nesimțire, toate stau în nepăsare; singuri, cerbul miraculos și vânătorul pocăit produc contrast, prin pozele lor, în care se străvăd simțăminte adânci; cerbul, în repaosul său cumpănit, pare a simți de ce preț nestemat este sfânta podoabă ce el poartă; vânătorul vede uimit, chiar în obiectul persecuțiunilor sale, chiar pe fruntea vânatului, semnul ce-l va mântui de păcate; el se-nchină la dânsul, rostind poate, în cugetul său, maxima pe care, cu șapte secoli în urmă-i, a formulat-o într-astfel renumitul vânător al meziului-ev, Gaston Pheobus: Prin vânătoare scapă omul de păcatul trândăviei, căci acela care fuge de cele șapte păcate de moarte trebuie, după legea noastră, să fie mântuit; prin urmare, vânătorul bun va fi mântuit^[32].

Iată în ce mod arta germană, întrunind idei abstracte cu prozaice amănunte, a știut să traducă, cu penelul, ideile care se rezumă în legendara vânătoare a sfântului Hubert, patronul vânătorilor creștini din Occident.

Mă opresc, căci mi se pare că iar am greșit calea. Întreprinsesem, pe cât țin minte, a căuta în cercul literelor și al artelor, imagini vânătorești asupra cărora să ne potrivim la gusturi, și iată că mă pomenesc vorbindu-ți despre arta germanilor și despre gravură, două lucruri care, pre cât iar știu, îți sunt deopotrivă urâte.

Nu cred, în adevăr, ca la tine pictorul Albert Dürer să aibă mai multă trecere decât compatrioții lui, muzicanții Beethoven și Mendelsohn, și negreșit că nu invențiunea gravurii cu apătare, ce i se atribuie, îi va câștiga mai mult preț în ochii tăi.

Poate însă că, pentru hatârul patronului tău, sfântul Hubert, mă vei ierta în cazul de față și vei primi chiar ca, sub rubrica gravurii lui Dürer, să se grupeze, în opera proiectată, tot ceea ce ție nu-ți place în arta vânătoriei.

Aceasta îți va fi cu atât mai lesne, cu cât, desigur, proiectul de carte va rămânea, cât despre mine, pururea în stare de proiect, și că, așteptând să-mi vină momentul de inspirațiune și talentul de critică ce mi-ar trebui ca s-o pot scrie, eu unul voi rămânea întocmai ca vrabia care mălai visează.

Așadar, fii pe pace; n-am să aștern aci tot ce ar trebui să se afle în acea monogragie filozofică, istorică, literară și estetică a vânătoriei. Nu zic că această semeață idee nu mi-a trecut un moment prin creieri și că n-am început chiar a citi, cu acest scop, tractatele în proză, Cynegeticoi al lui Xenofon și al complinitorului său Arrian, notele despre vânătoare, cuprinse în Onomasticonul lui Iuliu Polux, ba încă și poema elenă a lui Opian, apoi și cea latină a lui Grațiu Faliscu, în fine, chiar și serbedele versuri fragmentate ale lui Marcu Aureliu Nemesianu Cartaginezul, imitatorul lui Opian.^[33]

Vina este a ta! Cine te-a pus să înșiri de aceste nume în Introducțiunea ta, însoțindu-le cu o grindină de citațiuni latine? În calitatea mea de academic mi s-au aprins călcâiele de focul clasicității, și iată pentru ce ai fost silit să rabzi, în această epistolă, o contrabombardare de versuri latinești, ba chiar și elinești. Acum ține-te bine și de aci înainte!

Dar cu toată pofta ce am de a te copleși subt un nemete de erudițiune cinegetico-academică, trebuie să-ți mărturisesc că am constatat cum că autorii antici care au tractat despre vânătoare, de venatione, sunt tot așa de plini de amănunte tehnice ca și Manualul tău, și, prin urmare, nu m-am simțit nici aci în stare de a face analize. Apoi, mi-a fost milă de noi amândoi, când m-am gândit că ar trebui să traduc pe dea-ntregul 13 capitole ale Cynegeticelor lui Xenofon, alte 35 ale urmașului său Arrian și vreo 85 paragrafe din Onomasticonul lui Polux.

În Opian, în acel noian de grații Vytos ton chariton, cum îl numește cu îngâmfare sholiastul Ioan Tzetzes, aș găsi, fără îndoială, frumuseți îndestule de citat; dar tinerelul poet din Anazarba Ciliciei nu prea știa să-și cumpănească bine avânturile prolixe ale înfocatei sale muze, și ce ai zice, rogute, când, spre a-ți reaminti numai poetica descriere a vânătorii de lei din cântul al IV-lea, aș mai transcrie aci o sută treizeci și patru exametri elinești?

Mă vei ierta însă a fi mai puțin discret în favoarea câinelui, și pe lângă lăudăroasele cuvinte ale d<omnu>lui de Quatrefages, pe care tu le-ai tradus, pe lângă povețele tale, de care m-am și folosit, precum ți-am arătat mai sus, lasă-mă să adaug și să pun unul după altul, portretul câinelui, făcut, în versuri elinești, de Opian, și un fragment analog din poema lui Grațiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înțeles ne-au păstrat limba tehnică a strămoșilor noștri, vânătorii latini, limbă pe care poetul, ca om de meserie, trebuie să o fi cunoscut adânc.

Iată mai întâi ce spune Opian despre câine:

Împreunând neamurile de câini, să ai grijă a căta speciile care se

potrivesc între ele și se aseamănă mai mult. Astfel le vei împerechea mai bine; dar vânătorii au observat însă că cele mai frumoase din toate sunt acelea care rămân necorcite. Sunt, negreșit, o mulțime de specii, iar forma și chipul unora din ele sunt astfel: trup lung, sănătos și plin; cap ușor cu vedere bună; ochi care lucesc vânăt; gura mare cu dinți ascuțiți, iar urechile scurte și îmbrăcate cu o piele subțire; gâtul lung și, dedesubtu-i, un piept puternic și lat; labele de dinainte sunt, într-adevăr, mai scurte, înțepenite pe picioare drepte, cu fluiere înaintate; șoldurile largi; șira coastelor așezată pieziș; coapsele cărnoase, dar nu grase, și la spate au o coadă tare, lungă și bine umbrită. Astfel de câini se întrebuințează la alergături îndelungate după căprioare, după cerbi și după iepuri iuți la fugă^[34].

Să trecem acum și la Grațiu Faliscu:

Împreunează dar între dânșii câinii de același soi, pentru ca prăsila să poarte semnele străbunilor, și află că părinții care zămislesc tineri pruncii lor, îți vor da câini metagonți enormi. Mai întâi de toate să aibi cea mai mare grijă ca să împerechezi câini de o bărbăție încercată; apoi a doua îngrijire trebuie să fie ca înfățișarea lor să nu stea mai prejos și să nu dea de rușine a lor fire. Aceștia trebuie să fie cu fața în sus, cu urechi păroase pe frunte, cu gura mare, astfel ca măselele căscate să verse foc mișcându-se, cu pântecele strânse îngust la vintre, cu coada scurtă, cu șale lungi, cu coama măruntă pe grumaz, nu prea stufoasă, dar îndestulă, ca să-i ferească de frig, iar sub umerii lor sănătoși să se-nalțe un piept care să ducă la alergătură multă și să nu se obosească de cele mai mari goane.

Fugi de câinele a cărui labă lasă urme late; acela e moale la treabă; mie îmi plac picioarele țepene, cu mușchi uscați și cu călcâie solide la luptă.^[35] Toate merg bine, dar bag de seamă că, numai în privința coadei, Opian și cu Grațiu Faliscu nu se prea înțeleg între dânșii; latinul o vrea scurtă cauda brevis; elenul, din contra, pretinde ca câinele să aibă la spate o coadă țeapănă, stryfne, lungă, ectadios, și care să umbrească departe, dolichoscios, adică să fie și lungă și stufoasă. Se vede că în tot timpul importanta cestiune a coadei a fost controversată, căci adhuc sub judice lis est.^[36]

Chiar de m-aș încerca să împac întru toate pe Opian cu Grațiu Faliscu, punând aci și descrierea câinelui din Cynegeticele lui Xenofon, unde ambii poeți par a fi găsit mai tot materialul lor adunat gata, tot ar rămânea pricină de sfadă între Roma și Atena, de vreme ce școlarul lui Socrat cere ca coada la câine să fie lungă, dreaptă și ascuțită, iar Arrian, făcând lauda unui câine vestit al său, spune că acel model al rasei câinești avea o coadă subțire, lungă, aspră la păr, mlădioasă, încovoiată, și la vârf mai stufoasă^[37].

Dar ce atâta vorbă despre coadă? Românul pretinde că din coadă de câine, sită de mătase nu se poate face, și apoi, numai la pește se zice că-i coada mai ferită chiar și decât capul.

Din acestea se vede curat că poporul român, moștenitor al credințelor și al înțelepciunii latinilor, nu se arată în proverbele sale așa tare încântat, ca poeții și prozatorii eleni, de coada cea lungă a câinelui, de încovoieturile ei mlădioase, de perii ei aspri și umbroși.

Fără de a mai căuta în zadar o soluțiune pentru interesanta controversă de cauda canis, hai să o lăsăm și de astă dată încurcată.

Pe lumea aceasta, cele mai bune și frumoase lucruri trebuie să aibă o margine.

V

IATĂ-NE ACUM ȘI ÎN ROMA! MAI MARE RUȘINE PENTRU COTGOGEAMITE ÎMPĂRAT! SCULPTURA ISTORICĂ PE ARCUL DE TRIUMF AL LUI TRAIAN. PLATON ȘI XENOFON NE POFTESC LA VÂNĂTOARE. TREN DE PLĂCERE PRIN EPOCA GLACIARĂ. FARAONI VÂNĂTORI. PĂCAT CĂ GUILOM TELL VORBEA NEMȚEȘTE! DE LA CAPRA-NEAGRĂ LA IUBITĂ ȘI VICEVERSA. POEMĂ CÂMPULUNGEANĂ.

Să sărim acum, pe nerăsuflate, din literatura cinegetică a anticilor, în sfera artelor vânătorești, tot la dânșii.

Dacă vreodată, amice, te va ajuta norocul să mergi la Roma, ca român, negreșit te vei duce să vizitezi Forul lui Traian, și vei admira, în mijlocul acelei piețe, prăbușită sub nivelul cetății moderne, măreața columnă de marmură, care iese din pământ încolăcită cu istoria originilor noastre naționale. Acea imagine încă vie a războaielor dacice, scoase la bun capăt de gloriosul Traian, o vom vedea poate într-o zi, dacă va voi Dumnezeu și guvernul nostru! turnată în bronz cu tot proeminentul relief al însuflețitelor sale sculpturi, împărățind pe una din piețele capitalei noastre; aș adaoge chiar că, mai la locul său decât oriunde, ea ar fi în fața Academiei, la puntul unde s-a așezat deocamdată statua ecuestră a Voievodului românesc Mihai Viteazul, care, dacă ar putea vorbi, sărmanul, ar spune desigur tuturor cât se simte de rușinat, văzându-se expus a juca rolul de căpetenie pe o vastă și erudită scenă, ce pare înadins croită pentru împărătescul simulacru al dominatorului Urbis et Orbis.

Dar neavând deocamdată nimic de vânat pe piața S<fântu>lui Sava din București^[38], să ne întoarcem cel puțin cu gândul la Roma, și, aflându-te acolo, tu, ca vânător român, nu uita să te îndreptezi tocmai în fundul Forului Roman, la stânga de Coliseu, în capul străzii San-Gregorio, acolo unde se înalță, încă și astăzi, un antic și falnic Arc de Triumf, numit al lui Constantin cel Mare.

Istoria acestui monument nu prea face onoare primului împărat creștin, căci, ca să vorbim curat, Arcul nu este câtuși de puțin al lui; nu este nici măcar dăruit, ci este tocmai lucru de furat.

Cum? ce va să zică: un Arc de Triumf furat? Atâta nămilă de marmură, cu boltă mare cerească la mijloc și cu alte două arcade mai mici în laturi, cu opt columne de gialo antico, cu opt statui de marmură frigiană viorie, cu întreite frize, cu timpane și cu medalioane sculptate, atâta clădărie, de patru ori cel puțin cât Turnul Colții, cum oare să o facă zapt cineva, fie măcar acela și un borfaș încoronat?

Deși-mi vine foarte cu greu să aduc așa necuviincioasă pâră împotriva sfântului împărat și patron al Bucureștilor, dar, am mai spus-o și într-alt loc, eu țin întotdeauna cu Traian și nu pot să las ca să i se ia ce este al lui.

Apoi toată lumea știe că, pe când marele Ulpiu biruia pe germani, pe daci și pe parți, pe când el umplea întinsul său imperiu de edificii sumptuoase și de lucrări de artă folositoare, senatul și poporul Romei se întreceau care de care să serbeze cu mai multă pompă binefacerile și triumfurile gloriosului împărat. Îi decretară dar tot felul de clădiri comemorative, la care lucra ilustrul arhitect și sculptor grec Apolodor. Atunci senălțară în Roma Forul lui Traian cu toate edificiile decorative dimprejuru-i: portice, bibliotecă, templu; atunci bazilica Ulpiană cu cinci rânduri de stâlpi de granit; atunci columna războaielor dacice cu statua învingătorului d-asupra; atunci, în fine, la capul Căii Apiane, pe care el o restaurase, un Arc de Triumf, pe care însă nu-l putură sfârși pre cât încă fu marele împărat cu zile.^[39]

Urmașii lui, geloși de a sa mărire, mai mult se gândiră a-și face loru-și monumente, decât a consacra pe cele ce aminteau poporului neasemuita glorie și dreptate a fericitului Traian.

După ce trecură însă două sute de ani la mijloc, se găsi împăratul Constantin, care, de când îi venise gustul de a-și face din Bizanț o nouă capitală, se deprinsese strașnic a despuia fără rușine capetele de operă ale lumii, ca să-și împodobească cu ele Constantinopolea sa.

El văzu Arcul lui Traian stând fără căpătâi, în răspântia Căilor Sacră și Triumfală; la bază îi lipseau cu totul ornamente, și pe frontispiciu n-avea nici o inscripție votivă: Stai! zise el, tot n-are Arcul acesta stăpân; aidi să-l fac al meu! Și puse îndată de-i ciopli, pentru piedestaluri, niște grosolane figurii de Victorii pocite; iar pe ambele fețe ale aticului așternu lungi dedicațiuni, în care spunea cum el a scăpat lumea de tiranul Maxenție, cum a liberat cetatea, Liberatori Urbis, și a întemeiat pacea, Fundatori quietis.

Astfel Arcul lui Traian se pomeni într-o zi că a devenit Arcul lui Constantin.

Dar ce folos? În zadar inscripțiunile laudă pe noul triumfător, sculpturile din căpătâiele aticului și cele de la timpanele Arcului ne amintesc izbânzile lui Traian în contra dacilor și parților; statuiele așezate pe întabulamentele columnelor sunt ale regilor barbari robiți de Traian; în fine, cele opt medalioane sculpturale care, alăturate câte două, împlinec golurile dintre columne, d-asupra arcadelor laterale, ne atestă și ele pietatea și iubirea de vânătoare ale învingătorului Daciei.

Patru din acele mari medalioane reprezintă sacrificii făcute de împărat pe altarele zeilor mitologici; alte patru sunt scene vânătorești.

Pe unul din acestea, Traian, în tunică scurtă, cu tibiale sau poturi vânătorești pe pulpe și cu toga pe umeri, iese cu alți doi soți de sub un portic, ținând calul de frâu; alături e un mândru june cu hlamida azvârlită pe spate, purtând de zgardă un frumos ogar. Câteșipatru țin în mână lănci înalte cu ascuțiș romboidal la vârf, de cele ce se numeau contus. Totul arată că ei se gătesc să plece la vânătoare.

Pe al doilea, împăratul, în goana calului său, cu capul gol, cu mantia fâlfâindă, cu o spadă lungă și îngustă ridicată în sus, urmărește pe un urs, care, fugind, își întoarce capul spre dânsul. Doi tovarăși, asemenea călări și fugind cu spadele plecate pe sub crăcile unui copac, însoțesc pe Traian.

În al treilea medalion, aceleași trei persoane călări împăratul în frunte străbat în fuga mare un tărâm stufos și mlăștinos, amenințând cu darde scurte, venabula, un mistreț gata a se preda.

În cel d-al patrulea, vânătoarea e terminată. Marele Traian, încununat cu o aureolă circulară sau nimb, ca icoanele sfinților noștri, stă în picioare subt umbră de copaci, și dă ordine altor trei bărbați, toți cu sulițe în mână, din care unul, mai în lături, ține de frâu un cal; un servitor, în partea opusă, poprește în loc un alt cal. Dinaintea împăratului e un leu mare, lungit mort la pământ.

Cu fiecare din aceste scene vânătorești se află împerecheată câte o scenă religioasă în care împăratul aduce rugăciuni și ofrande zeilor; când e să plece la vânătoare, el învoacă pe ocrotitorul familiei sale, pe Ercul rusticul, al Lațiului, purtător de baltag, acoperit cu piele de leu; când merge să vâneze ursul, el își oțelește vârful lancei în focul de pe altarul lui Apolon lung-săgetătorul, ecevolos, după ce a ucis mistrețul, el îi înfige căpățâna în copacul sacru care umbrește statua Dianei vânătorițe; și, în fine, după ce a biruit pe leu, el îi depune vârtoasa coamă la picioarele belicosului zeu Marte.

În nici un period al ei, sculptura antică n-a fost poate mai în stare de a înfățișa, cu un caracter mai energic și mai adevărat, asemenea scene, în care sălbăticia și gravitatea subiectelor reclamă oarecare asprime în mânuirea daltei. Vigoare în loc de grație, demnitate în loc de frumusețe, strictă exactitate la reproducerea naturii omenești în loc de forme estetice ideale, iată calitățile ce caracterizează stilul sculpturii din timpul lui Traian. Aceste calități le-au avut, mai mult decât oricare alții, artiștii aceia care au săpat marmurele columnei dacice, precum și basoreliefurile Arcului triumfal. Producțiunile lor constituie ceea ce s-ar putea numi sculptura istorică, căci sunt interpretațiuni credincioase și perfecte ale faptelor ce ele reprezintă, și fiindcă, în cazul de față, faptele au fost mărețe, operele de artă au știut și ele să păstreze un aspect cu totul impunător.

Este lucru cunoscut că cei vechi n-au nimerit sau n-au voit să înfățișeze animalele sub formele lor reale; de aceea să nu cătăm prea de aproape la fiarele din medalioanele Arcului; dar vânătorii, dar Traian mai ales, în pozele, în mișcările, în expresiunea, în musculatura lor, sunt adevărați eroi de vânătoare, precum în realitate erau eroi și pe câmpul de bătălie.

În aceste prețioase rămășițe ale artei romane din periodul eroic al imperiului, avem totdeodată dinaintea ochilor imaginea clară și vie a acelei vânători pe care singură o permitea Platon cetățenilor republicii sale, vânătoarea cea perfectă, după cum zice filozoful, care se face în contra patrupedelor, cu cai, cu câini și cu însăși puterea trupului, în care fiara, învinsă prin alergături, pin răni, prin loviri, cade sub propria mână a vânătorului, vânătoarea care singură aprinde în om zeiescul dar al bărbăției^[40].

Dar strecurându-ne încetinel prin tot felul de cotituri fără pericol, iată-ne ajunși pe tărâmurile aprige ale vânătorii celei mari, în care goana fiarelor devine uneori o luptă crâncenă și-n care omul adesea trebuie să dea însuși piept în fața primejdiei.

La asemenea cazuri, prepelicarul tău, amice, nu are ce-ți face, și chiar după cum te pretinzi nici cuțitul de la brâu nu te prea poate ajuta. Cât despre căruța mea, doară numai luând-o mârțoagele la fugă, poate că m-ar scăpa (Doamne ferește!) de așa năpaste!

Cu toate acestea, șezând acuma colea, fără grijă, răsturnat în jețul meu, privind liniștit pe fereastră cum mugurul liliacului se despică și-nverzește subt aburoasele sărutări ale soarelui de aprilie, și asultând, cu o dulce răpire, cum vrăbiile limbute ciripesc și cum brotăcelul cântă vesel înturnarea zilelor calde, te încredințez că mi-ar place să străbat, fără totuși de a mă mișca din loc, și codrii umbroși, alergând cu gândul în goana cerbilor, și piscurile de stâncă, după urmele ideale ale caprei-negre, și vizuinile de prin munți, în prepusa dibuire a urșilor, și luncile cu răchită, după umbra dârei de mistreț, ba chiar și pustiile nisipoase, pe unde mi s-ar năluci vânători eroice de tigri înfricoșați și de lei fioroși!

Dar fiindcă, până acum, nici prin vis piciorul nu mi-a călcat prin asemenea prăpăstioase locuri, și fiindcă însumi, o mărturisesc cu umilință, n-am fost niciodată la acea aspră școală în care, după spusa anticului dascăl de vânătoare^[41], cetățenii învață a fi meșteri în războaie și în toate cele unde trebuie omului să știe a cugeta, a vorbi și a lucra bine, de aceea, zic, nu mă voi încumeta a spune ceea ce aievea n-am văzut cu ochii, ci, legănat în răsfățările poeziei și ale frumoaselor arte, voi cerceta numai cum alții, mai pricepuți, au cugetat, au vorbit și au lucrat, descriind și reprezentând episode caracteristice din viața plină de neastâmpăr a vânătorii celei mari.

Dar în ce parte să ne întoarcem mai întâi privirile? Pe cine să întrebăm a ne spune în ce timp, în ce loc a fost vânătoarea mai prețuită, mai măreață, mai trebuincioasă, mai desfătătoare?

Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pământului, cutreierând colosalele vegetațiuni antediluviane și luptându-se cu fiare uriașe, ale căror seminții s-au stins acum demult de pe fața lumii? Tu ai spus, la începutul cărții tale, că vânătoarea este o aplecare firească a omului, veche ca și dânsul; eu voi adăuga, tot spre lauda vânătoriei, că acest instinct a înlesnit chiar omului primele sale inspirațiuni artistice, și aceasta ne-o dovedesc cu prisos figurile de elefanți-mamuți cu coame stufoase, cele de reni cu late coarne răschirate, de urși ai speluncilor și de alte animale dispărute, ce s-au găsit pe unelte de corn, pe arme de os și pe plăci șistoase, gravate cu sula de către oamenii străvechi, care, în timpii perioadei glaciare a Europei, se adăposteau în peșterile de la Madeleine, de la Augerie, de la Massat și din alte stațiuni cufundate azi sub tărâmul Perigordului, al Gasconiei și al multor provincii din Francia meridională^[42].

Urma-vom cu ochii cetele nesocotite de arcași și de lănceri, cârdurile nenumărate de zburătoare, turmele nesfârșite de animale, ce stau puse pe șireag printre ieroglifele templelor egiptene sau pe pereții de piatră văroasă ai palatelor ruinate din Niniva și din Babilon? Ca să vâneze lei și tigri, girafe și gazele, ba chiar iepuri și cocori, faraonii Egiptului, despoții Asiriei și tiranii perși ridicau în picioare ordii și popoare întregi; iar după terminarea acelor năprasnice măceluri, legiuni de zugravi și de pietrari erau osândiți ca să aștearnă pe ziduri, pentru încremenirea viitorimii, toate acele nemărginite epopei vânătorești, care, prin nemilostiva lor monotonie, sperie și obosesc azi ochii călătorului minunat^[43].

Asculta-vom, de pe râpele înverzite ale lacului Celor Patru Cantoane, voiosul și semețul cântec al plăiașului elvețian, cadențat de muza lui Schiller, amanta libertății? Fiul lui Guilom Tell îl întonă cu glas puternic, și echo îl repetă din sânul munților inimați în Uri, în Schwytz și în Unterwalden:

Mit dem Pfeil, dem Bogen,

Durch Gebirg und Thal,

Kommt der Schütz gezogen

Früh am Morgenstrahl.

Wie im Reich der Lüfte

König ist der Weih

Durch Gebirg und Klüfte

Herrscht der Schütze frei.

Ihm gehört das Weit:

Was sein Pfeil erreicht,

Das ist seine Beute

Was da kreucht und fleugt.^[44]

Aci mă aflu din nou în mare primejdie ca să azvârli din mână foaia pe care, cu mai multă sau mai puțină răbdare, tu te silești a mă citi. Cum! am cutezat a-ți pune subt ochi chiar și versuri nemțești?! Oare putea-vei să mă ierți?...

Dă-ți osteneala, rogu-te, a căta în josul paginii, traducerea șchiopătândă a acestor frumoase strofe, în care colcotesc cele mai nobile simțăminte ce iubirea de vânătoare poate aprinde în inima unui om, și sper că tu, vânător, te vei împăca îndată cu poetul, dacă nu și cu limba lui.

În acea limbă este scrisă cea mai expresivă poemă a vieții vânătorești, eroica dramă a lui Guilom Tell, în care răsuflă, peste tot, aerul liber și curat al plaiurilor alpestre și iubirea necumpătată de patrie a cetățenilor liberei Elveții. O țară întreagă scăpată din robie numai prin inima vitează și prin săgeata dibaci mânată ale unul vânător, iată desigur cea mai falnică izbândă cu care se poate mândri vânătoarea. Poetul s-a pătruns de acea mândrie de vânător, și auzi-l cu câtă dragoste vorbește el chiar și de înțelepciunea caprei-negre, care, când merge cu cârdul să pască la înțărcători, pune straja la pândă, ca să tragă cu urechea și să fluiere când se apropie vânătorul.^[45] Tot despre acea sprintenă și sfioasă fiică a stâncilor a zis și poetul latin, în versuri mai vii și mai colorate decât cel mai nimerit tabel:

Pendentem summa capream de rupe videbis;

Casuram speres; despicit illa canes^[46].

Iată cum știe poetul să ne facă a simți chiar și decepțiunea vânătorului. Ajuns pe culmele alpestre,

pe stânci de scuți de gheață, troiene de zăpezi

pe care o suflare le-aruncă repezi jos,

el se oprește, se uită în dreapta și în stânga, cătând să zărească amăgitoarea pradă care i-a pierit din ochi, și apoi întărâtat, obosit, mânios de zadarnica-i osteneală, el strigă în limba lui Byron... ba stai; mai bine să-l facem să vorbească românește, în versuri pe care însuși ajutorul lor va fi și uitat că le-a scris odinioară, în depărtatele-i Ceasuri de mulțumire:

Așa; și-n aste locuri căprița a sărit.

Piciorul ei cel ager m-a încurcat de tot:

Câștigul meu de astăzi abia de va plăti

Primejdioasa-mi muncă...^[47]

Altădată însă vânătorul, mai norocos în goana sa, își cântă cu veselie izbânda, și, în inima-i mulțumită, dorul iubitei sale vine de se amestecă cu plăcerile vânătoriei. Atunci poetul acela care, în secolul nostru, a știut mai bine decât oricare să împrospăteze, cu o nouă dulceață și cu un mai viu profum, limba îmbătrânită a lui Ronsard Alfred de Musset, a pus în gura plăiașului un cânt vesel, în care bucuria triumfului la vânătoare se îngână cu dulci amintiri de amor:

Chasseur, hardi chasseur, que vois-tu dans lespace?

Mes chiens grattent la terre et cherchent une trace.

Debout, mes cavaliers! Cest le pied du chamois.

Le chamois sest levé! Que ma maîtresse est belle!

Le chamois tremble et fuit! Que Dieu veille sur elle!

Le chamois romp la meute et senfuit dans le bois.

Je voudrais par la main tenir ma belle amie.

La meute et le chamois traversent la prairie;

Hallali, compagnons, la victoire est à nous!

Que ma maîtresse est belle et que ses yeux sont doux!^[48]

Cântă și chiuie vesel vânătorul, căci izbânda este a lui! A prins capra în pădure; și, în vale, iubita-i cu ochi dulci îl așteaptă ca să-l strângă de mână. Sufletu-i acum înoată în bucurie. Au trecut, s-au șters zilele de dor pe când el rătăcea prin luncă, suspinând doina vânătorească:

Lunca țipă, lunca zbiară

Pentru-un pui de căprioară,

Vai de biata inimioară;

Ca și lunca geme, zbiară

Pentru puica bălăioară.

Frunza crește, frunza cade,

Căprioara n-o mai roade.

Vai de mine, ce m-oi face?

Doru-n sufletul meu zace

Și-inimioara-mi nu mai tace!

Inimă, fii răbdătoare

Ca pământul sub picioare,

Pân ce puica bălăioară

S-o întoarce-n luncă iară

Cu cel pui de căprioară!^[49]

Puica s-a întors în luncă; ea a înfrânt și a zdrobit inima poetului mai rău decât crudul vânător când sfâșia fără milă sânul căprioarei, și atunci, tot dânsul, tot de Musset, mlădiindu-și lira pe un ton mai duios, adă-ți aminte, amice, cum, în câteva versuri repezi și armonioase, adevărate mărgăritare picate din acel corn de poetice îmbelșugări ce i-l revarsă suava lui muză într-o frumoasă noapte de mai, cum știe, zic, a schița în treacăt o întreagă elegie vânătorească:

Suivrons-nous le chasseur sur le monts escarpés?

La biche le regarde; elle pleure, elle supplie;

Sa bruyère lattend; ses faons sont nouveau-nés;

Il se baisse; il lègorge, il jette à la curée

Sur les chiens en sueur son coeur encore vivant.^[50]

Sărind, cu ciuta și cu capra, din pisc în pisc și din stâncă-n stâncă, cine ne oprește acum de a ne strămuta până și în munții noștri?

Aci ne așteaptă Vânătorul Carpaților, pe care s-a cercat al cânta, într-o lungă baladă descriptivă, un muntean român, un câmpulungean, care, fără îndoială, a gustat plăcerile și ostenelile vânătorii de munți și a resimțit în sufletul său toate învietoarele freamăte ale vieții de plăiaș. Dacă natura l-ar fi înzestrat cu darul de a spune precum simte, d<omnul> N. Rucăreanu ar fi făcut desigur un cap-d-operă nemuritor. Dar știi că are românul o vorbă care cam zice că acolo unde nu este putința, la ce-i bună voința?

Cu toate acestea, în balada Vânătorul Carpaților sunt imagini care se văd a fi fotografiate de pe natură. Păcat că au aspectul tern al fotografiei, și nu coloritul viu al vieții! Sunt și expresiuni neaoșe românești de o originalitate prețioasă, care ar luci ca nestemate într-o frumoasă salbă de versuri armonioase.

Subiectul baladei este, fără îndoială, conceput cu o bogată și adesea fericită varietate, căreia, din nenorocire, cititorul se vede silit a-i duce mereu jalea; căci pe tot minutul el simte în sine mintea învrăjbindu-se cu urechea. Eu unul mărturisesc că, pătruns fiind de mărețele dorințe ale poetului, am încercat un fel de simțământ dureros, văzând cât de puțin limba și versul au venit în ajutorul puternicei sale închipuiri, al <sic!> nobilelor sale aspirațiuni. De ce nu poate omul toate câte le dorește? Dar, vai! sunt puțini, foarte puțini aceia; Non omnia possumus omnes^[51].

O chemare către vânători, la revărsatul zilei, deschide șirul neregulatelor și capricioaselor strofe, scrise în versuri albe:

Ușor ca însuși cerbul pășește vânătorul

Pe coama cărărată<-a> piciorului de munte.

În poalele-i se-ntinde câmpia strălucindă

De mii de briliante ce varsă Aurora

Pe geana-i rourată, pe verzile ei bucle.

El trece pe muscelele însmăltate cu flori suave; apoi pășește tăcut pe sub bolta întunecată a fagilor și a frasinilor, unde murmură izvorul și unde cântă mierla, grangurul și sturzul. Deodată însă vânătorii se opresc:

Atârnați, feciori, merindea

Sus pe ramure de arbori!

Iacă urma căprioarei

Proaspătă, de astă-noapte;

E culcată-n fața coastei,

Sus, în higiul^[52] dintre plaiuri.

Bătăiași, pe fuga-ndată!

Vântul bate de minune!

Luați bătaia sus din piscuri;

Veniți trâmbă cam spre vale,

Drept la fagii cei înalți;

Acolo ne ținem noi.

De veți auzi copoii

Peste voi trecând în dosuri,

Să tăceți, să nu dați gură,

Căci se-ntorc cu ea îndată;

Știți că trage tot în jos,

Și atunci să întețiți!

Iute la pândă, la țiitori!

Cuprindeți bine din muche-n vale!

Și curmătura să nu rămâie!

Și treceți unul peste pârâu!

Bătaia-acum începe, și iarăși încetează.

Abia s-aud copoii pe vârfuri depărtate;

Dar trec, se lasă-n scapăt, și pare că vânatul

Cu câinii împreună s-au dus pe altă lume.

Tăcut acum e totul; munteanul nici nu mișcă;

În muta-i așteptare se uită l-a sa umbră

Din ce în ce crescândă, și timpul el măsoară.

Și iar s-aud copoii. Ca fulgerul de iute

Sosesc din muche-n vale, din vale iar în muche.

Bătaia reîncepe; mereu se întețește;

Chefnitul^[53] e aproape; cât colo frunza sună,

Ș-aci, c-o detunare, tot zgomotu-ncetează.

Din fundul văii-adânce, c-un pas mai rar, dar sigur,

Cu deasa-i respirare, se vede vânătorul.

Măreț, alegru, sprinten, ce-aduce pe ai săi umeri

Pe zvelta căprioară și pe pământ o-ntinde.

După aceste versuri, care, pe lângă orice alte merite, au mai ales pe acela de a se prezenta adesea sub forma limbajului vânătoresc al muntenilor noștri, după aceste versuri vine descrierea orelor de repaos: focul de brazi strălucind noaptea prin pădure, ghicitorile și eresurile rostite până să se gătească cina, în sfârșit somnul ce vine, când încep ochii a vedea cam sus găina.

Când apoi răsare din nou soarele, vânătoarea reîncepe.

Alte două strofe, dispuse într-același chip, împlinesc partea curat vânătorească și negreșit cea mai interesantă a baladei.

Le vom mai transcrie numai pe ele, însoțite cu notele lor filologice și patriotice, căci urmarea, până la sfârșit, ne înstrăinează cu totul de viața vânătorilor. Pierzându-se, când în zadarnice doruri după timpii patriarhali și eroici ai domniilor străbune, când în amarnice mânii în contra influențelor străine, ce răzbat în țară prin căi ferate și prin batele cu vapor, balada ne face să simțim atunci, în mod obositor, toate neputințele muzei câmpulungene. Abia dacă, într-acel haos de idei străine subiectului și de versuri anevoioase, ne mai deșteaptă câtva descrierea furtunii care

Răzbubuie pân brazii ce șuieră ca șerpii,

sau dacă ne mai învie amintirea mândruțelor cărora vânătorul le destinează câte o cetină frumoasă de brad verde, neuscat, drept semn

că vânătorul

E ca bradul neschimbat.^[54]

Să ne întoarcem, dar, curând și cu plăcere către dânsul.

Curioasă idee a avut d<omnu>l Rucăreanu de a încurca pe bietul Vânător al Carpaților prin Eisenbahn-ul lui Strussberg și prin Kaiserlich-Königlich-privilegirt-ul Dampfschiff!3 Ia mai bine să-l rugăm a ne fi domnia-lui încă o dată călăuză, spre a ne duce prin aninătorile, prin iudele, prin înfurciturile și prin colțanii unde se ivește, sfieț sau îngrozitor, vânatul de la munte.

Vânătorul se oprește:

Jos, copii, pe brânci cu toții!

Auzirăți șuieratul

Caprei-negre printre stânce?

Ne-au ulmat; dar sunt aicea.

Drept l-aninători vă duceți.

Și vedeți de le luați vântul,

Ca nici una să ne scape!

Iar în iudele^[55] din față

Se țin cerbii, stau și urșii;

Dați la câini îndată drumul!

Fuga sus la-nfurcitură;

Alergați la creieri^[56] unul,

Unde iese-ncornoratul^[57].

Altul rămâneți la strungă,

Unde trage, știți, desculțul^[58].

Dar vedeți, cuprindeți bine,

Ș-armele vă primeniți!

Neamțul^[59] bate... a-nchis capra

În colțanul cel din vale;

Eu alerg pe fuga colo;

Fiți deștepți la țiitori!

În iuzi gonesc copoii, spre vârf ei se-ndreptează,

Din ce în ce chefnitul mai mult se întețește.

Un trăsnet se aude; un altul îi urmează

Și tot se mai repetă. Apoi un răcnet mare

Cutremură pădurea și zguduie și munții,

Iar câinii bat întruna, ș-un zgomot formidabil

Din ce în ce tot crește, și detunări teribili,

Din țeve fulminante, răsună în ecouri,

Din stâncă până-n stâncă, din vale până-ntr-alta;

Se pierd în depărtare. Se face-apoi tăcere

Și nu se mai aude decât murmura surdă

A râului din vale, decât svolândul șuier

Al brazilor, ce trece, se pierde peste goluri,

Dar ne-ncetat revine ca undele de mare.

O pauză... și iată pe budur^[60] vânătorul

Descinde-ncins cu capra; iar alții-ajung acolo

Cu cerbul și cu ursul și cu colțat mistrețul.

E mare bucurie și mândru vânătorul!^[61]

Negreșit că tabelul ce s-a prezentat la ochii scriitorului a fost măreț; inima-i a bătut cu tărie la acele splendide priveliști, la acel zgomot formidabil, urmat de tăcerea prin care se auzea numai surda murmură a râului din vale și șuierul brazilor clătiți ca undele mării! Păcat însă că muzele geloase nu s-au îndurat a-i încorda lira pe un ton mai melodios!

Aș vrea, pe când mi se desfășoară dinaintea minții uimite priveliști așa de răpitoare, ca să aud, ca prin vis, o muzică plină de farmec, bunăoară ca cea din opera Guilom Tell a lui Rossini, și mai ales ca acel minunat cor de vânători, care, după ce a trâmbițat, pe un ritm vioi și alegru, fanfarele de chemare, se pierde apoi, cu vuiet armonios, prin tainica rezonanță a codrilor de brazi!

VI

CUM SE PRICEPEAU SĂ CÂNTE LA VÂNĂTOARE ROSSINI ȘI HAYDN, MÉHUL ȘI WEBER. TONTON, TONTON, TONTAINE, TONTON!! DUȘMĂNIA LITERARĂ, SAU EFECTE INTUITIVE ȘI ANACHRONISTICE ALE CHAMBERTINULUI DE LA CAFÉ ANGLAIS ASUPRA POEZIEI ROMÂNE. TRECEM DINCOLO DE BAGDAD. CONCERT SIMFONIC PE APĂ ȘI PE USCAT, DAT MISTREȚILOR ȘI CERBILOR DE ȘAHUL PERSIEI, KHOȘRU ANUȘIRVAN.

Ce minunată interpretațiune a vieții vânătorești este, în adevăr, această măiastră melopee, odă scrisă în acea limbă fără rost, ale cărei sunete modulate prefiră în inima omului, mai lesne decât orice cuvinte, și dorul și veselia! Se pare că din îndoioasa amintire a două cântece, culese poate chiar prin munții Elveției, dintr-o arie comună, din cele care se cântă vesel pe trâmbița de vânătoare, și dintr-un melancolic lied nemțesc pe care țăranii germani îl gâlgâiesc (jodeln), adunați în cor, marele compozitor italian a știut să plămădească acest cap-d-operă al muzicii de vânătorie.

Dar Rossini a intrat cel din urmă pe calea în care alți mari muzicanți îi apucase înainte.

Bătrânul Haydn, părintele acelor simfonii germane pe care tu le urăști așa de tare, Haydn, la vârsta de 68 de ani, puse capăt sutimilor sale de compozițiuni muzicale, prin oratoriul numit Cele patru timpuri ale anului, die Jahreszeiten în care, recapitulând toate amintirile vieții sale, simplă și simțitoare, bătrânul maestro cântă pe rând, cu instrumente și cu glasuri omenești, toate bunurile și toate plăcerile de peste an. Când ajunse la timpul toamnei, unchiașul obosit nu se sfii a îmbuca bărbătește trâmbița vânătorească, și tot știu încă să mlădieze, prin simpatica și naiva dulceață a geniului său, stilul muzical cam pipernicit și cam înțoponat al secolului din urmă, stil pe care l-au denumit, în țările occidentale, cu porecla comică de stilul perucilor, Zopfenstil, și care la noi s-ar zice: de când cu nemții cu coadă.

Cam tot pe timpul când Haydn scria, în Viena, oratoriul Celor patru timpuri, un compozitor francez, care a înzestrat scena lirică cu multe opere frumoase și care a compus imnuri și cantate patriotice pentru revoluțiunea de la 1793, Méhul, a dat patriei sale, în uvertura operei Junele Henric, le Jeune Henri, o încântătoare simfonie vânătorească.

Cele două națiuni muzicante ale Europei moderne, italienii și germanii, contestă neîncetat francezilor geniul acestei arte.

Asemenea cestiuni nu se dezbat cu pușca în mână, și, fiindcă noi acum ne aflăm la vânătoare, timpul nu ne iartă ca să apărăm aci pe Boieldieu, pe Auber, pe Halévy, pe Gounod, pe Félicien David, nici chiar pe acel sublim geniu cu totul francez al israelitului german Meyerbeer. Tot ce putem spune deocamdată, în materie de muzică vânătorească, este că francezii au avut și au păstrat din timpi străvechi, de prin secolii feudalității chiar, pre cât se știe, o mulțime de cântece vânătorești, pe care slujitori speciali le sunau pe cornuri în petrecerile zgomotoase ale regilor și ale castelanilor. Fiecare episod al vieții de vânătoare, fiecare soi de fiară luată în goană, fiecare moment al dramei cinegetice avea cântecul său consacrat și tradițional, ca semnalele militărești.

Țiu minte că într-un timp când, departe de toți ai mei și cu sufletul adânc întristat, trăiam într-un colțișor al Franciei, pe malul unui râu și în vecinătatea unei mari păduri, în toate serile, la ora când aburii, înălțându-se de pe apă, începeau a înnegura orizontul amurgit, un sunet de corn răsuna de pe malul opus al râului și repeta câteva ori d-a rândul una din acele fanfare vânătorești, al căror ritm iute și chiar glumeț pare că se îngână cu vibrațiunile melancolice și prelungite ale instrumentului ce le produce. Nu-mi place, amice, a-mi repurta mintea către momente așa înnorate ale trecutului; dar, din minutele pe care în singurătatea de atunci le socoteam deopotrivă cu secolii, numai acelea îmi erau mângâioase, când vocea cornului îmi legăna auzul în sunetele cadențate ale semnalului de vânătoare. Pe tonurile duioase și întunecate ale trâmbiței metalice, se juca, cu o veselie săltăreață, melodia cântecului francez, și atunci, în mine, auzul șoptea inimii mâhnite neașteptate cuvinte de speranță și de bucurie. Cât voi trăi nu voi uita ce dulce îmi era acel balsam melodios; el și acum îmi înmoaie inima de câte ori se întâmplă să aud Uvertura de vânătoare a lui Méhul, în care aceeași fanfară domnește ca motiv de căpetenie și răsare, sub felurite tonalități, printre diverse episoade muzicale pline de frumuseți; aci, artistul a imitat tropotul cailor ce fac să răsune pământul subt ale lor copite; aci, iar, el amintește lătratul vesel al câinilor, când li se dă drumul la goană; aci, încă, pare că, într-o dulce melodie, cerbul, în agonia sa, plânge și cere cu lacrimi iertare de la neîmblânziții săi dușmani. Dar aceștia, spre a-și deștepta mereu în suflet o nouă ardoare, repețesc din cornuri cunoscutul semnal, pe care tot francezul îl știe și-l cântă pe riturnela poporană: Tonton, tonton, tontaine, tonton!

Dar este oare vreo idee pe care spiritul glumeț al francezului să n-o fi dat, cum am zice noi, pe pârlitură? Cântă, vânătorule, zice poetul popular al Franciei, cântă prin crânguri și prin câmpii, cântă mereu refernul tău de vânătoare: Tonton, tonton, tontaine, tonton! Pe când tu vânezi cerbul din pădure, altul mai isteț vânează în culcușul tău; tu ții urma ciutei, și altul, a gingașei tale neveste; tu dai chiorâș în fiară, și altul face cu ochiul tinerei tale soțioare, pe care tu ai părăsit-o tenerae conjugis immemor^[62] ca să bați codrii. De aceea, când te vei întoarce, mândru, cu cornoratul acasă, umflând sunetul cornului tău, ia ascultă cum acel primejdios păcălitor de Béranger îți va întoarce pe franțuzește zicătoarea românului:

Ce știe satul nu știe bărbatul!

Chasseur, tu rapportes la bête

Et de ton cor enfles le son.

Tonton, tonton, tontaine, tonton!

L'amant quitte alors sa conquête

Et le cerf entre à la maison.

Tonton, tontaine, tonton.^[63]

Lăsăm pe francezi să râdă și să glumească, chiar și pe bătrânele, pe frumoasele lor arii de vânătoare, de care a știut așa de bine să se folosească francezul Méhul, în uvertura sa, și pe care nu le-a disprețuit, cu vreo treizeci de ani mai în urmă, nici italianul Rossini, în Guilom Tell-ul său, și să ne oprim un minut, între aceste două modele de muzică vânătorească, asupra unei opere de aceeași natură, în care se rezumă tot geniul național al germanilor. Freischütz, sau Liberul vânător, e titlul cap-d-operei teatrale a lui Weber^[64]. Fantasie întunecată de ridicole credințe diavolești, simplitatea cea mai naivă în viața reală, simțimântalismul cel mai idealist în dorințele inimii: iată din ce este compus subiectul operei, și simpatica muzică a lui Weber, așa plină de suave melodii, pare că netezește, cu o suflare lină, toate asprimile, toate nesăbuitele ciudății ale unor așa discordante contraste.

Chorul din al treilea act din Freischütz, în care vânătorii proclamă că nimic pre pământ nu se poate asemui cu plăcerile vânătoriei,

Was gleicht wohl auf Erden dem Jägervergnügen,

este compus pe un ritm mai puțin variat și are o melopee mai puțin măreață decât cântecul vânătorilor din Guilom Tell, dar nici originalitatea, nici grația nu-i lipsesc, ci caracteru-i diferă cu totul de fanfarele vânătorești ale francezilor. Pe sub candida veselie a melodiei zbârnâie un acompaniament surd care poartă mintea în mistice regiuni. Este, fără îndoială, un cânt cu totul german. Dar să nu te temi! Poți să-l asculți fără frică; n-ai să găsești într-însul nimic din acea lângedă și searbădă monotonie a unora din cântecele nemțești, pe care românul a caracterizat-o cu porecla batjocoritoare de tararaua neamțului.

Dacă fiarele ar fi și în zilele noastre tot așa de simțitoare la plăcerile delicate ale armoniei, precum erau în timpii binecuvântați ai vestitului vertuoso și tenore-sfogato Orfeu, negreșit că ele ar veni singure să se predea de bunăvoie celor care le-ar executa, în rariștea unei păduri răsunătoare, un concert simfonic compus din toate cap-d-operile de mizică vânătorească despre care îți vorbii aci în treacăt. Dar, vai! se vede că de când pe bietul Orfeu l-a luat Offenbach în răspăr, înseși fiarele, scârbite de a vedea scăpătarea gustului artistic la bipezi, și-au luat lumea în cap, s-au sălbăticit cu totul, și astăzi este mai mult decât sigur că, dacă s-ar ispiti cineva să cerce a instrumenta și a vocaliza prin codri muzică clasică, precum este uvertura lui Méhul, sau oratoriul lui Haydn, sau chiar și chorurile lui Weber și lui Rossini, urși, lupi, mistreți, vulpi, cerbi, ba chiar și iepurii ar apuca-o îndată la picior, împreună și cu vânătorul lor, dacă cumva acel vânător s-ar întâmpla să fie amicul meu, autorul Manualului românesc de vânătorie.

Cu toate aceste, n-a fost întotdeauna așa! Mult mai încoace de timpii fabuloși ai pățitului amant al Euridicei, și chiar în regiuni lipsite de castelani feudali și de sunători de fanfare, în țări depărtate, asiatice, pe care noi le socotim de păgâne și de barbare, muzica a fost prețuită ca o neapărată auxiliară a petrecerilor vânătorești.

Primește, te rog, pentru un moment, să ne întoarcem cu vreo cincisprezece sute de ani mai înapoi, pentru ca să ne încredințăm cum că vânătorile cu acompaniament de orchestră nu sunt, precum s-ar putea crede, o deșartă închipuire a imaginațiunii mele puțin vânătorești, ci că din contra, cele mai mărețe serbări cinegetice au fost însoțite, chiar din vechime, cu concerte instrumentale și vocale. Consideră totdeodată că această nouă digresiune pe câmpul artelor din antichitate, o fac și pe dânsa numai și numai întru cea mai mare laudă și glorie a artei vânătorești, și mai ales nu uita că pentru ca omul să facă un lucru bine, trebuie mai întâi de toate să aibă multă, foarte multă răbdare; de aceea și înțelepciunea poporului te învață ca să prinzi iepurile cu carul.

Negreșit că pentru oricare știe să țină un condei cu trei degete, și pentru oricare din acei scriitori ce nu s-au pătruns că scrisul trebuie să fie numai o urmare cugetată a gândirii și a studiului, foarte lesne le vine de a scrie currente calamo despre orice materie, știută sau necunoscută lor. Îi vezi, nepricepuți plagiatori ai atotștiutorului Pic de la Mirandola, tratând cu ușurință de omni re scibili et quibusdam aliis^[65] .

De va fi vorba de muzică, apoi îți opăresc tot într-o leșie pe Rossini cu Offenbach, pe Auber cu un oarecare Suppé, fabricant de operete la Viena, pe Meyerbeer cu Lecocq, un alt imitatoraș parizian al caricaturistului operei; și apoi, din acea căldare, îți scot la lumină învățături și povețe pentru formarea și dirigarea unui Conservator național de muzică.

Dar cu atât ar fi puțin! Groaznic orbește ura pe oameni, și mai ales pe supărăciosul neam al scriitorilor, genus irritabile vatum^[66].

Avem dinaintea ochilor o spăimântătoare dovadă despre aceasta. Sunt în țară la noi două foi literare care și-au jurat neîmpăcată ură și mânie:

Doi Joi se Întărâtă și fulgerul jos plumbă!^[67]

Convorbirile literare de la Iași mușcă carne vie, când găsesc, în Revista contimporană din București; iar aceasta:

Tanteane animis calestibus irae!^[68]

împinge urgia până-ntr-atâta, încât, spre a defăima chiar și titlul rivalei sale, tipărește cu litere negre pe hârtie albă, subt același nume dușmănit de Convorbiri^[69], felurite povești vrednice de vânătorul cel cu coada vulpii, în care se zice, între altele, că la anul 1852 d<omnul> Pantazi Ghica, deșertând, într-o seară, prietenește, pahare de Chably, de Chambertin, de Șampanie și de Xeres, într-un cabinet la Caffé [sic] Anglais din Paris, împreună cu Alexandru Dumas-tatăl și cu Alfred de Musset au răposat, sărmanii, amândoi și nu mai pot mărturisi , după ce d<umnea>lui le-a istorisit multe și mărunte despre literatura, muzica, instrucțiunea și politica României, după ce le-a vorbit pre larg despre dascălul Lazăr, despre Alexandru Vodă Ghica, despre mitropolitul Dosoftei, despre Tudor Vladimirescu, despre meșterul Manole, despre Ianache Văcărescu și despre alții mulți câți în Christos s-au botezat pe pământul românesc, în sfârșit a binevoit a le citi și poema populară Înșiră-te mărgărite de V. Alecsandri. Să nu se uite că această conversațiune [între d<om>nii Pantazi Ghica, Alexandru Dumas-tatăl și Alfred de Musset] se petrecea la anul 1852, chiar după cum spune nota autorului (p. 335), și că d<omnu>l Pantazi Ghica le-a citit atunci, pre cum zice, în limba franceză, după textul românesc, poema Înșiră-te mărgărite, pe care însă, d<omnu>l V. Alecsandri a compus-o la Mircești tocmai în anul 1856, adică cu patru ani în urma vestitei ei citiri de către d<omnu>l Pantazi Ghica, și apoi a dat-o la lumină, pentru întâia oară, în Revista română din anul 1862 (p. 160-166).

Pe limba vânătorească, în cazul de față, s-ar zice că autorul articolului Convorbiri din Revista contimporană a vândut pielea ursului, pe când ursul juca încă prin pădure. Dar între scriitori nu este ca între vânători. Loc de joc nu încape, și horresco referens!^[70] cât despre mine, zău, mă cutremur de o răzbunare literară ca aceasta. D-aș fi măcar cunoscut cu redactorii Convorbirilor din Iași, le-aș da desigur povața ca să schimbe cât mai curând titlul foaiei lor, pentru a cărui rușinare s-a jertfit cu atâta lepădare de sine însuși d<omnu>l Pantazi Ghica.

Trăind însă cu totul înlăturat de asemenea crâncene lupte, eu, amice, când scriu câte ceva, scriu mai mult pentru a mea proprie plăcere, fără de a cugeta rău la alții, afară, poate, numai de astă dată, când m-am apucat a scrie pentru păcatele tale. Dacă însă chiar și tu mă vei învinovăți cu tot dinadinsul că m-am întins prea mult cu scrisul, și că fac aci prea mare cheltuială de citațiuni de prin autori străini, apoi îți voi răspunde că acelea mai toate nestemate culese din salbele bogaților le presar pe sărăcăcioasa mea scriere ca s-o mai înțolez și să-i dau și ei ceva preț; iar dacă nu scriu scurt și cuprinzător, se vede că, rău sau bine, nici eu, ca mulți alții, nu mă pricep a face într-altfel.

Așadar, supus blând la o nouă osândă, ia-te binișor după mine și vino să ne îndreptăm pașii rătăcitori tocmai sub poalele munților din Kurdistan, pe calea care duce de la Bagdad la Hamadan, acolo unde este stânca stearpă și râpoasă ce se cheamă Bisutun. Piciorul de spre apus al stâncii se numește, în limba locului, Takh-i-Bostan, adică Bolta Grădinii. Grădina deocamdată lipsește, și unii erudiți cred că aci vor fi fost vestitele grădini atârnate în aer ale Semiramidei^[71], care, chiar dacă odinioară au fost aci, apoi acum au zburat cu totul în aer; dar bolta este în ființă, și pe zidurile ei se văd nenumărate sculpturi săpate nu prea adânc în piatră, și poate chiar odinioară colorate. Să le descriem toate, nu este treaba noastră; pe noi ne ating numai cele două mari scene de pe pereții laterali.

Într-adevăr, pe una se vede o vânătoare de mistreți; pe cealaltă, mai ștearsă, este o vânătoare de cerbi.

Stilul sculpturii, oarecare amănunte arhitectonice și chiar costumele și uzurile figurilor reprezentate ne înlătură de la prepusul că vom fi având aci, dinaintea ochilor, imaginea petrecerilor cinegetice ale vitezei amazone asiriene, ale reginei Semiramide,

- di cui si legge

Che sugger dette a Nino e fu sua sposa;

Tenne la terra chel Soldan corregge^[72].

Gândul ni se repoartă mai bucuros asupra acelor puternici despoți ai Persiei, Șapurii, Hormuzii, Khoșruii, Firuzii, Iejghirzii și alții, care, din vechea lor cetate a Ctesifonului, aproape de Bagdadul de acum, supărară mai bine de trei sute de ani pe împărați romani de seama lui Aurelian, lui Teodosie, lui Justinian, lui Eraclie; asupra acelor mândri și luxuoși Sasanizi, care se închinau focului după legea lui Zoroastru, clădeau palate gigantice acoperite cu sculpture și cu poleieli și înmuiau în fir și în pietre scumpe hainele de pe dânșii și hamuturile de pe caii lor.

Vânătoarea, lupta cu fiarele, alergările cu caii și încordătura arcului erau visele de aur cu care se desfătau ei, atât în ființă, cât și în priveliștea armelor, vaselor, uneltelor și podoabelor cu asemenea scene, pe care meșterii și artiștii lor le reproduceau mereu, în metaluri și în pietre scumpe^[73]. Subiectele de vânătoare, înfățișate cu o vioiciune, cu o mișcare, cu un foc nespus, pot fi privite ca una din însușirile caracteristice ale artei sasanide pe care o admirăm azi în câteva prețioase obiecte de lux ce au rămas din acele epoci depărtate, prin colecțiunile de curiozități artistice ale Europei, și pe care o întâlnim în sculpturile de prin diferite ruine ale Persiei, iar mai ales pe stâncile de la Bisutun^[74].

Ambele vânători de care avem aci a vorbi sunt cuprinse în două cadre pătrate, închipuind țarcuri îngrădite cu taraci, de care stau atârnate zăveze ori perdele, spre a încinge tot ocolul unde se petrece vânătoarea. Proptele și mănunchi de tufiș, legați cu frânghii, sprijină și întăresc taracii.

Într-unul din ambele cadre, locul ales e o mlaștină cu stuf și cu răchită, în mijlocul căreia a rămas o lumină de apă netedă, cu peștișori și cu păsări plutitoare într-însa. Un șireag de elefanți, mânați de cornacii ce-i încalecă și-i îmboldesc, gonesc din dumbravă turme nenumărate de mistreți, care, în fuga mare, cu râturile întinse, cu colții ascuțiți, cu spinarea încovoiată și cu codița sumeasă, dau năvală prin leasă și prin mocirlă. În două luntre mari și adânci stau în picioare câte un vânător uriaș cu capul încoronat, cu veșminte bogat ornate și cu arcul în mână; în preajmă-le cad pe brânci gliganii și vierii săgetați. Dar atât în aceste două luntri principale cât și în alte două mai mici, ce însoțesc pe ale regeștilor vânători, șed jos, cântând din niște harpe în formă de dreptare și cu zece coarde fiecare, bande de femei muzicante; într-o a cincea luntre sunt cântăreți care suflă, d-a-n picioarele, în flaute. Toate vasele sunt cârmuite de câte doi vâslași care, cu lopețile, spumegă fața apei.

Pe muchea cadrului se vede cum mistreții uciși sunt transportați pe spinarea elefanților, și apoi cum slujitorii îi înjunghie și-i despintecă.

A doua vânătoare, cea de cerbi, este cu mult mai confuză; figurile pe alocurea par a fi neisprăvite. Tot însă se vede pe ici și pe colea o împrejmuire de zăbrele și de stofe atârnate, formând o arenă cu două porți, păzite de câte doi strejari; cerbii intră în alergătoare prin poarta din dreapta și sunt urmăriți de vânători; un călăreț mai mare la trup, în goana calului, trage cu arcanul într-înșii; alții mulți, mai mici, se țin, și ei, gonind, după vânătorul principal. Cerbii se poticnesc și cad la pământ când ajung la fundul țarcului; dar ciutele, ferite de un alt călăreț cu trup mare, scapă singure pe cealaltă poartă, având la gâtul lor un arcan cu coarda fâlfâindă. Pe laturile cadrului, se vede, de o parte, cum se adună și se păzesc cu elefanți turmele de cerbi; de altă parte, cum cerbii uciși prin munți păduroși se încarcă pe spinarea cămilelor.

Dar mai mare și mai presus de toți actorii tabelului și ca privitor liniștit al acestui spectacol animat, stă călare regele, cu arcul atârnat de gât, și adăpostit subt o umbrelă rotundă pe care i-o ține d-asupra capului un slujitor. Împrejurul lui cântă o numeroasă orchestră, așezată de toate părțile, care pe jos, care pe o estradă înălțată cu scară. Acolo sunt și harpiste, ca la vânătoarea de mistreți, și cântăreți cu flautul, care șed turcește, cu picioarele încrucișate sub dânșii, și trâmbițași, și toboșari, și muscalagii cu naiul, cu dairaua, cu cimbalele, cu diblele și cu surlele, poate chiar și cântăreți din gură; într-un cuvânt, avem aci o bandă numeroasă de lăutari, reprezentată cel puțin prin douăzeci și cinci de personaje cu instrumente variate, lucrând toți din mâini și din plămâni ca să încânte pe răsfățatul Șah, în pomposul și trufașul său repaos. Te las să-ți închipui ce chef și ce mândrețe!

Oare ce zici? Nu se pricepeau bine regii sasanizi a vâna mistreții și cerbii?

A pluti lin pe apă și, din sigurul adăpost al luntrei, a săgeta mistreții, pe când auzul îți este răpit de dulcele cântări ale unei armonioase pleiade de zâne acvatice, iată o realitate sasanidă cu mult mai încântătoare decât basmul primejdioaselor Sirene ale lui Omer și decât visul amăgitoarei Loreley de pe țărmurile neguroase ale Rinului!

A privi de sub umbră și la sunetele unui concert à grand orchestre peripețiile unei goane și unui măcel de cerbi, iată încă o petrecere sasanidă, care negreșit că nu este tocmai de disprețuit.

Nu rămâne îndoială că regii sasanizi au fost oameni cu gusturi nobile și delicate, de vreme ce le-a plăcut și de a vâna în sunetele muzicii, și de a vedea reprezentate în sculptură și cu culori asemenea petreceri vânătorești.

Rămâne numai să ne batem capul spre a afla dacă muzicanții lor și, mai cu seamă, dacă vestitul cântăreț Barbaud, care răspândea în palatele marelui Khoșru Anurșivan, cel cu sufletul mărinimos, note mai dulci decât privighetoarea, erau, în comparațiune cu Haydn, cu Méhul, cu Weber și cu Rossini, ceea ce sculptorii de la Takh-i-Bostan sunt față cu artiștii moderni care au înfățișat pe pânză scene de vânătoare, bunăoară cu P.

Rubens, Fr. Snyders, Filip Wouwerman, Fr. Desportes, J.B.

Oudry, J.E. Ridinger, Horace Vernet, Edw. Landseer și alții...

VII

ZWGRAFÍA PRIVITĂ DIN PUNCTUL DE VEDERE AL TEORIILOR LUI DARWIN. AMOR ȘI VÂNĂTOARE! CUM SE ÎNGROPAU LA ROMA URMAȘII BIETULUI OVID, RĂPOSAT, CA VAI DE DÂNSUL, CAM PE LA KIUSTENGè. PUSTIA DE OGLINDĂ, MULTE RELE FACE! RUBENS N-A FOST VÂNĂTOR, DAR HORACE VERNET FĂRĂ ÎNDOIALĂ. FILOZOFIA ABSOLUTĂ A ESTETICII VÂNĂTOREȘTI. ITALIA NE-A CAM DAT DE RUȘINE.

Dar iată acum, fără veste, un nou orizont artistic ce mi se deschide, tot pe tărâmul vânătoriei! Zău! când pleacă omul la vânătoare, nu știe de unde-i sare iepurele! Am zis până aci multe, ba chiar prea multe, despre litere și poezie, despre sculptură și muzică; am zis și câteva despre gravură, întrucât acestea toate se ating de arta cinegetică; dar nu știu cum s-a întâmplat de a rămas pictura cu totul înlăturată din cărarea mult cotitei mele colinde de vânător-hoinar. Cade-se oare să o lăsăm cu totul uitării?

N-ar fi o nedreptate, un afront, ce am face de buna noastră voie vânătoriei, când am nesocoti drepturile ce ea are la născarea a încă uneia din cele patru podoabe artistice ale geniului omenesc?

Am găsit prilej de a spune cum omul, înveselit sau jalnic la vânătoare, a simțit gustul de a cânta, în elegii și în ditirambe poetice, și în fanfare melodioase, vitejiile și neajunsurile sale, ba chiar și a-și aduce aminte cu dor sau cu mândrie de drăguța de acasă.

Am pomenit și de acei sălbatici ai perioadei glaciare care, în lungile lor răgazuri, au născocit arta sculpturii, zgâriind pe oase, pe pietre și pe coarne, profile de dobitoace antediluviane.

Uita-vom acum a zice că după cât se poate bănui tot o aplecare de același fel a făcut să se nască și pictura?

Dar, în cazul de față, nu din dovezi plastice vom putea culege o asemenea știință. Filologia ne vine aci în ajutor și ne arată că în limba elenilor, a națiunii celei mai artistice din antichitate, pictura se chema zografia, adică scrierea, grafia, animalelor, ton zoon.

Acum, dacă s-ar scula cineva și ar zice că așa vor fi toate acestea, dar că animal nu vrea să zică vânătoare, și că săpăturile din peșterile Acuitaniei, precum și denumirea caracteristică a picturii la eleni au raport numai la ființele însuflețite în genere, și nu, în particular, la luptele lor, care provin din instinctul vânătoriei, atunci ne-am vedea siliți să mutăm judecata la tribunalul lui Darwin, care, după teoriile sale fiziologice, ne va dovedi că lupta pentru existență, adică concurența vitală, este unul din cele două principii fundamentale ale universului și că orice ființă pre lume trăiește și se dezvoltă numai și numai fiindcă a biruit în această luptă, adică a fost vânător și nu vânat.

El va adauga, poate, spre a-și completa teoria, că vânătorului norocit îi rămâne și dreptul exclusiv de selecțiune naturală, adică de a-și alege, după al său plac, soție sau soții (precum se și simte), și că, scurt și cuprinzător, viața întreagă a universului se rezumă în aceste două cuvinte: Vânătoare și Amor!

Pornind d-aci, cum să nu credem că tot ce e bun, mândru și frumos pre lume s-a născut din avânturi amoroase și din porniri vânătorești?

Iată-ne dar asigurați și despre originea picturii.

Însă spre a nu abuza peste măsură de zicala grecească a împăratului August: speide vradeos!^[75], să dăm îndată năvală în pictura cu subiecte vânătorești. Mi s-a urât mie scriind, dar ție citind!!!

Când vine vorba despre vreuna din frumoasele arte, și mai cu seamă despre pictură, noi, în lumea modernă, ne gândim numaidecât la Italia. Acolo pare că și-a găsit această artă și lumina cu care se împacă mai bine, și formele în care se răsfață mai bucuros, și tiparele după care se mlădie mai cu înlesnire.

Nu știu pentru ce răsunetul numelor lui Rafael, lui Correggio, lui Tițian, lui Paul Veronese pare că ajunge la auz cu vibrațiuni mai repezi și mai sonore decât ale lui Rubens, lui Rembrandt, lui Poussin și ale tuturor pictorilor de la nord.

Fără îndoială însă, aceasta este o nedreptate a minții noastre, și cei din noi care iubesc vânătoarea și artele ce au serbat-o, ar fi cei dântâi care s-ar căi și s-ar vindeca de o așa greșită aplecare, când ar cugeta că în toată acea grămadă de artiști iluștri, care au așternut, trei secoli de-a rândul, toți pereții Italiei cu nemuritoarele lor picturi, nu s-a găsit măcar unul care să se fi dedat a zugrăvi mai cu plăcere scene de vânătoare.

Spre a găsi în Italia picturi vânătorești de un merit oarecare, în număr mai considerabil, trebuie să ne repurtăm în timpii antici, pe când se vede că artiștii pompeieni și romani aflau mai multă mulțumire de a decora zidurile cu subiecte reprezentând luptele oamenilor cu fiarele și cursele ce ei le întindeau.

Printre picturile antice de această natură ce s-au păstrat până în timpii moderni, datorim o îndoită atențiune acelora din sala mormântală ce s-a descoperit la 1674, acum tocmai două sute de ani, într-un mal de pe Calea Flaminia, la o mică distanță de Roma, și în care se aflau sarcofagele lui Quintus Nasonius Ambrosius și al femeii sale, Nasonia Urbica, urmași, după cum se crede, ai nenorocitului poet Ovidiu Nasone, care a murit exilat pe țărmurile sălbatice ale Mării Negre, fără ca mâna-i, dibace pe coardele lirei latine, să se fi putut deprinde a încorda arcul sarmatic:

Moris an oblitus patrii, contendere discam Sarmaticos arcus, et trahat arte loci? ^[76]

Un interes îndoit se leagă de picturile din mormântul Nasonilor^[77], fiindcă, pe de o parte ele sunt din cele mai bune printre puținele rămășițe ale artei picturale din antichitate, și, pe de altă parte, fiindcă scenele vânătorești reprezentate în ele ne pun dinaintea ochilor curioase moduri de vânătoare.

Aceste picturi ocupau patru compartimente pătrate pe tavanul boltei și corespundeau fiecare cu câte o grupă de două figuri alegorice, simbolizând cele patru timpuri ale anului. Cu primăvara se îmbina vânătoarea de cerbi; cu vara, cea de lei; cu toamna, cea de pantere, și-n fine, compartimentul iernii era ocupat de o vânătoare de mistreți^[78].

Cele două dântâi, adică vânătoarea de cerbi și de lei, se petrec în păduri îngrădite cu zăbrele. Un câine gonește un cerb și o ciută, urmăriți și de un vânător pe jos, care oprește de zgarda numită copula pe un al doilea copoi. Alt vânător, cu sulița, pândește animalele la marginea țarcului.

Vânătorii de lei sunt mai numeroși; ei au toți paveze mari rotunde, dindosul cărora se ascund, lipiți unii de alții. Una din fiare se repede întărâtată asupra acelor mișcători pereți de metal; dar cealaltă a izbutit a doborî jos pe un vânător și-l strivește sub propriul lui scut, pe care ea calcă cu o fieroasă mândrie.

Tot cu paveze și cu țăpoaie, venabula, sunt înarmați și vânătorii de pantere, care închid și rostogolesc pe animal într-un cerc de scuturi late și solide; dar ei și mai mult se bizuie, spre a prinde și a ucide fiara, pe o cursă în formă de ladă pătrată, în fundul căreia au pus o oglindă. Pantera, turbată de mânie, își zărește deodată chipul răsfrânt pe fața lucioasă a sticlei; ea stă și se miră, ...Ea tresare, decât soțul ei Zefirul mai repede; mânia ei pe toate strălucitoarele ei pete se răsfiră și, gata a înghiți în adânca ei gură pe vânător, ea se oprește dinaintea chipului ei răsfrânt în oglindă^[79], apoi se azvârlă repede spre dânsul, și iat-o prinsă în capcană, unde o ajunge la sigur darda vânătorului, care sta pitit d-asupra oglinzii.

În timpii noștri, oglinzile slujesc vânătorilor francezi ca să prindă nevinovate ciocârlii. Dovadă că, întotdauna și pretutindeni, oglinda, cu mincinoasele-i străluciri, amețește și pe vesela păsărică, și pe fiara sălbatică, și pe naiva Margareta a lui Faust,

- Ah! je ris

De me voir si belle en ce miroir!, ^[80]

și pe bătrâna cochetă, care, în doru-i plin de parapon, trăncănește verzi și uscate, bunăoară ca versuri de acestea:

Plângi, oglindă, plângi cu mine!

Nu găsim ce mai cătăm!

Când mă văz acum în tine,

Amândouă ne-ntristăm.

Tu văzuși, văzuși, oglindă,

Frumusețea-mi răsărind,

Și cu-ncetul eclipsândă,

O vezi iarăși apuind!

În zadar colori silite,

Frumuseți de-mprumutat;

În zadar sunt îngrijite

Niște flori ce s-au uscat!^[81]

Dar ce stăm să ne bocim cu baba, în stihuri vrednice de ale ei colori silite, frumuseți de-mprumutat?! Dacă e vorba de oglindă și de amăgirile ei, să ascultăm mai bine cum ciripește muza plină de nuri și de dulceață a clucerului Alecu Văcărescu, luceafăr trecător din secolul din urmă, pe care s-au grăbit a-l stinge dușmanii gloriei românești, chiar în zorile vieții sale și în primul susur matutin al poeziei noastre naționale.

Poate că strofele ce am să transcriu nu vor fi tocmai la locul lor aci, în fumul de praf de pușcă cu care eu tămâiez deocamdată cartea ta, dar, în tot cazul, fragedul arhaism al acestui cântec de lume va fi o sorbitură de apă limpede și răcoroasă, după hapul de trudnică și băbească versificațiune ce te făcui să înghiți:

Oglinda când ți-ar arăta

Întreagă frumusețea ta,

Atunci și tu, ca mine,

Te-ai închina la tine.

N-ar fi mijloc să te privești

Asemenea după cum ești,

Și idololatrie

Să nu-ți aduci tu ție!

Ochii în ea când ți-i arunci,

De tot se-ntunecă atunci,

Și de te și arată,

Iar nu adevărată.

De-aceea nu da crezământ

Oglindei, ce cu scăzământ

Îți face-nșelăciune

Și tot minciuni îți spune,

Ci câtă ești să știi de vrei,

Dă crezământ ochilor mei,

Fiindcă nu te-nșeală,

Nici fac vre o greșeală;

În ei te cată să te vezi

Întocmai pe cât luminezi,

Și dintr-a lor vedere

Vezi câtă ai putere!

Crede-i, săracii, când îți spun

Că numai ție se supun,

Și că tu ești din fire

A lor dumnezeire!^[82]

Acum, dacă lumina oglinzii, în nestatornicia reflectelor sale, ne-a preschimbat priveliștile vânătoriei în imagini amoroase, noi să profităm fără zăbavă de învățăturile lui Darwin și, din sfera selecțiunii naturale, să ne înapoiem iarăși privirile asupra concurenței vitale. Aceasta ne va fi cu atât mai lesne, cu cât al patrulea tabel antic, cel care reprezintă vânătoarea de mistreți, ne face să intrăm cu totul în focul acțiunii vânătorești, in medias res.

Un vier uriaș fuge urmărit de un călăreț cu două sulițe în mâini, de alți patru vânător cu țăpoaie și cu săgeți, de câini, unul liber, și altul oprit de zgardă; în fața vânatului se prezintă doi juni, unul cu arcul încordat, celălalt cu sulița îndreptată spre fiară. Toți aleargă, toți strigă, toți sunt aprinși de cea mai fieroasă turbare^[83]. De nu s-ar deosebi, pe sub această mișcare, sobrietatea de linii a artelor antice și oarecare imperfecțiuni de forme, care denotă o epocă de scădere, s-ar putea crede că acest episod a fost schițat de penelul energic al lui Rubens.

Căci și acest Domn al pictorilor flamanzi a zugrăvit scene de vânătorie, în care fiarele sălbatice, mistreți, tigri, lei, ba chiar ipopotami și crocodili, intră în luptă cu omul. Sunt însă mai ales scene fioroase, în care geniul semeț al maestrului a dat vânătorii un caracter cu totul eroic sau tragic, deșteptând admirațiunea atât prin spăimântătoarea încăierare a luptătorilor, cât și prin energia pozelor, prin vârtoșia musculaturii lor și prin vioiciunea coloritului^[84].

Un fior îți trece prin vine când vezi, într-un tabel al lui Rubens, pe un cavaler numid sfâșiat de creștet și de umăr, de către un leu puternic, care i-a sărit în cârcă și s-a stârcit pe șoldul armăsarului negru ce se ridică îngrozit pe picioarele-i de dindărăt.

Fiara aurie mușcă din umărul călărețului; un răcnet groaznic iese din buzele căscate ale acestuia; fața-i e învinețită de spaimă și de durere; ochii îi sunt holbați; din mână-i scapă lancea.

Dar aci artistul a trecut peste hotarele vânătorești; căci ne-a pus sub ochi o dramă de cele care, și dacă ațâță vitejia eroilor, însă îngheață îndrăzneala simplilor vânători. Acestora le place ca cel puțin, printre primejdii, să se întrevadă izbânda lor. Numai în asemenea caz se poate aplica calificațiunea de curat vânătoresc unui tabel sau oricărui alt obiect de artă. Acolo unde fiara rămâne învingătoare și vânătorul este sacrificat, se poate zice că artistul a ieșit din sfera artelor vânătorești și opera lui inspiră un interes de groază care sfâșie toată armonia regulilor cinegetice; aceea este o notă discordantă în muzica vânătoriei, o greșeală de ortografie în gramatica ei.

În secolul nostru, un pictor francez cu talent de frunte, Horace Vernet, a reînnoit în pânzele pe care a zugrăvit vânătorile de lei și de mistreți din Algeria și din Sahara, emoțiunile unor scene în care primejdia situațiunilor joacă un rol de căpetenie; dar fiind însuși el vânător, s-a ferit de a comite incorecțiuni antivânătorești ca Rubens, și tabelurile lui, așa vrednice de admirat, au toate acel caracter care chezășuiește întotdeauna vânătorilor o superioritate măgulitoare asupra fiarelor vânate^[85].

Un tabel de vânătoare africană a lui Horace Vernet e ca o povestire a vestitului ofițer francez Jules Gerard, care, în unsprezece ani petrecuți în Algeria, a împușcat douăzeci și cinci de lei și a câștigat astfel meritata poreclă de ucigătorul leilor^[86].

Chiar basme d-ar fi câte povestește vânătorul și câte zugrăvește artistul, tot pare că te scuturi la ideea că omul se joacă așa lesne cu viața sa, pentru un simplu gust de vânător; dar când citești sau privești, mult nu trece și afli sau cel puțin ghicești că fiara cea primejdioasă este mai în pericol decât omul, că ea are să pice învinsă de al ei prigonitor, și atunci îndată, încrederea, bucuria, ba chiar și mândria se deșteaptă toate deodată în inima-ți, acum liniștită și mângâiată. Atunci zici cu încredințare: Iată un frumos tabel vânătoresc!

Aceste considerațiuni pot să-ți pară a fi idei metafizice cam confuze adică, cum am zice, după un termen inventat și pus la modă de un vesel și spirituos invalid al vânătoriei, cam filozofie absolută^[87]; eu însă stărui a crede că, și dacă nu știu eu bine să lămuresc aceste idei, s-ar putea totuși stabili în principiu că, precum arta vânătoriei consistă numai din reguli care fac pe vânător să învingă pe vânat, și nu viceversa, tot așa și operele literare sau plastice nu se pot califica cu titlul de cinegetice decât atunci numai când ele prevăd neîndoioasa victorie a vânătorului, chiar și dacă uneori ele ar atrage un oarecare interes de milă sau de admirațiune asupra vânatului persecutat.

Admițând o asemenea definițiune pentru toate ramurile de bele-arte care se ocupă cu ilustrarea vânătoriei, putem acum să trecem în revizuire pe toți acei pictori din diferite școli, care se numesc mai special pictori de vânătoare.

Dacă Italia și cu dânsa Spania, rămân mute la fanfarele de chemare ale vânătorilor^[88], apoi școlile flamandă, olandeză, franceză, germană și engleză răspund toate la apel, și fiecare din ele se prezintă cu unul sau mai mulți artiști însemnați, având această specialitate. În Flandra găsim pe Francis Snyders, amicul și conlucrătorul lui Rubens; în Olanda, pe Filip Wouwerman, pictorul de cai și mai ales al calului bălan; în Franța, pe François Desportes și pe J.B. Oudry, care au fost pictorii oficiali ai vânătorilor date de regii Ludovic al XIV-lea și al XV-lea; în Germania, pe J. Elias Ridinger, portretarul vânatului înjunghiat de prințișorii și de grofii nemțești din secolul din urmă; în Englitera trăiește încă Sir Edwin Henry Landseer, care a înfipt cu penelul pe pânză cele mai frumoase și mai originale tipuri de câini englezești și a poetizat moartea tragică a cerbilor măreți din poienile înnorate și din bălăriile fantastice ale Scoției.

VIII

BIBLIOGRAFIE CINEGETICĂ A SECOLULUI DE MIJLOC. ÎNȘIRĂ-TE MĂRGĂRITE ARTISTIC ȘI VÂNĂTORESC. MISTREȚUL DE SNYDERS. WOUWERMAN ȘI CALUL BĂLAN. VĂZUT-AI LA LUVRU PE BONNE, NONNE ȘI PONNE, SAU PE MITTE ȘI TURLU, ADICĂ PE DESPORTES ȘI PE OUDRY? PRINȚIȘORII NEMȚI DE MULT VISAU A VERSALIA. RIDINGER ȘI BABIȚA. TOT RIDINGER ȘI MARCHIZUL DE CARABAS. TOT RIDINGER ȘI SIR EDWIN LANDSEER. CUM TE DAU DE GOL BĂIEȚII DE LA NOI. CUM UMBLU EU SĂ TE ADUC PE TINE A DEVENI UN SPORTMAN FASHIONABIL.

În acest șir de artiști, care se destinde peste un spațiu de trei sute de ani, avem ca și o istorie întreagă a picturii vânătorești, a deosebitelor faze prin care ea a trecut; se pare că destinele au voit ca, în timpii moderni, această ramură a artei, bogată și variată în identitatea ei caracteristică, să încolțească pe rând și să poarte rod treptat în fiecare din țările culte ale nordului Europei, fără ca într-însa să se ivească vreun interval de amorțire. Ca ramura aurită a zeiței de sub pământ, abia un penel consacrat Dianei începea a șovăi în mâna artistului îmbătrânit, și altul răsărea subt o climă vecină, ca să întrețină tot vie admirațiunea pentru estetica vânătorească:

Primo avulso non deficit alter

Aureus, et simili frondescit virga metallo.^[89]

După ce, în timp de mai mulți secoli, vânătoria n-a avut alți interpreți plastici decât pe migăloșii miniaturiști, care înluminau cu poleiele și cu vopsele cleioase mulțimea de manuscripte, după care castelanii secolului de mijloc învățau, prin citire și prin exemple zugrăvite, regulile însemnate în cărți vestite pe acele vremuri, precum De arte venandi cum avibus, scrisă de împăratul Germaniei Frideric al II-lea, Le livre du roy Modus et de la royne Racio, El libro de la Monteria que mandň escriver el rey Don Alonso de Castilla y Leon, Les déduitz de la chasse des bestes sauvaiges de Gaston Phoebus, pe care nu l-ai trecut nici tu cu vederea, și încă altele^[90] , care au constituit mult timp toată literatura și toată arta vânătorilor, apoi tocmai în secolul al XVI-lea, artiști adevărați începură a se inspira din subiecte vânătorești.

Am spus în ce mod mistic sau dramatic, Albert Dürer și P. Rubens au conceput asemenea subiecte. Ei au fost fără îndoială bărbați de geniu, dar nu se pot numi curat pictori de vânătoare.

Altora, mai puțin geniali, dar nu mai fără talent, li se cuvine un titlu așa special.

Sunt aceia chiar despre care am zis adineaori că, în răstimpul de trei secoli, din al XVI-lea și până acum, și-au trecut din mână în mână fitilul învăpăiat al operelor de artă cinegetică, Et, quasi cursores, vitae lampada tradunt.^[91] În fruntea lor timpul a pus pe flamandul Francis Snyders^[92], cel care a lucrat alături cu marele Rubens și a împărțit cu dânsul meritul multor pictori în care Rubens făcea figurile omenești, iar Snyders animalele, fără ca acestea să dea de rușine productele ieșite din mâna faimosului maestru. Viața care fierbe în oamenii lui Rubens, mișcă cu aceeași vigoare și pe fiarele lui Snyders. Ochii lor scânteiază, nările lor răsuflă, fălcile lor spumegă, botul lor căscat e jilav de sânge, și când artistul ne arată câini întărâtați dând năvală asupra unui mistreț, rupându-i șalele, mușcându-l de urechi, lăsând pe unii dintr-înșii spintecați la pământ, pare că se și aude răsunetul lătrăturii lor, chelălăitul lor de bucurie sau de durere, grohăitul fiarei și sunetul cornului de vânătoare. Mai bine decât așa nu se poate reproduce cu pensula impresiunea ce resimte câmpeanul care, trecând prin pădure, vede deodată strecurându-se pe lângă dânsul un dobitoc mare și negru, cu haita lui de dulăi, urlând în urmă-i cu turbare.

Aci se poate mai cu seamă pricepe deosebirea ce există între Snyders, pictor din școala flamandă, și artiștii din școala olandeză, care au tratat asemenea subiecte. Filip Wouwerman^[93], spre exemplu, în loc de a ne duce chiar pe scena dramelor vânătorești, ne preumblă numai în preajma lor, arătându-ne când pregătirile de vânătoare în curtea castelului seniorial, când popasul în rariștea pădurii, când vesela întoarcere a vânătorilor izbânditori. El foarte rar ne face să fim față chiar la întâmplările luptei; acelea pentru noi rămân afundate în zarea aburoasă a peisajului. Din contra, Snyders ne mână mereu pe câmpul de bătaie, în mijlocul vânătorii, în sânul codrilor. Cerbul și câinii sunt actorii de căpetenie al tabelului său; minutul ce-i place mai mult a alege este acela când animalul, zădărât de haita primenită, își ia inima în dinți și se apără cu disperare sau sare d-asupra câinilor sângerați, pe care i-a spintecat cu coarnele sale. Acela e și momentul cel mai dramatic, cel mai interesant al vânătorii; neștiind încă bine cum are să se aleagă urma, privitorul își închipuie că dobitocul, sprinten, ușor, pe care-l împodobesc chiar armele sale, va izbuti poate să scape și de dinții aprigi ai dulăilor, și de jungherul vânătorului care se apropie.

Wouwerman a fost cel dintâi pictor care a știut să scoată la iveală grația călăriei și care, reprezentând mai adesea scene cu nobili de la țară, cu cavaleri galanți, cu vânători, a făcut ca în pânzele sale calul să fie întotdeauna figura de căpetenie; în mulțimea cea mare de producțiuni ale lui nu se găsește o singură pictură în care să nu se zărească măcar un șold de cal, iar mai cu deosebire un cal bălan. Așa de mult i-a plăcut a da cailor rolul principal, încât chiar și în vânătorile sale, pictorul maestru, temându-se a răschira interesul, mai niciodată nu s-a ispitit a înfățișa cerbul în lupta sa disperată cu câinii, precum au făcut Snyders, Oudry și chiar marele Rubens; el a înțeles că atunci când cerbul, în fuga sa minunată, se avântă ca în zbor, d-asupra rovinelor, sau iese din crâng și se ivește un minut prin câmpie, cu capul ușor plecat pe umeri, cu trupul șui și elegant, cu părul plăviț, încântător de grație și de iuțeală, a înțeles că ar fi peste putință ca atunci toți ochii să nu se țintească asupră-i și ca el să nu soarbă la sine tot interesul priveliștii. De aceea Wouwerman mai adesea lasă a se bănui vânătoarea, sau o schițează în depărtare, chemând vederea spectatorilor asupra pregătirilor și urmărilor acestei plăceri; el îi poftește să asiste la Plecare, la Băutură, la Popas sau la acea veselă gustare ce se cheamă Întoarcerea de la vânat.

Vânătorii, aci înghit un pahar mai nainte de a se porni, aci se odihnesc pe iarbă verde, cu caii lângă dânșii, aci iar sosesc voioși, sunând fanfarele lor de izbândă. Damele, grațios plecate pe șeile lor de catifea neagră, se uită cum șoimii se reped în aer pe păsărelele spăimântate; una din ele s-a depărtat în taină spre pădure, și după dânsa aleargă, în fuga calului său alb, un galant cavaler, ducându-i vălul pe care ea l-a uitat atârnat de craca unui copac; tocmai în fund, pe marginea pădurii, se zăresc, prin ceața umedei Olande, câinii urmărind un cerb abia profilat.

Pictorul din Harlem, ca odinioară francezul Jean Goujon, sculptorul Dianei de Poitiers, a privit vânătoarea, nu ca Snyders, pasionatul iubitor al sălbaticei naturi, ci oglindită prin razele mai line ale unui prism de elegantă curtenie.

Tot astfel, învățăturile mândrului amic al lui Rubens, trecând peste o generațiune în mintea unui alt pictor de vânătoare, francezului François Desportes^[94], au luat și aci un caracter mai puțin sălbatic, mai potolit. Pornirile impetuoase ale lui Snyders se preschimbară în mișcare, sub penelul lui Desportes; furia ce întipări acela în chipurile de animale, se prefăcu, la acesta, într-o vioiciune tot așa de veridică, dar mai puțin întărâtată.

Ce era foc și zor pe pânzele maestrului flamand, deveni grație naturală și vioaie pe ale discipolului francez. Snyders zugrăvise, alături cu amicul său Rubens, vânători la care se cerea o inimă de viteaz. Desportes reprezintă petrecerile vânătorești ale Curții și ale domnilor ce o înconjurau. Cu toate acestea, în tabelurile lui, caracterul vânătoresc este cu mult mai bine marcat decât în ale lui Wouwerman; el nu se sfiește a umple un cadru întreg cu chipul zbârlit al unui lup, apărându-se crâncen în contra unei întregi droaie de câini, care îl înhață de gât, de urechi, de coamă, de pulpe, de pre unde-l pot apuca. Botu-i rânjit le arată colți amenințători, și limba, de goană multă, îi iese uscată din gâtlej.

Negreșit, amice, că pe când te aflai școlar în Paris, vei fi rătăcit uneori duminica când ploua afară sau mai ales când vântul fluiera în pungă prin lungile săli ale Luvrului, căptușite cu tabeluri din școala franceză. Nu se poate atunci ca tu, având fără îndoială de copil instinctul vânătoriei, să nu te fi oprit câteodată dinaintea vreunei pânze pe care se văd frumoși câini de vânătoare, prepelicari, copoi și alte soiuri, stând cu îngrijare prin bălării un stol de potârnichi, sau sculând repede o pereche de fazani cu penele aurii. Acela a fost un Desportes, dacă nu cumva va fi fost o operă a lui Oudry, căci amândoi acești pictori și-au împărțit, în lunga lor viață, favoarele Curții Franciei, zugrăvind toate vânătorile regale și portretând pe rând toți câinii cei mai aleși din haitele de la St.-Germain, de la Fontainebleau, de la Rambouillet și de la Compiègne. Se zice că Ludovic al XIV-lea, ba și strămoșul său, marele Ludovic al XIV-lea, se veseleau foarte când li se aduceau acele portrete, și le plăcea să recunoască și să-și aducă aminte numele fiecăruia din câinii lor de vânătoare: Acestea sunt Bonne, Nonne și Ponne! va fi zis cu gravitate Ludovic cel Mare, văzând cele trei cățele negre și albe, zugrăvite de Desportes. Aceștia sunt Mitte și Turlu! va fi strigat râzând Ludovic Mult-iubitul, recunoscând copoii săi, portretați de Oudry.

J.B. Oudry^[95], care luă hotărârea de a deveni pictor de vânătoare din momentul când într-o zi profesorul lui îi zise, văzând cum schițase un câine: Tu n-ai să fii altceva decât un zugrav de câini!, Oudry, care a ilustrat cu așa mult spirit și talent fabulele lui La Fontaine, Oudry fu contemporanul sau oarecum urmașul lui Desportes. Nu este tocmai lesne a deosebi unul de altul pe acești doi artiști; modul de a vâna și întâmplările vânătorii fiind, pe timpul lor, mai tot mereu aceleași, subiectele lor de tabeluri se repețesc neîncetat; apoi, amândoi fusese mai la aceeași școală, adică învățase de la elevi ai maeștrilor flamanzi. Cu toate acestea, observându-i bine, se văd și deosebiri în spiritul lor. Desportes are un talent lesnicios și îmbelșugat; el vede, pricepe și imită natura mai mult cu o grație naivă decât cu știință și precugetare. Din contra, Oudry este cu mult mai priceput, mai dibaci în meșteșugurile artei; el știe să împartă mai bine lumina, să întocmească mai frumos o grupă; el este, într-un cuvânt, mai academic. Dar prin aceasta chiar, inspirațiunile-i sunt mai puțin vioaie și coloritu-i mai ofilit decât ale lui Desportes. Pentru dânsul natura e dominată de artă; tigrul, sub pensula lui, se îmblânzește, pantera se înmoaie, leul se domesticește; dar cerbul își păstrează toată a lui eleganță, căprioara, toată gingășia ei, și, în genere, el știe, să aleagă minunat priveliști plăcute pentru a grupa într-însele scene de vânătoare.

Amândoi acești pictori au trăit foarte bătrâni și se poate zice că ei au fost analiștii plastici ai vânătorilor din secolul de mărire al regalității franceze. Pe atunci plăcerile cinegetice ale regilor costau Statului milioane pe fiecare an; slujitorii vânătoriei, mari și mici, formau o întreagă armată; câinii erau crescuți și hrăniți cu miile; pădurile erau păzite cu îngrijire ca să fie mereu pline de cerbi, de căprioare, de lupi și de mistreți.

Toate acestea se făceau cu lux, cu pompă, cu o solemnă maiestate. Așa se cădea marelui rege!

Înțeleptul La Fontaine, pentru care Oudry a lucrat minunate gravuri, povestind despre brotăcelul care

atât s-a umflat

încât a crapat,

a zis, sfârșind această jalnică, dar nefolositoare istorie:

Le monde est plein de gens qui ne sont pas plus sages.

Tout bourgeois veut bâtir comme les grands seigneurs;

Tout petit prince a des ambassadeurs;

Tout marquis veut avoir des pages.^[96]

Potrivit cu această slăbiciune a omenirii, prințișorii și margrafii nemțești, cei despre care, fără îndoială, fabulistul zice că se umflau cât puteau ca să aibă ambasadori și pagi, voiră să țină și ei haite luxoase de vânătoare, ba și un pictor ca să-i ilustreze, ca Desportes și Oudry pe regii de la Versalia.

Acesta se întâmplă să fie un om plin de talent în naivitatea lui, precum se găsesc adesea oameni printre nemți. Johann Elias Ridinger^[97], născut la Ulm, printre șvabi, lucră neobosit mai mult de o jumătate de secol, când cu pensula pictorului, când cu plumbul desenatorului, când cu dăltița gravorului, ca să reprezinte cerbii vânați de nobilii lui patroni și animale sălbatice de prin menagerii, și ilustrațiuni la fabule copilărești compuse de dânsul, și figuri de călărie și de vânătoare cu câinii și cu șoimii. Călătorind din loc în loc, el făcea pretutindeni chipul animalelor ce întâlnea, însemnând cu scrupulozitate proveniența lor; astfel, nu uită chiar a scrie pe portretul unei babițe gușate: am împușcat această pasăre pe Dunăre, între Peterwardin și Belgrad. P-aci, p-aci Ridinger era să vie și până la noi!

Dar la nimic el nu fu mai meșter decât la reprezentarea vânătorilor de cerbi, pe care le-a înfățișat cu o artă admirabilă în toate peripețiile lor variate. A trebuit ca în secolul nostru să apară pictorul englez Landseer^[98], cu mărețele sale figuri de cerbi, dominând printr-o nespusă putere dramatică peisajele neguroase ale munților Scoției, pentru ca tabelurile și gravurile în care Ridinger a scris epopeea cerbului să aibă rivali vrednici de dânsele.

Dar Ridinger, sub a cărui mână de meșter natura sălbatică a fiarelor s-a destăinuit într-un chip așa de măreț, a fost totdeodată și artistul care, cu o deplină naivitate, a făcut, cum am zice, și catagrafia de răposare a vânaturilor senioriale din continentul Europei; numai în stampele și în albumurile lui se mai văd încă astăzi tipurile și costumele acelor slujitori, pușcași, hăitari, bătăiași, șoimari, care compuneau personalul vânătorilor din secolul trecut. Când răsfoiește cineva acele pagini, pe care stau figurați numai oameni în livrele galonate și cu peruci pudrate, trubaci găitănați, cu cornul de vânătoare încolăcit sub umere, păsărari înzorzonați, cu șoimul pe mână, pare că și aude fanfarele cântate pe ton pițigăiat de corul vânătorilor din oratoriul bătrânului Haydn.

În timpul de acum, cu tot talentul artistului ce le-a gravat, acele imagini, a căror vreme a trecut, ne aduc aminte pe faimosul marchiz al lui Beranger, care, în secolul nostru egalitar, visează scutiri și drepturi ce au fost de mult spulberate de suflarea limpezitoare a timpului.

Vivons donc en repos,

Mais lon mose parler dimpôts!

A lÉtat, pour son bien,

Un gentilhomme ne doit rien!

Vous, pages et varlets,

Guerre aux vilains, et rossez-les!

Et toi, peuple animal,

Porte encore le bât féodal.

Seuls nous chasserons

Et tous vos tendrons,

Subiront lhonneur

Du droit du seigneur.

Chapeau bas! Chapeau bas!

Gloire au marquis de Carabas!^[99]

Dacă în aceste pagini învălmășite am făcut o parte așa de însemnată bătrânului Ridinger, pe care cele mai multe cataloage de muzee și pinacoteci îl trec în tăcere, cauza a fost că am găsit în capul biografiei lui, scrisă de neobositul istoric al pictorilor din toate Școalele, de Charles Blanc^[100], câteva cuvinte care cu gândul la tine mi l-au semnalat într-un mod cu totul particular.

Dar mai nainte de a copia după Charles Blanc, să nu uit a mărturisi un păcat în care am picat, zău, numai din dorința ce m-a pătruns ca să mă supun, în sfârșit, și eu prețioasei și puțin urmatei povețe a lui Orațiu:

Semper ad eventum festina!^[101]

Știi, frate, c-au ajuns băieții să te dea de primejdie în țară la noi! Nu poți să mai scrii un rând, fără ca să te descoasă și să-ți ia socoteala că adică de unde ai furat cutare idee și de unde ai tradus cutare pasaj? Ce plăcere mai poate gusta atunci un biet român care și-ar fi pus binișor numele său pe o carte sau pe o cuvântare, rumegate de altul și scrise în vreo limbă străină, scrieri pe care el, mintosul, le-ar fi scos frumușel pe românește, curate și luminate și numai bune de deochi, ca apa ne-ncepută?

S-au deprins să stea mereu la pândă, drăcoșii, ca și când altă treabă n-ar mai avea; caută, miros, se furișează prin cărți și dibuiesc, mai rău decât copoiul când adulmecă dâra fiarei prin țărână, și bine n-apuci să te bucuri de vreo nevinovată haiducie ce te-ai ispitit a face prin codrii literaturii, când, fără veste, te și pomenești dovedit. Atunci se fac Dunăre de mânie, d<om>nialor, pare că i-ai fi jefuit chiar pe dânșii, de averea lor.

La noi în țară însă a dat Dumnezeu că n-avem lege care să ne proptească de a vâna pe moșia altuia, și până acum nu s-a întâmplat ca vreun proprietar să facă pretențiune că l-ai despuiat de vânatul său. Dar neamul scriitorilor, totdeauna și pretutindeni mai arțăgos, nu numai că-și apără morțiș toate ale sale, dar încă duce și grija autorilor de peste șapte țări și șapte mări. Îndată ce te-a călcat focul ca să te dovedească vreun colțat din școala nouă că ai făcut în carte-ți oarecare împrumuturi tăinuite, adică, cum am zice, vreo ciupeală, fericirea lui e să te scoată în vileag. Se grăbește, păgânul, a da sfoară în țară că te-a prins cu mâna în sac; te așterne prin gazete, cu frazele originale ale hoțului de păgubaș de gât; te batjocorește cum îi vine la gură și la pană; te pune la rând cu pungașii, cu controbonzii, cu calpuzanii... Vai de lume!

Văd că tu, șiretule, te-ai ferit de asemenea neajunsuri și, judecând după vorba românului, că paza bună întrece primejdia rea, ai înșirat o listă de toți autorii cinegetici pe care i-ai consultat pentru Manualul tău. Ia să vedem și eu dacă se va găsi vreunul destul de priceput ca să ghicească cum că am tradus, de pe Charles Blanc, rânduri întregi din viețile lui Snyders, Wouwerman, Desportes și Oudry? Cât despre Ridinger, iată, mă dau singur prins și încep a traduce de unde-ți spusei:

Dacă ești vânător, trebuie să cunoști pe Ridinger, căci toți vânătorii-l cunosc, prea puțin, în adevăr, prin pânzele sale, ce sunt rare, dar foarte mult prin numeroasele stampe ce s-au gravat de pe dânsul sau pe care le-a gravat însuși el, de pre desenele sale. Numai de le vei vedea, acele gravuri, te apucă gustul vânătoriei; căci într-însele se simte miresmele răcoroase ale codrilor, și, ca să zic așa, abureala pătrunzătoare a fiarelor sălbatice. Toate cunoștințele vânătorului stau cuprinse în opera numeroasă și variată a lui Ridinger...

Negreșit, că tu, ca și mine, vei fi văzut adesea, în treacăt, gravuri de ale lui Ridinger, precum ai văzut, la Luvru, tabeluri vânătorești de Oudry și de Desportes, ba chiar de Wouwerman și de Snyders, precum încă nu este prin putință ca să nu fi văzut și să nu fi admirat cerbi și câini zugrăviți de Landseer.

Acest artist eminent, răsfățat acum de o jumătate de secol de toată acea spumă a societății britanice care poartă numele de high-life, a avut meritul de a însinui gustul frumoaselor arte printre petrecerile sportului englez și a creat astfel o întreagă școală de artiști contemporani, ce s-ar putea numi fașionabili, și printre care s-a deosebit mai cu seamă, pe continent, francezul Alfred Dedreux, pictorul elegant al cavalcadelor și al vânătorilor du beaumonde parizian.

În urma acestora, furnică astăzi prin capitalele Europei apusene o gloată de zugravi, care, pe toată ziua, aștern, pe pânză și pe carton, sau chipuri diafane de cai de alergătoare, race-horse, și de jokey pestriți, expuși la vederea amatorilor pe înverzitul turf, unde ei se întrec la steeple-chase, sau portrete de dulăi, de câini și de căței din toate acele felurite rase, cu care englezii și imitatorii lor petrec sau se serv spre a goni și a prinde tot soiul de vânat, începând de la mândrul foxhound, care s-aține nemiluit pe urma fiarelor din codru, până la ciuful de pinch, care sucește gâtul chițcanilor, și de la vârtosul bulldog, cu botul cârn și turtit, până la delicatul king-Charles, cu părul flocos și moale ca mătasea.

Dar vânătoarea, privită din punctul de vedere artistic al pasionaților sportmen, își are azi literatura ei, precum își are și artele sale. Aș repeta nume de autori cuprinși în lista întocmită de tine, dacă m-aș încerca să fac o analiză critică, demnă de a figura în gazeta numită Sporting-Magazine, și apoi vicomtele Adolf dHoudetot și d<omnu>l Elzéar Blaze^[102] au luat de mult asemenea sarcini, pe care știi bine cu câtă știință, talent și spirit le-au îndeplinit. D-aș fi mai vânător, sau dacă noi toți am avea materie și mijloace, mai bine ar fi să facem, pentru țara noastră, un album sau un keepsake luxos, ca acela pe care o companie de nemeși maghiari, având în fruntea lor pe comitele Em. Andrássy, omul politic de astăzi, l-au publicat, sunt scum câțiva ani, sub titlul: Vânătoarea și sportul în Ungaria^[103].

IX

LA CARPAȚI MI-AM ADUS JALEA! POEZIE PRELINSĂ ȘI DICHISITĂ. PREPELICARUL ÎN GEANTĂ ȘI BICAȚINA ÎN VÂNT. LITERATURA CINEGETICĂ A MUSCALILOR. TIROLEZĂ FĂRĂ ACOMPANIAMENT DE MUZICĂ. STEEPLECHASE SISTEMATIC D-A CURMEZIȘUL ARTELOR VÂNĂTOREȘTI. UF! SĂ RĂSUFLĂM UN MOMENT SUBT UMBRARUL LUI KYR IONIȚĂ BUZDRUNĂ.

Dar la ce să ne suim așa de sus cu zădărniciile? La ce să călcăm orbește pragul semeț al trufașelor palate, unde o să ne întâlnim poate numai cu neajunsuri și cu umilințe? Nu suntem noi oare strănepoți ai poetului care a pus mai presus de toate auream mediocritatem^[104], viața simplă, modestă și fericită, pe care tot omul și-o poate dobândi când știe să-și mărginească trebuințele și plăcerile după a sa putință?

Nu am învățat noi minte din zisele vechiului nostru letopiseț, când el ne vorbește despre deșănțatele pofte și râvniri ale Domnilor celor lacomi și necumpătați? O, nesățioasă hirea omului, spre lățire și avuție oarbă; pre cât se mai adaoge, pre atâta râhnește! Pohtele omului n-au hotar; având mult, cum n-are avea nimica îi pare; pre cât îi dă Dumnezeu nu se satură; având bun al său, și al altuia bun a-l cuprinde cască, și așa, lăcomind la al altuia, sosește de pierde și al său!^[105] Și apoi, încă, n-am fost noi toți legănați din pruncie cu acele strofe primăvăroase, în care ni s-a spus cum omul poate să guste, sub poalele glorioșilor noștri Carpați, toate bunătățile vieții tihnite? Obosit, dezgustat de deșertăciunile, de vicleșugurile, de zavistiile lumești, care l-au făcut pentru un timp să-și oropsească chiar și citera favorită, scumpa moștenire de la glorioșii săi părinți, poetul român își aduce cu drag aminte de dulcea viață de la țară, de liniștitele priveliști ale câmpului, de învietoarele plăceri ale vânătoriei, și atunci, în versuri limpezi și lin legănate, el ne descrie traiul pacinic și fericit pe care noi, nesocotiții, îl jertfim pe toată ziua zgomotoaselor amăgiri ale vieții de oraș.

Ascultă-l și acuma, amice, cât de dulce șoptește, în vechea sa limbă:

Se întinde o câmpie

Pe sub poale de Carpați.

Câmp deschis de vitejie

La românii lăudați.

Surpături sunt deoparte

D-un oraș ce a domnit;

O gârliță-ncoaci desparte

Un crâng foarte-nveselit.

Acolo am eu cășcioară

Pe un vârf de delișor,

Curge-n vale-i o apșoară

Murmurând încetișor.

Împotrivă, smălțuite,

Dealuri altele se văd.

Și-n vâlcelele-nflorite

Mieii pasc, alerg și șăd.

Lăsând ale lumii mare

Cinsti, nădejdi și fumuri seci,

Amăgiri cu-ncredințare,

Vrăjmași calzi, prieteni reci;

Acolo cu sănătatea,

Cu odihna însoțit,

Toat-a vieții bunătatea

Dobândeam eu înmulțit.

Când la vie, la grădină,

Când la câmp, de multe ori,

Cu o muncă prea puțină,

Pildă dam la muncitori;

Când cu mreji amăgitoare

Vii prindeam păsări în zbor,

Când prin țevi fulgerătoare

Cu plumb le-azvârleam omor;

Când cu câinii prin pădure,

Vulpe, iepure fricos,

Lupul nărăvit să fure

Îl răneam mai cu prisos.^[106]

Astfel cânta citera împăcată a poetului nostu, la începutul acestui secol, de pe malurile târgoviștene ale Dâmboviței, cătând și el plăcerea lui acolo unde o arăți astăzi tu, acolo unde o aflase un alt amabil filozof și grațios versificator francez, nobil marchiz, d-asupra căruia furtunoasa revoluțiune de la trecu ca prin minune, fără ca să-l atingă. Saint-Lambert^[107], în poema sa didactică asupra Timpurilor anului, a descris, în cântul al treilea, consacrat toamnei, vânătoarea falnică și zgomotoasă de cerbi, cu tot alaiul ei de ogari, de vânători călări și de sunători de fanfare; dar el, ca iubitor al tainicelor și liniștitelor plăceri, și-a păstrat sieși un rol în vânătoarea cea singuratică cu prepelicarul, pe care o schițează în următoarele câteva versuri armonioase și plăcute:

Tantôt dans le taillis je vais, au point du jour,

Du lièvre ou du chevreuil attendre le retour;

Et tantot, parcourant les buissons des campagnes,

Je cherche la perdrix quappellent ses compagnes.

Mon chien bondit, sécarte et suit avec ardeur

L oiseau dont les zéphyrs vont lui porter lordeau;

Il lapproche, il le voit; transporté, mais docile,

Il me regarde alors et demeure immobile;

Javance, loiseau part; le plumb que loeil conduit

Le frappe dans les airs au moment quil senfuit;

Il tourne, en expirant, sur ses ailes tremblantes,

Et le chaume est jonché de ses plumes sanglantes.^[108]

Sper, amice, că acum cel puțin, după ce lăudai, poate cu ceva prisos, alexandrinele curat țesălate și frumos dichisite ale unui poet om de treabă, și astfel mă rostii chiar și în versuri copiate de la dânsul, asupra plăcerilor vânătorii cu prepelicarul, acum, zic, sper că-ți voi fi brodit gustul, îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale.

Dar aci trebuie să mărturisesc că de când sunt eu n-am avut câine de vânătoare și nici n-am vânat cu vreun câine de împrumut; astfel încât, de la mine însumi, adică din creierii și din inima mea n-ai să aștepți nimic întru lauda acestui fel de plăcere. Atâta pagubă! vei zice fără îndoială, și vei avea dreptate, căci, în așa prilejire, în loc de a spune de la mine, în loc de a îmbăiera cu anevoință eu însumi descrieri rău nimerite și cugetări prost îndrugate, mă văd silit a cere de la alții să-mi arate și mie cum se poate aprinde închipuirea omului din vânătoarea ta favorită, și cum condeiul și pensula au izbutit a ne destăinui farmecul ei.

În zadar însă caut în domeniul artelor imagini de acest fel, care să mă fi oprit în loc de mirare și să-mi fi strecurat în suflet acea plăcere, acel fior de mulțumire ce resimte cugetul și inima când o idee sau o simțire adânc încercată le este transmisă printr-o operă de artă, concepută cu putere și realizată cu talent. Nu tăgăduiesc că asemenea opere trebuie să existe prin mulțimea de picturi, reprezentând scene din vânătoarea cu prepelicarul, care pe tot anul înavuțesc colecțiunile de tabeluri și albumele amatorilor din Europa întreagă; dar mintea mea poznașă nu mă lasă deocamdată să mă gândesc la altele decât la păcăliturile prin care Philipon, Cham, Bertall, Daumier și tot veselul taraf al spornicilor caricaturiști de la Charivari, de la Journal pour rire, de la Monde illustré și de la alte atâtea foi glumețe, ilustrează în fiecare toamnă, la deschiderea vânătorii, pe bieții burghezi parizieni, negustori cinstiți ca și Burtă-Verde, Gură-Cască, Ton-Patera și alți nevinovați ipochimeni de la noi.

Pare că văd colo, pe un biet vânător, bondoc și pântecos, bălăcind ca vai de dânsul, pe ploaie și pe zloată, într-o luncă noroioasă, cu pământ clisos de o șchioapă pe încălțăminte și trecându-l mii de nădușeli ca să poarte în geanta îmbăierată de gâtu-i gheboșat, nu iepuri și potârnichi ucise cu grămada, ci chiar pe odorul său de prepelicar, căruia ostenit, se vede, de atâtea umblete pe jos ce i s-a părut? că, decât a sta vânatul, mai bine i-ar veni să stea să se odihnească în mijlocul mocirlei, pare c-ar fi chiar și la vatra cuinii de acasă.

Apoi mai uite și altul, slab și costeliv ca un cal de brac, cu ochelarii pe nas, cu gura căscată, descărcându-și pușca meargă unde o merge! în cocheta becațină ce se zărea pe malul bălții: Aport! strigă el cu îngâmfare prepelicarului, și acesta se întoarce, cam pe două cărări, cu o broască răscăcărată în bot, pe când pasărea fuge, leșinând de râs în zboru-i capricios.

Tot fabula cea veche:

Parturiunt montes, nascetur ridiculus mus.^[109]

Spune, într-adevăr, dacă nu sunt mulți vânători, mari și mărunți, care ar putea cu tot dreptul să ia această poetică antiteză ca deviză nemințită a vredniciei lor vânătorești?

Din norocire, tu nici gros nu ești, nici ochelari nu porți; prin urmare n-ai să te zbârlești, bănuind că în vorbele mele joacă ursul prin vecini. Dar nu se știe în ce mâini pot să pice aceste foi zburătoare habent sua fata libelli^[110] și, ca să rămâi în bună pace cu toți vânătorii, chiar și cu aceia cărora le place numai vânătoarea singuratică prin crânguri și pe miriști, lasă-mă să-ți aduc aminte despre o carte pe care am citit-o și o recitesc adesea, eu, carele nu sunt vânător, cu o nespusă plăcere.

Se vede că rușii, de când au început a compune opere literarei, au arătat un fel de predilecțiune pentru scrierile vânătorești, mai ales când acestea le dau ocaziune de a desfășura sub pana lor priveliștile naturii, pe care tot vânătorul se învață a o iubi.

Cunosc numai din spuse cartea lui Aksakov, care mi se pare că, sub titlul de Zapiski ohotnika, Scrisele unui vânător, a împrospătat și a dezvoltat, cu un talent admirabil și de tot original în sălbăticia sa, acel tabel al stepei din Rusia meridională, pe care l-a schițat mâna de maestru a lui Gogol, și pe care eu am început, mai adineaori, să-l jumulesc ca să-mi dreg și să-mi împodobesc cu strălucitoarele lui pene păunești ceea ce spusese despre Bărăganul nostru condeiul meu cel smead, molatic, searbăd și spălăcit. ^[111]

Ca și la Aksakov, Ivan Turgheniev a scris un șir de istorioare sau povestiri vânătorești, Raskazî ohotnika, ale căror scene se petrec când în într-una din acele bătrâne păduri de mesteceni, de brazi și de anini, ce cresc sub cerul înnorat al Rusiei, pline de sitari, de cocoși sălbatici și de ierunci, când într-un sohat fără margini unde, printre copitele zglobiilor mânji ce pasc în herghelii, se strecoară pitpalacul limbăreț, când pe un heleșteu cu zăgaz de taraci, din trestiile stufoase ale căruia se înalță în aer plotoane colțurate de rațe sălbatice.

Aidem la Lgov! îi spune într-o zi tovarășul său de vânătoare, Iermalai, curat tip de țăran kreapostnoi muscal, plin de frica Țarului, a Stăpânului și a lui Dumnezeu, dar priceput și meșteșugariț la vreme de nevoie; Aidem la Lgov; acolo o să împuști, batiușka, rațe câte vei binevoi să-ți placă; și cu toate că rața sălbatică n-are nici un preț în ochii unui adevărat vânător...^[112]

Acum înțeleg, amice, pentru ce tu n-ai vorbit în cartea ta despre aceste zburătoare, care însă din punctul de vedere al ornitologiei naționale nu sunt tot așa vrednice de nesocotit, de vreme ce este un vânător din cei de frunte de la noi pentru care Petrache, preparatorul de la muzeu, a împăiat peste treizeci soiuri felurite de rațe sălbatice, împușcate toate pe bălțile de la Greaca și de la Căldărușani, pe heleșteiele de la Obilești, de la Coconi și prin alte locuri tot vecine. Ar fi interesant de a culege numirile poporane ale acestor specii de rațe, chiar dacă uneori ele nu ar ține seama de bunacuviința saloanelor; apoi ar trebui confruntate cu cele despre care vorbesc naturaliștii, sau cel puțin cu cele zugrăvite în cartea lui Chenu, LOrnithologie du chasseur. Iată un suplement pentru a doua edițiune a Manualului tău!

Poate că atunci, vorbind, cu osebită laudă despre adaosele ce vei fi făcut operei tale, după ale mele povățuiri, voi sfârși eu istoria lui Iermalai, care p-aci, p-aci era să se înece în balta de la Lgov, împușcând rațe ca un păcătos; iar deocamdată mă mărginesc a spune, în trei cuvinte, că descripțiunile lui Turgheniev sunt curate tabeluri ieșite dintr-un penel de meșter:

Ut pictura poesis!^[113]

De câte ori, citindu-le, mi s-a părut că-mi trece pe dinaintea ochilor una din acele simple priveliști ale naturii, în care pictorul olandez Ruysdael a știut să răspândească o umbră de melancolie care pătrunde așa de adânc inima! Pe povârnișul unei păduri a cărei verdeață începe a se păli de suflările toamnei, se deschde un drum nisipos ce se pierde în zarea întunecată a depărtării, sub nori posomorâți; vântul bate și apleacă crăcile pe jumătate goale; pământul e presărat cu frunze uscate, ce par a se rostogoli, fâșâind d-a lungul căii. Un biet drumeț, cu o sarcină de nuiele la spinare, suie cu greu dealul, urmat de trei câini. Atât, și nimic mai mult!^[114] Dar chiar și în umbletul apăsat al călătorului se simte tainica întristare a firii; dintrînsul și din toate se răsfiră peste tot tabelul acel farmec duios în care inima omenească cu plăcere se afundă, când uneori fugim obosiți de lume și rămânem, singuratici și netulburați, în mijlocul nesimțitoarei sălbăticimi.

Fi-va, oare, și aceasta una din simțirile în care își găsesc a lor mulțumire vânătorii izolați? De este așa, apoi a trăi câteva ore cel puțin numai cu sine și departe de ochii acelora care în lume îți urmăresc gândurile și mișcările, sau cu grijă sau cu ură; a se simți singur, ființă cugetătoare, în fața unei firi întregi fără de simțiri, și a-și pune toate silințele spre a o supune la a sa voință iată negreșit o nobilă ispită pentru mândria omenească; și dacă dânsa ajunge a se însuși în trudele singuraticei vânători, apoi neapărat acea vânătoare este o mândră, o nobilă patimă.

Aimer, boire et chasser, voilà la vie humaine

Chez les fils du Tyrol! peuple héroďque et fier!

Montagnard comme laigle et libre comme lair!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ce nest pas son metier de trainer le charrue;

Il couche sur la neige, il soupe quand il tue;

Il vit dans lair du ciel, qui nappartient quà Dieu.

L air du ciel! lair de tous! vierge comm le feu!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Tu nas rien, toi, Tyrol, ni temples, ni richesse,

Ni poètes, ni dieux; tu nas rien, chasseresse!

Mais lamour de ton coeur sappelle dun beau nom:

La liberté.^[115]

Așa cântă poetul viața unui popor de vânători, care, în singurătățile muntoase ale Alpilor, trăiește de secoli pândind vulturul și căprița pe piscuri fără urme. Arta chiar l-a identificat cu ideea vânătoriei, și cine poate spune că n-a văzut adesea tabeluri în care, pe o pajiște înverzită, cu brazi uriași, trec tirolezi cu pălăriile lor țuguiete și împodobite cu pene de păun, purtând pușca pe ai lor umeri, iar pe stânci albicioase, ce se pierd în văzduh, s-arată sfiață capra-neagră cu cornițele-i crescute în formă de cârlig. Există, mai ales în Germania meridională, în Bavaria și în Austria, printre șvabi și stirieni, o școală întreagă de pictori care reproduc neîncetat asemenea scene; dar trebuie să și spunem că magnetul lor pitoresc s-a cam trezit, chiar prin spornica lor înmulțire. Vorba francezului:

Faut du Tyrol; mais pas trop nen faut!^[116]

sau, ca să fim mai clasici și să aplicăm artelor axiome de o natură mai filozofică, mai poetică, mai estetică, să amintim regula pe care s-a întemeiat mult cumpătata cultură a poporului elen și pe care Pindar, printre alți mulți poeți și prozatori greci, a exprimat-o într-astfel:

CrÓ de ˇt aut©n Ąe° pant©V ¬r§n m¸tron^[117].

Ce bine ar fi fost nu este așa, amice? să-mi fi adus eu mai demult aminte de o așa înțeleaptă învățătură! Ai fi scăpat mai ieftin și ți-aș fi cruțat multe din rătăcirile netrebnice, din cărările înfundate, din cotiturile zadarnice, din urmele pierdute, din minciunile vrednice de cel mai îndărătnic vulpoi, prin care te mân fără de milă, de când ai avut păcatul să iei aceste foi în mână.

Să voi eu însumi a rezuma acuma câte am spus până aci, zău, nu știu de aș putea. Măcar în privința artelor vânătorești s-ar cuveni însă să-mi adun în mănunchi notițele risipite aci ca așchiile și ca surcelele ce se împrăștie fără folos când, cu o teslă rău mânuită, o calfă de dulgher stângaci ciopârtește bârna care ieșise mândră și temeinică din pădurile unde, sub paza Domnului, ea a crescut în largul ei.

Dar cum? Să mai vorbesc iarăși despre plastica vânătorească a anticilor, cu idealul lor întrupat în statua Dianei vânătorițe, cu expresivele lor basoreliefuri cinegetice de pe Arcul lui Constantin, cu picturile lor curioase din mormântul Nasonilor? Să ne mai întoarcem la vânătorile concertante ale sasanizilor din muntele Bisutun? Ș-apoi d-acolo să răsărim tocmai în fundul Europei, ca să scotocim în peșterile Dordoniei siluete de fiare antediluviane zgâriate de samoiezii Franciei? Și aci să-mi găsesc beleaua cu galii, vânătorii cei vestiți, pe care eu am uitat să-i pomenesc, și pe dânșii, și pe câinii lor așa mult lăudați de toată antichitatea, și mai ales pe zeul lor Cernunos, a cărui căpățână, frumos împodobită cu o minunată pereche de năprasnice coarne de cerb, s-a descoperit, la 1771, chiar în temeliile catedralei din Paris, și șade acum în rând cu zeii pe un altar păgânesc, expusă la privirile și la răzgândirile tuturor oneștilor consorți parizieni care se preumblă curioși prin instructiva grădină a Muzeului de la ospelul Cluny?^[118]

Să trecem, să trecem înainte, uitând miniaturile scălâmbate și ticluite de prin cărțile didactice ale secolului de mijloc; să nu ne oprim nici la gravorul Albert Dürer, nici la sculptorul Jean Goujon, care fiecare a creat în treacăt câte o splendidă emblemă a vânătoriei, unul în spiritul mistic al Germaniei, celălalt după ideile elegante și răsfățate ale francezilor.

Ajunși la timpul Renașterii, să mai salutăm încă o dată, dar de departe, pe marele Rubens, care a zugrăvit dramatice lupte între fiare și oameni, iar nu vânători după cum le cerem noi.

Amicul său însă, Snyders, îndată ne va împăca prezentându-ne pe dobitoacele codrilor turbate și îngrozite de goana vânătorilor. Wouwerman ne va abate un moment de la trudele vânătoriei spre a ne desfăta cu plăcerile ei câmpenești și galante.

Dar apoi pictorii francezi din gloriosul secol al Ludovicilor, Desportes și Oudry, artiști pătrunzători și dibaci în studiul naturii, însă cumpătați în pornirile ei, ca tot aparatul pompos al regeștilor petreceri, ne vor strămuta din nou în pădurile cu vânat și în mijlocul haitelor de câini. La dânșii mai întâi încolțește sub penel figura corectă și deșteaptă a prepelicarului.

Neamțul Ridinger, păstrând și inventoriând, pe de o parte, tradițiunile oficiale ale artei din secolii trecuți, se alătură, pe de alta, și mai mult, în naivitatea sa germanică, de sălbăticia naturii.

Cu secolul nostru apar Sir Landseer și Horace Vernet.

Înzestrați amândoi cu talente de frunte, unul deschide orizontul dramatic al vânătorilor de cerbi din munții neguroși ai Scoției, celălalt recheamă, cu mai mult instinct vânătoresc decât Rubens, priveliștea animată a periculoaselor vânători din pustiile prigorite ale Africii.

Operele acestuia dau naștere la o școală de pictori moderni, care își aleg subiectele de tabeluri în vânătorile de prin tot felul de țări străine și depărtate de continentul nostru. Acea școală noi am numit-o Școala de pictură vânătorească exotică.

După Landseer, care pe lângă cerbi a mai zugrăvit și câini, cai, lorzi și ladies engleze imitat, în Francia, de Alfred Dedreux a răsărit o Școală de pictură vânătorească a sportului.

Apoi, pe o treaptă mai modestă a societății, în Englitera, în Francia și chiar în Germania, s-au ivit pictori care au reprezentat serios vânătoarea cea mică, cea cu prepelicarul, și au creat astfel, în lături de toți caricaturiștii din aceleași țări, ce neîncetat se leagă de biată breasla vânătorilor mărunți, ceea ce am putea numi Școala de pictură vânătorească burgheză.

În fine, Elveția și Tirolul, piscurile și căprițele, au inspirat pe numeroșii artiști care constituie romantica odraslă a Școlii de pictură vânătorească alpestră.

După această nomenclatură substanțială și după această clasificațiune sistematică a artelor vânătorești, cel ce va cuteza să zică că eu n-am cunoștințe speciale în arte, nici metod în scrierile mele, îl rog să poftească domnia-lui la întrecere cu mine și să-mi spună, drept probă, cărei școli de pictură vânătorească atribuie d<umnea>lui tabla zugrăvită de sub umbrarul cârciumii lui kyr Ioniță Buzdrună, de la morile Ciurelului, unde trec nemții la vânătoare, în care tablă figurează, pe un fund portocaliu, un vânător albastru trăgând cu pușca într-un iepure roșu, care ține vesel în labe o ploscă cu vin, și toate acestea înconjurate cu următoarea deviză, plină de dulci și iscusite ademeniri pentru orice vânător:

Dacă te duci la vânat,

Vinoncoa să zici vivat!

Dacă vrei să împuști tun,

Ia pohtește la ghinu bun! (Sic!)

Amice autorule, mi-aș lua acum ziua-bună de la tine și m-aș închina ție cu plecăciune, mulțumindu-ți pentru momentele plăcute ce m-ai făcut să petrec, mai întâi citindu-ți cartea și apoi gândindu-mă la dânsa, ca să îndrug toate aceste nevoiașe

glume difficiles nugae^[119]. Dar și aci mi-e teamă că o să te superi, socotind că am vrut să te las singur-singurel, tocmai sub

umbrarul lui kyr Ioniță.

Să căutăm, dar, pentru acest ite, missa est2 al tovărășiei noastre vânătorești, un aer mai curat, mai îmvietor, în care vechea noastră prietenie să se simtă mai la locul ei, unde să putem repeți împreună versurile lui Musset pe care ni le ziceam și acum vreo cincisprezece ani:

Oui, la vie est un bien, la joie est une ivresse.

Il est doux den user sans crainte et sans souci,

Il est doux de fêter les Dieux de la jeunesse, [?]

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Davoir vécu trente ans comme Dieu la permis

Et... si jeunes encore [!?], dêtre de vieux amis.^[120]

Dar ca să căutăm și să găsim acel loc dorit, trebuie, amice, să te mai îngrijești despre un mertic de răbdare, trebuie să faci din nou inimă vitează. Haidi!

Macte, nova virtute, puer; sic itur ad astra!^[121] De a te duce drept la stele nu prea am speranță; dar vino cu mine până colea, în munții Buzăului, și poate că vei petrece pe acolo și tu câteva minute plăcute, cum am petrecut eu, sunt acum câțiva ani, rătăcind cu ochii pe plaiurile încântătoare, iar cu auzul și cu gândul prin fantasticele regiuni ale basmelor vânătorești.

X

ÎNCĂ UN HOP! SUS PE PLAIUL BUZĂULUI. STUDIU ANTROPOLOGIC, LEXICOGRAFIC ȘI MORAL ASUPRA LOCUITORILOR DIN COMUNA BISOCA. BASMUL CU FATA DIN PIATRĂ ȘI CU FECIORUL DE ÎMPĂRAT, CEL CU NOROC LA VÂNAT. VULTUR, DIHOR ȘI RÂS, SAU ZAMFIR, SMARAND ȘI RUBIN. CÂTE SE POT ÎNTÂMPLA UNUI NEAMȚ, DACĂ NU PRICEPE ROMÂNEȘTE.

Pe o frumoasă zi de vară, mă odihnisem câteva ore la schitul Găvanul o minunată înfundătură călugătrească din munți, câteva colibe și o bisericuță de bârne, semănate printr-o pajiște smălțuită cu flori, pe care o încinge un semicerc de nalte stânci pestrițe, ce poartă numirea foarte nimerită de Curcubeata. De acolo plecai călare, ca să merg la Bisoca, sat în două chipuri interesant: mai întâi, fiindcă de sub dealul pe care el șade, izvorăște Peceneaga, un pârâu cu nume prețios pentru etnografii țării; al doilea, pentru că într-însul trăiesc și se prăsesc, din neam în neam, cei mai frumoși bărbați din tot plaiul împrejmuitor. Ca probă despre această din urmă particularitate a satului Bisoca particularitate pe care am putut mai târziu să o constat în toată întinderea ei avean cu mine, drept călăuză de la Găvanul până acolo, un voinic bisocean, un fel de oacheș Apolon muntenesc, carele cunoștea ca în palmă toate cotiturile munților și se mai pricepea și la multe altele, căci era și vânător, și cioban, și cosaș, și cântăreț la biserică, și cântăreț cu cavalul Doamne iartă! pare-mi-se că mai meșter era la fluier decât în strană ba încă știa să spună și basme de-ți era drag să-l asculți.

Cât a ținut calea, vreo șase ore, gurița nu i-a tăcut. D-apoi nici eu nu-i dam vreme să răsufle: Bădiță, ce livede e asta? îl întrebam, trecând prin niște guși de văi care mă îmbătau cu dulcele lor miros de fân proaspăt cosit. Cum se cheamă ierbile celea care par împletite și la vârf găitănite? Și el îmi spunea numirile tuturor florilor, ierbilor și buruienilor, arătându-mi chiar și pe acelea care sunt bune de leac: Ceea este dobrișor și cealaltă ghizdei; asta e laptele-stâncii și astălaltă, zârnămițoasă; ici iată brândușe și colea dediței; apoi lobodă și drob, vâzdroagă și siminoc, iarba-ciutei și piperig, pojarniță și sefterea și altele multe... Dar cine le mai ține minte! D-aș fi stat să le însemnez pe toate, poate că îmi da și mie Societatea Academică să lucrez, nu, vai de mine, la Dicționariulu cel cu vorbe numai plivite, alese și mai cu seamă croite de pe curata lătinie, ci la păgubașul de Glossariu, unde pricopsiții noștri lexicografi și scornitori de grai nou și pocit azvârle, ca borhot, mai bine de jumătate biată frumoasa noastră limbă românească.

Din norocire, bisoceanul meu nu știa nimic despre chipul cum ne batem noi joc în orașe de ce avem mai scump rămas de la părinți, și el, în limba sa pe care aș da ani din viață-mi ca s-o pot scrie întocmai după cum el o rostea, în acea limbă spornică, vârtoasă și limpede a țăranilor noștri, îmi povestea păsurile și plăcerile oamenilor de la munte.

Când ajunserăm pe muchea plaiului ce desparte văile despre Buzău de cele despre Râmnic, priveliștea, din veselă și plăcută ce era, se făcu deodată măreață.

În spate aveam culmea întinsă a Penteleului, starostele munților din Buzău, și pe sub dânsul se rânduiau, ca trepte ale unei scări de uriași, plaiul Răboiului, munții Neharnița, ambele Mușe, Macieșul, Brezeul, Piatra Penei, Carâmbul și multe altele mai așezate; dar drept în fața noastră, adăpostite sub piscurile semețe ale Furului și ale Steșicului, se înălțau, ca niște pereți suri și măcinați d-a lungul unei perdele de brădet, stâncile Năculelor, la poalele cărora se așternea, întocmai ca un lăicer verde și înflorat, o poiană largă și desfătată.

Într-adevăr ai fi zis, ca balada păstorească, că acel picior de plai este întocmai o gură de rai.

Stam și mă uitam cu acea uimire produsă adesea în noi de priveliștile neașteptate ce ne izbesc vederile pe unele culmi despărțitoare de văi. Călăuzul meu, care, cum am spus, avea sămânță multă de vorbă, mă deșteptă din acea mirare mută:

Așa-i, domnule, că-s mândre Pietrele Fetei de la Năcule? Văd c-ai rămas cu ochii la ele; darmite când ai ști și povestea lor!

– Apoi ce mai stai, voinice? îi răspunsei cu grabă; spune-o, dacă o știi. O să-mi țină de urât pe drum. Și bisoceanul meu, care atâta aștepta, începu a-mi spune următorul basm, povestindu-l în al său grai poetic și armonios, pe care în deșert mă voi sili eu a-l rechema în amintirile mele:

Basmul meu, boieri domnia-voastră (aveam cu mine pe un neamț care nu înțelegea românește), basmul meu e cam copilăros; dar pare-mi-se că nu e tocmai fără de folos!

Așa fu precuvântarea lui și, precum zice bătrânul Omer:

După a lui limbă decât mierea mai dulce curgea viersul^[122].

În vremea de demult, pe când oamenii de pe lumea asta știau și puteau mai mult decât ce pot și știu cei de acum, pe când pruncul de trei zile îți număra numai într-o clipă toate stelele de pre cer, și vedea cu ochișorii cum crește iarba câmpului și auzea cu urechile cum sfârâie fusele când toarce păianjenul... pe vremea de atunci trăia, în plaiurile Buzăului, o împărăteasă tare și mare, pe care o chema Doamna Neaga^[123].

Ea își avea palatele tocmai colo, în codrii Cislăului, unde se văd și astăzi, pe o măgură mare, ocolită cu pâraie, temeliile de zid ale cetății ei, iar grădinile și livezile, în care ea se preumbla când i se făcea urât acasă, și le avea pe colnicele Lapoșului, unde stă și acum puțul ei cu colac de piatră, săpat cu slove, pe care, zău, nici cei mai cărturari din ziua de astăzi nu le mai pot ghici.

Din toți copiii câți Dumnezeu îi dase și-i luase înapoi la sine, Doamna Neaga rămăsese în văduvie numai cu un fecior pe care-l iubea ca lumina ochilor. Era și drăgălaș, bată-l fericea!

puil de împărat! Mândru ca strălucitul soarelui la amiazi, blând ca razele line și mângâioase ale lunii, sprinten ca luceafărul sclipitor al dimineții și înțelept ca și întreaga tăria cerurilor.

Nu știa maică-sa, nici lumea toată, cu ce să-l mai dezmierde, atât era tuturor de drag și de plăcut.

De micuț îl dase Doamna la carte, și, când abia începuse tuleiele bărbii să-i umbrească pielița copilărească, el vorbea pe de rost toate limbile de pe lume, ba încă înțelegea și graiurile tăinuite ale păsărilor și ale fiarelor.

Atunci Doamna, cu inima îngânată între dor și bucurie, îi vorbi așa: Fătul meu, cartea, câtă a fost, ai învățat-o toată, din scoarță până-n scoarță; acum ca să te faci om pe deplin și voinic cu temei, precum se cade unui bărbat și, mai ales, unui fecior de împărat, toți de toate părțile îmi spun că trebuie să te duci lumea să o colinzi, ca să încerci și să ispitești viața prin tine însuți, și să afli multe și mărunte ale lumii, care se vede că în carte nu se pot scrie. Du-te, copilul meu; mergi de vezi și de învață; dar cată a nu te prea depărta de pe aci; adu-ți aminte, voinicelul meu, că pre câtă vreme nu te va simți mama colea, în preajma ei, grija, chinul și mâhnirea din sânu-i nu vor lipsi.

A doua zi, din-zi-de-dimineață, feciorul de împărat, mai mult vesel decât duios, își luă ziua-bună de la Doamna maicăsa, care se silea, sărmana, pe cât putea, ca să-și stăpânească plânsul și obida ce o-necau. Era vesel voinicelul fiindcă în curțile palatului îl așteptau ca să-l însoțească în cale o sumă de

boieri mari ai oștilor,

puterea domniilor

și groaza dușmanilor,

toți călări și înarmați

cu săgeți, cu buzdugane,

și la brâie cu arcane;

gat-a merge după soare,

să înceapă-o vânătoare

după urși și căprioare,

după păsări gălbioare,

ce sunt bune la mâncare

și plăcute la cântare.

Apucară înspre miazănoapte și, trecând pe Scărișoară, unde-i lesne cui coboară, luară apa Buzăului în sus, tot cântând și veselind. Răsunau dealurile și văile și apele râului pe unde trecea mândra ceată de voinici. Dar când sosiră la înfurcitura Bâscei, acolo unde se așterne o poieniță verde umbrită de plopi, de stejari și de fagi, feciorul de împărat deodată își opri armăsarul în loc, și în gura mare strigă așa către soții săi: Măi frați! vedeți colo drept în sus muchea naltă și pleșuvă a Penteleului; acolo am să mă duc, tot în fuga calului. Cine poate, ție-se după mine! Și dând pinteni sprintenului său fugar, ca un fulger se repezi prin valea îngustă a pârâului. Sub copita pintenogului, pietrele scăpărau, apele colcoteau, pulberea în sus se înălța, cu norii s-amesteca, ș-apoi în jos iar cădea, vâlceaua înnegura, și pe voinic mi-l ascundea cu totul din vederile boierilor, care rămăsese departe, departe în urma lui.

Trecu el ca în zbor, cu fugarul spumegat, prin valea Rosilor, pe sub muchea Paltinului, pe la gura Teghii; sări ca un zmeu pe d-asupra Curselor de Piatră; își zări ca prin vis chipul oglindit în apele cătrănite ale Ghenunei Dracului, și printre brazi, printre molifzi, printre afini și ienuperi, sui mlaca Cernatului până în vârful muntelui. Zbura calul nebun, cu coama și cu nara în vânt; iar călărețul, cu mințile răpite de mulțumire, sorbind cu desfătare în piept mirosul răcoros al brazilor și al florilor, dor că se simțea dus ca vântul și ca gândul, peste stânci, peste verdeață, peste gol și iarbă creață.

Când fu la amiazul-mare, fugarul stătu locului, și feciorul de împărat se trezi singur-singurel chiar d-asupra Penteleului.

Jur-împrejur, cât cuprindea ochiul, zări numai creste de munți, care mai mari, care mai mărunți. Dar mai presus de toți se ridica creștetul gol, de pe care el privea și vedea, jos pământul cu verdețile, cufundându-se în toate părțile, iar sus, cerul limpede și senin, scăldat numai în raze de lumină. Soarele dogorea drept d-asupra, și, în arșița amiazului, pare că contenise orice adiere; nici o suflare nu se simțea, nici un sunet, nici o mișcare.

Sta mărmurit voinicul; nici că mai pomenise el așa tăcere, așa pustiu, așa mândrețe! când, deodată, pe sub roata aurită a soarelui, se ivi o pasăre măreață, un vultur negru cu aripile falnic întinse. Degrab puse voinicul mâna pe arc, îl încordă și gata era să repeadă săgeata, când, pe sus, auzi vulturul croncănind în limba sa cea păsărească:

Împărate luminate,

nu-mi lua zilele toate;

ia-mi-le pe jumătate;

că-ți voi da eu nestemate,

chiar piatra zamfirului,

limpezimea cerului!

Feciorul de împărat destrună arcul, minunat de așa cuvinte; iar pasărea, drept mulțumită că o iertase cu viață, lăsă să-i pice din cioc pe oblâncul șelei voinicelului o piatră de zamfir mare și frumoasă, limpede și albastră întocmai ca seninul cerului.

Din ceasul când căpătă această nestemată și o puse în sân, nu mai rămase pasăre pe cer care să nu fie robită la voința lui.

Pentru dânsul, toate zburătoarele: mândri păunași, sălbăticoși cocori, bufnițe cobitoare, șoimi dârji, găinușe moțate, dumbrăvence cu aripi verzi, pupeze cu creste bălțate, grauri pestriți, sitari, dropii și ierunci, toate picau ca fermecate când ieșea el la vânătoare; iar de se preumbla numai prin codri și prin livezi, mierlele și privighetorile, pitulicele și sticleții, presurele și sfranciocii, pietroșeii și sfredelușii, botgroșii și scatiii, țoii, țintezoii și pițigoii, toți îl întâmpinau peste tot locul cu dulcile lor cântări; cucul îi vestea la tot ceasul mulți ani cu noroc, și prigorii cu pene albastre îl însoțeau pretutindeni, chiuind și zburând vesel d-asupra capului său.

Trecu o zi, trecură două, ba mai trecură și alte nouă, și voinicelul nu se îndura ca să se înstrăineze de la mândrele plaiuri ale Buzăului, în care el domnea acum cu voie bună peste toată firea zburătoare câtă fâlfâie sub soare. Noaptea pe la cântători, până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare, și mai adesea seara îl apuca prin păduri, ucigând și stârpind alde păsări cobitoare ce se arată numai prin întuneric.

Rătăcea într-o zi pe culmea păduroasă a Istriței, tocmai colo jos, la curmătura dealurilor, sub care încep a se așterne câmpiile, când, deodată, fără veste, pe la sfințitul soarelui, se ridică din vale un vânt mare și turbat, care îndoia fagii, frângea plopii, smulgea ulmii și clătina cu urlet tot codrul și tot muntele. Într-o clipă norii de pretutindeni la un loc se adunară, negurile se îndesară, și preste tot cerul se destinse un pod întunecat de fier și de aramă, peste care trecea și se învârtea sfântul Ilie, încurându-și armăsarii cu tunete și cu plesnete, și scăpărând numai fulgere și trăsnete de sub roatele carului său.

Apoi, dintr-o năprasnică detunătură, se sparse deodată podul, brăzdat de mii de săgeți luminoase, și începu a curge pre pământ o ploaie groaznică,

ploaie cu șiroaie,

de făcea pâraie;

ploaie cu bășici,

de strica potici;

ploaie spumegată

neca lumea toată;

ploaie de potop

făcea lumea snop.

Când se mai potoli furtuna, feciorul de împărat cătă a se urni din scorbura unde stătuse pitulat; dar el nu mai știa încotro s-apuce, așa de tare era, în codru, și frunza deasă, și noaptea întunecoasă, și calea pietroasă; pe unde căta urma umblată, urma era ștearsă; pe sub atâtea tulpini surpate și în lapoviță înecate, pe sub atâtea frunzare căzute, toate cărările se făcuse nevăzute. Nu vedea, nu auzea, nici în greul pământului, nici în ușurelul vântului; numai când trăgea bine cu urechea, îi venea din depărtare la auz, chiotul ghionoaiei, ce-și ascuțea noaptea ciocul de coaja copacilor, și miorlăitul cucuvăilor care se chemau jalnic una pe alta prin mijlocul beznei; apoi, uneori îi trecea repede pe dinaintea ochilor și câte o umbră neagră de lăstun rătăcit, care cădea din văzduh, cu lungile-i aripi îngreuiate de ploaie.

Toată noaptea ar fi umblat el fără spor; dar noroc că avea cu sine pe coteiul lui cel mai bărbat, cel mai priceput, cel mai credincios,

Miclăuș, câine-nvățat;

știa seama la vânat;

el apucă spre colnic,

ușor, sprinten și voinic;

tot spre vale se lăsa

și cărarea căuta,

botul prin iarbă vârând,

urmele tot mirosind.

Urma-i ici, urma-i colea!

Miclăuș n-o mai pierdea,

prin tuneric o simțea,

Noaptea-ntocmai ca ziua.

Astfel, cu câinele călăuză bună, voinicul apucă, d-a lungul în jos, valea Orgoaiei. Prin volbura apelor ei se rostogoleau acum cu vuiet rădăcinile de copaci și bolovanii de piatră, surpați de la munte. Și câinele și stăpânul umblau încet și cu sfială pe costișul lunecos; dar când ajunseră tocmai d-asupra priporului de unde se văd, în poală, urmele unei cetăți de Uriași și brazda vladnică a Troianului, Miclăuș stătu în loc, mârâind ca în preajmă de vânat. Voinicelul sticli ochii. Flăcăraie alburii ieșeau pe acolo din pământ și zburau d-asupra tainiței unde stătură ascunse, atâta mare de vreme, comorile de la Pietroasa, cloșca cea vestită cu puii ei de aur; dar la lumina sclipitoare a văpaielor, vânătorul zări, printre ierburi și pietroaie, căpățâna lungăreață a unui dihor care, cu ochii răzleți, căta drept la dânsul. Trupul și coada, dobitocul și le încolăcise, le făcuse ghem în fața coteiului, cum fac dihorii când n-au loc de scăpare în vizuinile lor de sub pământ. Voinicul nostru era gata să azvârle într-însul ghioaga lui cu ținte poleite, ca să-l prăpădească, când dihorul începu a chițăi în limba lui de lighioană și a zice:

Împărate luminate,

nu-mi lua zilele toate;

ia-mi-le pe jumătate;

că-ți voi da eu nestemate,

chiar piatra smarandului,

verdeața pământului!

Feciorul de împărat, aducându-și aminte cât de bun augur îi fusese asemenea vorbe din graiul vulturului, lăsă ghioaga jos și goni câinele în lături; iar lighioana, bucuroasă de a se simți scăpată, începu să râcâie țărâna cu labele și scoase dinaintea voinicului o piatră de smarand, mare și frumoasă, de strălucea verde și rămurată ca spicul crud al grâului, ca rodul pământului.

Atâta fu voinicului, până ce ridică de jos smarandul fermecat și-l băgă în sân; ș-apoi de atunci înainte toate jivinile câte se târăsc prin țărână și câte se ascund pe sub pământ, toate îl cunoscură pe dânsul de stăpân. Viezurii cu perii suri, lungi și drepți ca țepele, și bursucii somnoroși, care ies numai noaptea din vizuini; jderii pădureți cu blana ruginie, deasă, moale și frumos netezită, și vidrele colțate de pe malul bălților; nevăstuicile cu trup prelung și mlădios și cu gușe albe, care se furișează printre răzoare, vânând cuiburi de păsărele, și veverițele șugubețe, cu coada vâlvoi, care sar zglobii pe crăcile copacilor ronțăind alune, ghindă și scorușe; pințele cu labe scurticele la piept, iar la spate cu picioroange, care când umblă se saltă ca locustele, și cățeii-pământului, de le zice și șuițe, care scot capul la amiazi din găuri, ca să latre la soare; apoi mișunii cei cu gropanele pline de grâne, și șobolanii din smârcuri; toate lighioanele, până și cârtițele orbețe și aricii ghimpoși, ba chiar șerpii, gușterii și șopârlele, toate i se arătau lui în cale, sau ca să-l slujească la vreo trebuință, sau ca să piară de mâna lui, când avea plăcere de vânat. Cu dânsul vulpile își cheltuiau de pomană și viclenia minții și iuțeala piciorului, căci, de fiecare minciună a vulpii, el afla prea lesne mijloace o mie ca să-i vină de hac. Apoi și cu ursul cel mai sălbatic el își făcea jucărie; fără secure, fără cuțit el intra semeț în vizuina lui, se lua cu dânsul la luptă dreaptă și întotdeauna ursul cădea mort la pământ.

Astfel prin văzduh, astfel pe sub pământ, el era mai tare, el era mai mare; de aceea și traiul lui era acum și mai mult pornit pe vânătoare.

Când feciorul de împărat trecea pe dealul Balaurului, d-a stânga Slănicului, lighioana cea înfricoșată, cu o falcă în cer și cu alta în pământ,

Șerpoaica cu solzii verzi,

să n-o vezi, să n-o visezi!

degrabă se zvârcolea, se pitula și se afunda până la gurile iadului, ca să nu o vadă viteazul vânător, să nu-i reteze cu paloșul șapte capete și să nu-i stingă șapte suflete. Oricât de mult se silea dânsul că să-i apuce înainte, iazma iadului prididea cu fuga, și voinicul rămânea mereu să-și scoată necazul pe păsările cerului și pe lighioanele pământului. Da zi peste zi și nu putea nimeri.

Așa mai păți într-o noapte; și a doua zi, de ciudă și de mânie, se porni de pe dealul Balaurului în jos, când abia se miji de ziuă, și ajunse deodată cu zorile, când se deschideau florile, la valea stearpă și pustie a Pâclelor de Glod.

Dacă nu știți și n-ați văzut, să vă spun eu că acolo și-a așezat Necuratul cazanele cu catran și cu smoală colcotită; pe sub pământ gâlgâie și fierbe glodul noroios, mai rece decât gheața, mai negru decât ceața; apoi, pe guri căscate prin tot ocolul acelei văi fără de scursoare, țâșnește tina în sus, când de o șchiopă, când de o palmă, când de un stânjen și mai mult; la fiecare gură împrejur s-a durat mușuroi, și balele cătrănite, pe care Ucigă-l-toaca le scuipă din văgăuni, se scurg năclăite d-a lungul movilițelor, se adună în nămol, se usucă de vânt, se crapă de soare și aștern tot fundul văii cu o humă sură și jilavă, pe care nu se prinde, Doamne ferește! nici troscot, nici ciulini.

Când, de pe culmea vecină, feciorul de împărat făcu ochii roată d-asupra văii urgisite, el văzu o biată căprioară rătăcită, călcând cu sfială prin nămolul urâcios al mocirlei; mai departe o fiară sălbatică, un râs sta stârcit la pândă; părul de pe dânsul, lung și subțire, alb și cu pete negre, se zbârlise în sus; urechile-i țuguiete cu pămătufuri de peri negri la vârf se ridicase drepte, și ochii lui, vii și pătrunzători ca ochii de femeie, scăpărau scântei. Numai în două-trei sărituri de pisică, el ajunse căprioara, se acăță cu ghearele de pieptul ei, își înfipse dinții în beregată și se gătea să-i sugă cu desfătare sângele din vine, când voinicelul învârti repede praștia ca să o izbească în fiară.

Dar ochii râsului, care văd și în miezul pietrelor, zăriră ce i se gătea; el se smulse de la pieptul căprioarei și începu să latre în limba lui de fiară:

Împărate luminate,

nu-mi lua zilele toate;

ia-mi-le pe jumătate;

că-ți voi da eu nestemate,

chiar piatra rubinului,

colcotirea sângelui!

Ș-acum, pentru a treia oară, feciorul de împărat iertă viața râsului, precum iertase pe a vulturului, precum iertase pe a dihorului; el strânse praștia pe mână, iar fiara, veselă și mulțumitoare că scăpase cu zile, scăpără din ochii ei o piatră de rubin, mare și frumoasă, roșie și vie, mai roșie decât fraga muntelui, mai vie decât para focului și întocmai ca sângele voinicului.

Când o luă voinicul în mână și o băgă în sân, pare că îi mai crescu de o șchioapă inima într-însul. De aci înainte toată firea cu suflare era prada lui. Toate fiarele pre care iuțeala sângelui le împinge, în fuga lor, a se așterne pământului ca iarba câmpului, la suflarea vântului, toate cele care trăiesc din vărsarea sângelui, toate câte din sânge își iau puterea și prin sânge o și pierd, toate se supuseră și ele la voințele voinicului, ca păsările cerului, cu lighioanele pământului.

Dinaintea unui așa minunat vânător,

cerbii de la munte

plecau a lor frunte,

mistreții colțați

cădeau împroșcați,

capra săltăreață

nu scăpa cu viață,

lupii din pădure

picau sub secure,

iepurii fricoși...

Cam pre aici ajunsese cu povestea bisoceanul meu, când deodată auzirăm, la spatele nostru, o detunătură de pușcă urmată de un Donner-Wetter-Saperment! exprimat cu o energie de adevărat granadir chesaro-crăiesc. Ne întorserăm iute ochii îndărăt; dar nu mai era nimeni; tovarășul meu neamțul se făcuse nevăzut.

– Sărăcuț de maica mea! strigă din băierile inimii bisoceanul, s-a răpus domnul Ininger. (Acest fel găsise el cu cale ca să localizeze titlul de inginer al tovarășului meu.) Alergarăm degrabă la locul de unde venise zgomotul și, sub o tufă, găsirăm pe neamț răsturnat pe spate, dând din mâini și din picioare ca să se scoale; alături era pușca lui din a cărei țeavă ieșea încă fum; puțin mai departe se tăvălea o păsărică printre fulgii ei risipiți pe iarbă. Calul, de pe care căzuse inginerul, se zărea departe în vale; cu șeaua pe dânsul, el apucase, vesel și în goana mare, drumul casei, lăsând călărețului libera facultate, sau de a rămâne unde căzuse, sau de a-și urma calea cu orice alt mijloc de locomoțiune.

– Bine, prietene, zisei în sfârșit eu pățitului, după ce constatarăm că nu se află în nici o primejdie, fă-mă să înțeleg, mai întâi, cum ai căzut de pe cal?... Apoi, pentru ce ai tras cu pușca?... În sfârșit, pentru ce te-ai depărtat de noi?

La toate aceste întrebări, el nu avea alt răspuns decât:

– Asta, zău, nu știu!

Călăuzul nostru nu era mai puțin curios decât mine ca să afle cum se petrecuse lucrurile, dar el cel puțin găsea însuși, pentru toate, câte un cuvânt de răspuns și de mângâiere.

– Lasă, domnule; nu e nimica, că ai căzut pe spate și te-ai rezemat în coate. Rău era dacă cădeai pe brânci, că puteai nasul să ți-l frângi.

Căutând apoi prin iarbă, el dete peste păsărica rănită și jumulită, care, sărmana, se zvârcolea ca vai de ea; era o biată ciocârlie. Bisoceanul, luând-o în mână, cunoscu îndată că era ucisă nu de alice, ci de ciocul gaiței.

– Cu bună seamă, domnule, dumneata ai vrut să tragi în pasărea răpitoare, și nu vei fi nemerit-o; dar lasă, că nu e nici o pagubă; vânatul cel bun tot al domniei-tale a rămas. Vorba românului: Nu e pentru cine se gătește, ci pentru cine se nimerește.

Dar neamțul se apără că el n-a tras defel cu pușca, că pușca s-a tras singură și că, din aceea, calul, speriindu-se, a sărit și l-a trântit jos, unde l-a și lăsat fără rușine, nici păcat.

– Lasă, domnule, că și așa e bine! zicea bisoceanul. Dumneata tot nu rămâi păgubaș, că, și dacă n-ai dat în vânat, vânatul ți-a picat din cer, jumulit gata. Ș-apoi, despre căzătură, să n-aibi vreo mâhniciune, că pământul nostru românesc e bun de obrânteală:

Cine cade pe el jos,

Se scoală mai sănătos.

Și, într-adevăr, domnul Ininger se ridicase teafăr și fără vătămare. Se vede că somnul îl podidise pe când bisoceanul îmi povestea basmul, pe care el nu putea pricepe, și astfel, pe nesimțite, rămăsese în urmă de noi. Pe când dar neamțul moțăia călare și calul își urma calea în tihnă, o veselă ciocârlie se legăna prin aer, ciripind la soare, întocmai ca și ciocârlia cea din grațioasele strofe ale glumei vechiului poet francez Ronsard, cel de viță românească^[124]:

Hei! Doamne, mult îmi sunt dragi

plăcerile dulcei tale vieți,

ciocârlie, care despre amor

cânți din-zi-de-dimineață,

scuturând în aer roua

cu care e stropită pana ta!

Mai nainte ca soarele să răsară,

tu înalți trupu-ți spălat

spre a-l șterge de nori,

clătinându-ți aripile mărunte

și săltându-te în mici sărituri.

Tu spui în aer așa dulci cântări

în a ta veselă ciripire,

încât orice amant ar dori,

când te aude cântând primăvara, ca tine să fie păsărică.^[125]

S-a întâmplat însă ca, în loc de poetici amanți, ciocârlia noastră să fie auzită numai de o gaiță flămândă și, în cazul de față, urmașul banului Mărăcine se vede silit să treacă lira în mâna strămoșului său Virgiliu, ca să sfârșească această istorioară.

Pasărea vrăjmașă se repezi, zbierând prin aer, ca să prindă pe cântăreața, și aceasta, mititica, în zadar cercă să-i scape prin fugă. Pretutindeni unde dânsa, fugind ușurică, tăia văzduhul cu aripile ei, iată și dușmana, cruda gaiță o urmărea cu chiote mari prin aer.^[126]

La țipetele de bucurie ale gaiței, la văietările sărmanei ciocârlii, somnorosul, plecat pe oblâncul șeii, tresări și, în mișcarea-i zăpăcită, îi căzu pușca de pe umeri; cocoșul se lovi de scară; umplutura se descărcă cu zgomot; gaița și calul se speriară amândoi deodată; una lăsă prada să-i pice din cioc; celălalt trânti jos pe călăreț, și astfel vânătorul fără voie și vânatul neașteptat se întâlniră alături, pe iarba verde a plaiului.

Dar calul, ca și gaița, își văzu de calea sa, și tovarășul meu rămase pe jos. De aceea și bisoceanul, care era cam atins în amorul său propriu de povestitor, prin somnul inginerului, îi spunea drept mângâiere:

– Vezi, domnule Ininger, dacă dumneata știai românește și ascultai la basmul meu, nu erai să pați atâtea nevoi! Dar fie!

Când este vorba de vânătoare, apoi poți să mi te lauzi că ești născut cu tichia în cap, și,

Vânătorul norocos

umblă bucuros

pe jos.

Astfel ne urmarăm calea spre Bisoca.

XI

LA COTUL MUNȚILOR. TOT BASMUL CEL CU FATA DIN PIATRĂ ȘI C<ELE>L<ALTE>. PORUMBIȚA ȘI MĂRGĂRITARUL. CE AU SPUS DESPRE MUNȚII NĂCULELE, DE LA OBÂRȘIA RÂMNICULUI, CAIU VALERIU CATUL, FRANÇOIS VILLON, AUTORUL ANONIM AL ROMANCERULUI DEL CID CAMPEADOR ȘI MULȚI ALȚII. IEPURII DIN CODICELE CIVIL ȘI CEI DIN DICTIONNARIULU ACADEMICU. NE LUĂM ZIUA-BUNĂ ÎN TINDA D<OMNU>LUI STERIE, ARENDAȘUL DE LA BISOCA. POST-SCRIPTUM UNDE SE SPUNE CEEA CE N-A ȘTIUT SĂ SPUNĂ RĂPOSATUL C. NEGRUZZI ÎN STATISTICA CE A FĂCUT LUPILOR DIN MOLDOVA.

Eram acum tocmai pe culmea dealurilor sub care se adăpostește, ca într-o copaie, satul Bisoca. Gata a cârmi la dreapta ca să coborâm în sat, aruncai împrejurul meu o lungă și mulțumitoare privire, voind să-mi iau astfel ziua-bună de la întinsele priveliști ale plaiului, mai nainte de a le pierde cu totul din vedere.

Soarele apunea drept dinaintea noastră; cercul lui roșiatic scăpătase până pe zarea orizontului, și razele-i, calde și senine, pare că se așternuse preste tot șesul răsăritean al țării, care ni se destindea acum sub ochi. De pe acest tăpșan culminant, de unde munții Săcuieni cotesc spre Țara Vrancei, tot Bărăganul, tot câmpul Brăilei, tot șesul Galaților, cu matca Râmnicului, cu valea Buzăului, cu lunca Siretului, toată acea lată și oablă câmpie se arăta scăldată într-o lumină gălbuie și lucioasă, ca fața unei uriașe sinii de aur; printr-însa, liniile șerpuite ale râurilor se desprindeau ca fire crețe de beteală argintie, iar suprafața netedă a apelor sărate din Balta Albă și din Balta Amară oglindeau ca niște ochiuri de sticlă, ferecate în mijlocul dauritei table. În depărtarea cea mai afundată, dealurile dobrogene, tivite cu aburoasa cordea a Dunării, încingeau, ca un cerc plumburiu, acest curios tabel, al cărui aspect devenea cu totul fantastic, prin neobicinuite și metalice reflexe.

Mai aproape de noi însă, sub forme șu cu culori mai reale, se vedeau, pe vârful Bisocei și pe al Ulmușorului, mari pietroaie sure și murgi, unele grămădite la un loc, ca turme de vite adunate la repaos, altele risipite prin livezi, ca vacile când pasc pribege. Apoi, sub aceste muchii, la stânga, pământul se lăsa la vale în costișe și pripoare gradate, până se cufunda în jgeaburile mult umbrite ale Râmnicului și Râmnicelului; tot pe acolo, la locul ce se zice Între Râmnice, se zăreau încă poienile fragede și verzi ale Năculelor, adăpostite sub stâncile roșcate, care se numesc Pietrele Fetei; și, în fund de tot, înălțându-se în albăstreala înnegurată a cerului, se pierdeau culmile păduroase ale Steșicului, învelite în umbre viorii, civite și negre.

Preumblându-mi ochii, când peste șesul cu străluciri și scânteie, când prin munții cu tainice și răcoroase raze, mă așezasem pe un bolovan de piatră și, așteptând să dispară cu totul soarele, nu mă puteam sătura de asemenea priveliști, ce nouă, orășenilor, ne este dat arareori a le vedea; dar călăuzul nostru știa că noaptea are să vină iute și că scoborâșul până la sat ne va cere, prin întuneric, poate o oră și mai bine; de aceea el ne îndemnă să ne pornim îndată, și, drept mângâiere, îmi spuse că are tocmai vreme ca să isprăvească și basmul cel cu Feciorul de împărat, norocos la vânat, până vom sosi devale.

– Bine zici, bădiță, îi răspunsei; negreșit că trebuie să mi-l spui tot, dacă mai este. Dar stăi! Unde rămăseseși?... Pare că începuseși a îndruga o șiretenie de lighioane ca cea din hora dezgovelei:

Ursul cu cercei

umblă după miei.

Lupul cu cimpoi

umblă după oi.

Vulpea în papuci,

umblă după curci.

Ș-un iepure șchiop,

într-un vârf de plop,

treieră la bob.

Așa este?

– Cam așa, dar iar nu prea, îmi răspunse munteanul, pierzându-și oarecum sărita, în urma glumei mele de care mă și căiam, și scărpinându-se la ceafă ca omul care stă la îndoială.

Pesemne, boierule, adăogi el, ți s-a făcut urât unde am tot spus anume toate soiurile de păsări și de jivine care trăiesc pe la noi la munte. Dar de! ce să-i fac eu, dacă așa e basmul? Va să-l spui și eu după cum este șartul și datina lui. D-acum înainte însă nu mai avem nimic a face cu lighioanele cele cu patru picioare, nici cu cele multe zburătoare; destul numai să vă fie în știre că Feciorul de împărat nu avea seamănul său pe lume la ale vânătorii. Când d-abia da cu gândul să facă vreo izbândă la vânat, voința pe dată i se împlinea; d-aceea și lumea întreagă, când pomenea despre dânsul, nu-i zicea într-altfel pe nume, ca: Feciorul de împărat, cel cu noroc la vânat.

De va fi stat o lună, sau un an sau doi, petrecându-și viața fără alte nevoi decât numai cu plăcerea și cu mângâierea de a prinde și de a ucide fiare pădurețe și păsări cântărețe, cine va ști, spună-o. Pe noi ceștia, plăiași și vânători de munte, atâta ne taie capul, că omul la vânătoare, fie pe ger și ninsoare, fie pe năduf de soare, nici nu prinde veste ca ce timp mai este, nici nu vrea să știe cum are să-i fie, nici nu bagă-n seamă la muncă de-l cheamă, nici că ia <a>minte de orice cuvinte, ci vesel omoară vremea care zboară, fără griji trăiește, pe pământ domnește, și e la vânat ca și împărat.

Acum dați și d<umnea>voastră cu socoteala, dacă chiar nouă niște bieți păcătoși plini de trude și de nevoi vânătoarea ne oțelește sufletele și ne răpește mințile, apoi ce încântec de fală și de vitejie trebuie să fi fost pe voinicul fecior al Doamnei Neagăi! Vesel și voios la inimă, ager și vârtos la trup, el zâmbind ieșea dimineața din palatele părintești, zâmbind se înturna seara la maică-sa înapoi. Așa viață, lină și netulburată, dorcă în rai poate să mai fi gustat cineva.

Dar grijile și mâhniciunea lăsat-au vreodată multă vreme pe om fără ca să se lege de capul lui? Firea omenească așa este ea de la Dumnezeu osândită, ca să nu plutească neîncetat ușor ca fulgul pe apă și să nu calce mereu tot pe căi desfătate.

Căci, acolo unde este poiana mai înflorită și cu frunzari acoperită, acolo e și cursa priponită. Dai într-însa fără ca s-o vezi; te apucă, te glodește și uneori chiar de rea nu vrei să o crezi.

Ia să vedeți acum în cel fel păsul avea să-l ajungă pe voinicelul nostru și cu ce gingașe amăgiri avea să-i sece puterile și să-i stingă fericirile.

Într-o seară ca cea de astăzi, pe la apus de soare ca acum, el șezuse să se odihnească pe unul din pietroaiele măcinate de pe dealul Ulmușorului, tocmai d-asupra gârliciului de piatră, căruia îi zicem noi Grajdul Zmeilor, fiindcă acolo se adăposteau odinioară, în vremea de demult, fiarele cele aripate. Ședea el și privea în jos cum negurile întunecau treptat văile și culmile, când văzu trecând încetinel, pe d-asupra capului său, o porumbiță, ușoară și albă ca spuma laptelui la mulsoare, ca florile crinului la raza de soare. I se făcu dor de acea păsărică și, ca s-o prindă de vie, puse mâna în sân, la zamfirul cel fermecat; dar ea, uitându-se la dânsul cu ochi dulci, fermecători, gunguni galeș în limba ei cea păsărească și-i zise:

Ah, voinice, voinicele,

nu opri căile mele;

ci te ia după-al meu zbor;

căci, cu sânul plin de dor,

te cheamă să-ți facă dar

un scump, alb mărgăritar

mândra Fată-a Pietrelor,

din valea Năculelor.

Aceste cuvinte, așa dulce șoptite, deșteptară în inima voinicului un freamăt necunoscut; în sânul lui se aprinseră dorințe nedeslușite, pe care până în ceasul acela nici în vis nu le încercase. Fără de a mai sta să cugete, el se ridică iute în picioare; sângele i se încinsese ca focul prin vine; pieptul îi zvâcnea; în tot trupul simțea un avânt neînstrunat ce-l pornea să meargă supus și ascultător la chemarea porumbiței. Urmărind cu piciorul pe uscat zborul ei lin, cumpătat, el cobora văi, suia dealuri, străbătea păduri, trecea lunci și pâraie, și de ce umbla, pare că mai ușor pășea. Când raza cea mai târzie a soarelui se prelungea sfiață pe foițele ierbii înflorite din poiana de sub stâncile Năculelor, păsărica se opri pe o răsură îmbobocită, și, cu grai dulce cântător, strigă așa:

Tu, ce plângi în stâncă,

la umbră adâncă,

ieși acum din piatră,

albă, dalbă fată,

vie și frumoasă,

blândă, răcoroasă,

cu chip luminos,

cu trup mlădios,

cu păr aurit,

pe umeri leit;

ieși, Fată din Piatră,

să te vază-o dată

scumpul tău ursit;

căci iată-l sosit!

Ca un vis, ca o părere, se coborî de pe stâncă mândra albă fată, naltă mlădioasă ca o trestioară, cu părul de aur, cu ochi de balaur, ruptă din soare, întocmai ca Ileana Cosânzeana. De frumoasă ce era, de albă ce s-arăta, la soare puteai căta, iar la dânsa ba! Cine-i vedea mersul, cine-i zărea chipul, cine-i auzea glasul, nu putea să o privească și să nu o îndrăgească, nu putea să o audă și să nu i se încreadă.

Cu zâmbet gingaș pe guriță, cu ochii galeși și pătrunzători, venea mândra cam descinsă, pășind ușor și legănat prin iarba moale și deasă a pajiștii. Ea se opri dinaintea voinicului și, arătându-i între degețele, un bob mărunțel de mărgăritar alb, curat și luminat ca laptele la mulsoare, ca floarea crinului la soare, ca dragostele de fată mare, ea, cu viers dulce femeiesc, care mai lesne decât săgeata străpunge inima voinicului, îi grăi, râzând, așa:

Da-ți-l-aș și nu l-aș da,

că mă tem îl vei uita

când la vânat te tot plimbi!

Ba l-aș da, de vrei să-l schimbi

cu piatra zamfirului,

limpezimea cerului,

cu piatra zmarandului,

verdeața pământului,

cu piatra rubinului,

colcotirea sângelui.

Feciorul de împărat rămăsese uimit ca dinaintea unei năluciri încântătoare. Nu știa bine dacă este deștept sau dacă visează. Nu-i venea să dea crezământ nici vederilor, nici auzului; și cu toate acestea, zâna ce-i sta în față îl privea cu ochi fermecători, aruncând prin tot trupu-i, când aburi fierbinți, când fiori de gheață; vorba ei îi răsuna până în suflet, dulce și înduplecătoare. Pe când ea căta la dânsul și zâmbea, lui i se nălucea pare că câmpul înflorise și cerul se luminase, iar când ea deschise gura ca să-i vorbească, pentru dânsul munții răsunară, apele se tulburară, brazii se scuturară, codrii se treziră, frunzele șoptiră, stelele sclipiră și în loc se opriră. Atunci viața, să i-o fi cerut dânsa, gata și bucuros era el să i-o dea, numai ca mereu să poată privi la ea, numai ca în veci să o poată auzi.

Degrabă scoase din sân câteșitrele nestematele fermecate, care până atunci fusese și toată puterea și toată bucuria lui, și, fără să se mai gândească, fără să se îndoiască, le aruncă cu mulțumire în poala drăgălașei copile. Buzele ei fragede și rumeoare se răsfoiră într-un râs de nebunatică bucurie și, apucând mărgăritarul între dinții ei albi și mărunți ca și bobul nestemat, îl puse binișor pe buzele voinicului, într-un dulce și lung sărutat.

Atunci umbrele călduroase și bălsămate ale nopții de vară ascunseră în negură și în tăcere pe fericiții miri; singură porumbița cea albă îi dezmierda prin întuneric, când cu vesele cântări, când cu blânde văietări; dar când răsăriră zorile, deodată cu florile, porumbița amăgitoare și la dragosti îndemnătoare, peste țări și peste mări zburase, prin văzduh se depărtase, fugind ca să nu mai vie, și luând cu sine, în vecie, scumpul, feciorescul dar, bobul alb de mărgăritar.

Zile și nopți, luni și săptămâni trecură. Feciorul de împărat și Fata din Piatră trăiau înstrăinați de lume, singuri-singurei, el numai cu dânsa, ea numai cu el, și altă grijă nu purtau, altă plăcere nu gustau decât ale dragostelor lor. Cercuind lume întreagă în poienița înflorită și cu frunzari acoperită de sub Pietrele Fetei, voinicul năpustise codrii, urâse izbânzile sale de mai nainte. Vânătoarea era uitată; inima lui se scălda acum toată în dezmierdări noi și necumpătate. Pasări, fiare și lighioane trăiau de el oropsite; toate se înstrăinase și se lepădase de al lor zburdalnic stăpân; nici una nu-l mai cunoștea, nici una nu-l mai asculta; dar nici lui, nesocotitul, de ele nu-i mai păsa. Arcul și săgețile, ghioaga și praștia stau aruncate la pământ; rugina și putregaiul se lipise de ele și le rodeau puterea. Așa, Feciorul de împărat, uitând vitejia vânătorească, uitând și casa părintească, ședea ziua și noaptea lungit moale pe covoare și cu capul în poala copilei, se uita cu ochii în ochii ei, îi sorbea răsuflarea după guriță și-i cerea mereu să-l dezmierde cu cântecele ei.

Cântă-ți, mândro, cântecul,

că mi-e drag ca sufletul.

Cântă, scumpul meu odor!

Ici cu tine aș vrea să mor!

Dar muierea tot muiere! Dă-i ce-ți cere, că o să te certe de ce i l-ai dat. Cu încetul, cu încetul, începu fata a lua seama că sufletul voinicului se înmuiase de dogoreala dragostelor femeiești; acum îi părea rău și-i venea ciudă că iubitul ei nu mai era ca mai nainte, vitejelul plaiurilor, căruia lumea îi zicea cu laudă: Feciorul de împărat, cel cu noroc la vânat! În zadar îi cânta ea, cu viers dulce femeiesc, mândru cântec haiducesc; în zadar îl ruga să se trezească din traiul lânced și trândav în care îl cufundase viața de iubire; în zadar îl tot îndemna ca să iasă cu dânsa din pustietate, ca s-o ducă să vadă lumea. El în brațe o strângea, dulce mi și-o dezmierda, și așa îi tot vorbea:

Facă lumea ce va face,

noi trăim aci în pace,

cum ni-e drag și cum ne place!

Zică lumea ce va zice;

fericirea de aice

tot nu poate să ne-o strice!

Spună lumea ce-o voi,

noi aci cât vom trăi

fără griji ne vom iubi.

Dar urâtul, urâtul cel pocit, boala cea fără de crezământ, care din plăceri trezite încolțește, sufletul îl amărăște, cu doruri se hrănește și la noi plăceri râvnește, urâtul cel urgisit, care usucă și topește, mereu și necurmat în inima copilei se prefira și pe fiece zi mai adânc o pătrundea, în ea zilnic se-ncuiba, mai amarnic o rodea. Feciorul de împărat vedea și simțea toate; dar leac sieși nu-și știa găsi. Fata umbla mai adesea razna prin păduri și prin livezi, cu fruntea înnorată, cu fața lăcrimată, și când se întorcea la soțul ei și-l găsea văitându-și triștea, lungit sub tulpina brazilor, ea îi zicea plângând și suspinând:

Scoală, dragă, scoală, frate!

nu mai pot zăcea pe spate,

că mi-am urât zilele,

mutând căpătâiele,

când la cap, când la picioare,

când la umbră, când la soare.

Of! dragă, iubita mea!

nu pot, nu pot, chiar d-aș vrea;

boala mea nici că s-o duce

pân-ce tu nu mi-i aduce

mură-albastră și amară,

sloi de gheață-n miez de vară.

Of! dragă, iubitul meu!

ajuta-ți-ar Dumnezeu!

eu toți munții i-am călcat,

mură-albastră n-am aflat,

sloi de gheață n-am găsit,

că pământu-i încălzit.

Fetișoară din Buzău!

mură-albastră-i ochiul tău,

care mă ucide rău;

sloi de gheață netopită

e chiar inima-ți răcită

și de mine dezlipită.

Când ajunge inima să fie sleită de dragoste, apoi curând piere și mila. Fata din Piatră, sătulă și de pustiul munților și de iubirea singuratică, visa acum noaptea și se gândea ziulița întreagă la locuri desfătate și pline de lume, la orașe cu zgomot, cu petreceri și cu veselii, la cetăți unde toți să cate la dânsa cu dor și cu drag, și dânsa cu mândrie la toți să se arate frumoasă și împodobită în haine trufașe și în pietre nestemate.

Destul, destul își închisese ea tinerețile în depărtări, de lume înstrăinată; destul gustase plăcerea iubirilor tăinuite. Acum inima-i zbura ca fluturele, după lumină; sufletul ei cerea zgomotul veseliilor, strălucirea averilor, vâlva trufiilor. Astfel de dorințe îi frământau mereu mințile, și știm cu toții ce se naște în cap de muiere, într-însul neistovit nu piere.

Într-o dimineață, când Feciorul de împărat se trezi din somn, îngreuiat de lângoare și de inimă-rea, Fata din Piatră pierise de lângă dânsul. O așteptă să vie la amiazi, o așteptă să vie seara; dar umbra molifzilor se așternu încetinel d-a lungul pajiștii, scăzu și crescu iarăși, dovedind scurgerea vremii, și nimeni, nimeni nu veni Atunci pricepu dânsul că copila a fugit și în păduri l-a năpustit; atunci văzu bine că puica a zburat, s-a dus, și pe dânsul l-a răpus. Atunci înlăuntrul lui se făcu adânc întuneric; în piept inima-i zdrobită se încolăcea ca crâmpeie trunchiate de șarpe veninos. Ziua, la soare, el se frământa în durere; noaptea, la stele, din ochi îi picura izvor de plânsoare, și la tot ceasul, noaptea ca și ziua, ziua ca și noaptea, glasul lui duios răsuna prin codri: Doamnă a inimii mele, stăpână a acestor locuri! de ce m-ai părăsit? Unde te-ai dus? Ah, unde?^[127]

Își aducea aminte d-ale ei dalbe frumuseți, d-ale ei dulci cântări, de zilele fericite pe când glasul munților și al apelor răspundea cu veselul susur la glasul copilei, pe când ea umbla legănându-se, gingașă și ușoară, pe verdeața livezilor, pe când ea, tremurând, scutura de pe cosițele-i bălaie zăpada mai puțin albă decât pielița ei. Atunci inima lui, cu suspine, întreba în zadar pe codri și pe stânci: Unde și în ce țară va mai fi acea mândră floare, acea drăgăstoasă româncă, cu fața albă ca crinul, cu glas încântător de zână? Numai râul acuma, numai apele, când se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele! Ah! unde mai sunt, stăpâna mea dorită, ah, unde mai sunt chiar și viscolele de odinioară!^[128]

Dar toată jalea lui era în deșert; ce a fost verde s-a uscat, ce a-nflorit s-a scuturat. Într-acele plaiuri, în care el găsise mai întâi mulțumirea, vânând și prinzând cu nepăsare păsări de pre cer și fiare de pre pământ, în acele dumbrăvi unde apoi își aflase fericirea la sânul drăgălașei fecioare, acum totul era veșted, totul era ofilit, totul se îmbrăcase într-un giulgiu de ger și de întristare. El cercă să ridice de la pământ arcul și săgețile, ghioaga și praștia; dar armele erau ruginite, puterile-i erau slăbite, ochiul vedea tulbure la țintă, brațu-i nu mai știa să nimerească țelul. Deodată cu nestematele pierduse și farmecul lor puternic; Fata din Piatră le luase cu dânsă ca să facă cu ele cercei și ghiordane; iar el, sărmanul, el își aducea atunci aminte, cu dor și cu jale, despre locul unde <se> născuse, despre căminul unde crescuse, despre măicuța dulce care pe sânul ei îl legănase, despre toate bunurile, toate averile și toate mulțumirile pe care le pierduse. El se îngrozea văzându-se ajuns a rătăci ca un suflet călător și fără tărie, prin locașele sălbatice ale fiarelor, a cerca prin codri și prin pustii năluca fericilor, și inima-i sângera risipită în târzii și zadarnice căințe.^[129]

Câți alții pe lume își văd, ca dânsul, virtutea și norocul spulberate prin nesocotința lor! Când e omul tânăr, el nu știe, biet, să prețuiască bunurile cu care pronia cerească, mumă darnică și iubitoare, l-a înzestrat. Se îmbată de veselia juneții, de farmecul frumuseților, de plăceri trecătoare, de zburdări amăgitoare, și, dacă într-acea beție își pierde sau își risipește nestematele cu care îl împărtășise soarta, curând, curând în urmă, îl ajunge și ceasul amarnic al căinței; ș-apoi, după dânsul, se cască, întunecos și rece, tăcutul, pustiul mormânt!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Așa! vă veșteziți voi toate, plăpânde flori ale vieții, tinereți, iubire, plăceri, trecătoare frumuseți, frumusețe, dar din cer pe care cerul pizmaș îndată ni-l răpește, în grabă vă ofiliți și pieriți toate, dacă printre voi doară nu se prefiră vreun fulger cu arsură, vreun fior de nemurire!

Cată cu un ochi de milă la cea tinerime de rând care, în toiul frumuseților trăiește în dezmierdări și-n desfătări se îmbată Când va goli până la fund paharul cu-ncântările, ce o să se mai aleagă dintr-însa? Cine o să mai știe de ea? Groapa, care o așteaptă, o va-nghiți întreagă. Tăcerea de veci o să stingă de pe lume, cu a ei ființă, ș-ale ei sterpe iubiri.^[130]

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Lacrimile de căință și duioasele cugetări ale Feciorului de împărat, cel ce fusese odinioară norocos la vânat, mă pornise și pe mine pe triste gânduri; îmi veneau acum unul după altul aminte atâtea falnice visuri ale juneții mele, care, împreună cu anii cei repezi, s-au nimicit în zadarnicul deșert căci repezi, vai! repezi se strecoară anii!

Eheu, fugaces, Postume, Postume

Labuntur anni . . . . . . . . . .^[131]

Dar era noapte în toată puterea când începură să ne salute lătrătorii din satul Bisoca. În bătătura casei arendășești ardea un foc mare; descălecai la flăcăraia trosnitoare a brazilor, și domnul Sterie arendașul ne ieși cu plin înainte. Într-o mână ținea o botă cu păstrăvi vii, proaspeți și zglobii, pescuiți în părâul spumegos de sub poala umbrită a Pietrelor Fetei; în cealaltă purta o cușcă cu iepurași de casă, plocoane trimise de starițul unui schit vecin, care hrănește și prăsește în curtea mănăstirii d-alde așa arzoi și spornic vânat, rar în țară la noi și botezat în Codicele civil, art. 468, cu numele poznaș de Lapinii ținuți pe lângă casă, iar în Dictionnariulu limbei romane, elaboratu ca proiectu dupo insarcinarea data de Societatea Academica Romana, pagina 991, cu aceea, tot așa deocheată și puțin românească, de Cunicule sau cunicle, specia de animali, din genulu iepurelui, forte assemine cu iepurele, si de acea-a numitu pre a locurea si iepure de casa, francesce lapin. Aș dori să aflu care sunt locurile unde, vorbindu-se neaoș românește, se mai zice și altfel, bunăoară, cinel, cinel, pusai degetul pe el? cuniclu și lapin.

D-așa lătinie dobitocească,

d-așa păcălitoare franțuzească

unul Domnul să ferească

limba noastră părintească!

Dar domnul Sterie, din tindă, ne poftește la mâncare.

Drumul, basmul și gândurile melancolice m-au secat la stomac; mă grăbesc dar a intra în casă, unde ne așteaptă masa, care de mult stă întinsă.

Fiindcă tu însă n-ai fost poftit împreună cu mine, te las afară și, drept mângâiere, îți trimit de departe, ca hrană intelectuală, bună de rumegat, această poveste încurcată, însoțind-o cu o prietenească salutare cam slabă și searbădă mâncare!

Dar să fie cu iertare,

Căci suntem la vânătoare!

Post-scriptum. Nu mă iartă conștiința ca să nu îndreptez o eroare ce s-a strecurat în paginile de mai sus. Am zis că la noi guvernul nu s-a ocupat niciodată de a regula vânătoarea.

M-am înșelat. Răposatul C. Negruzzi, care nu a fost numai un scriitor plin de talent, de spirit și de inimă, ci a mai fost și director al Oficiului de Statistică din Moldova, ne dă în scrierile sale următoarea notă plină de interes și sprijinită de calcule nediscutabile:

De la 26 ianuarie 1841 până la sfârșitul lui decemvrie s-au ucis, după cataloagele Vistieriei, acești lupi:

În anul 1841 .............. 113 lupi mari
        1842 .............. 198 idem
        1843 .............. 318 idem ........ 59 pui
        1844 .............. 340 idem ........ 11 idem
        1845 .............. 261 idem ........ 101 idem

-----------------------------------------------

                          1 230 lupi mari, 271 pui
                    Total 1 501,

și s-a plătit din Vistierie 18 450 lei pentru 1 230 lupi mari și 2 032 1/2 lei pentru 271 pui. În total 20 482 1/2 lei.

Să vedem acum folosul acesti legiuiri.

Să închipuim că fiecare lup era să mănânce pe an câte oi. Pare-mi-se că sunt destul de moderat. Care e lupul ce s-ar mulțumi cu o oaie pe lună? În cinci ani vine de lup 60 de oi, care pentru 1 501 lupi face 90 060 oi. Socotind acum oaia câte 20 lei, face 1 801 200 lei, din care, scăzând 20 482 1/2 lei, prețul capetelor a 1 501 lupi, rămâne folos 1 780 717 1/2 lei.

Tot cu această ocaziune, autorul Păcatelor tinereților mai povestește și o istorioară pe care am socotit că nu va strica să o transcriu aci, căci ea va fi ca păhărușul de Fine Champagne, după un prânz îndesat și anevoie de mistuit rudis indigestaque moles!^[132]

Iată ce scria Negruzzi în luna februarie 1846:

Viu de la vânătoare, prietene, unde am împușcat un lup.

Dă-mi voie deci să-ți vorbesc despre el.

Toată lumea cunoaște lupul, fiara asta carnivoră și nesățioasă, dușmanul păstorilor și groaza oilor. Din vremea regelui Edgard, la anul 966, lupii n-au mai văzut pământul Engliterei; și când, din toate staturile Europei, erau proscriși, numai în Moldova sunt acum cinci ani viețuiau ca în sânul unei republici, încât era o blagoslovenie cum lupii și jidanii creșteau și se înmulțeau!

Însă la 1841, Ministerul Treburilor Dinlăuntru făcu o legiuire prin care se puse preț capului de lup. Țăranii începură a-i ucide, păstorii a fi mai liniștiți, și oile a dormi mai fără grijă.

Spun, nu știu de e așa, că lupii, văzând osânda ce li se pregătește, au ales o deputație dintre ei, care, viind în capitală, și-a tocmit un vechil ca să le apere dreptul ce-și închipuiau că au. Acesta le-a făcut o jalbă lungă și lată, în care dovedea tetragonicește că, de la descălecarea lui Dragoș lupii au trăit în bună pace în țară, că n-a mai făcut numeni sprafcă ca să vadă câte oi s-au mâncat; că de vreme ce lupii sunt lăsați ca să mănânce oi, și oile ca să fie mâncate de lupi, apoi, după toate formele, legile și obiceiul pământului, lupii se cuvine a fi volnici să mănânce oi ș.c.l., ș.c.l.

Ministrul Lupu Balș le întoarse jalba cu nadpis zicând că obiceiul pământului poate sluji de lege, când nu este vătămător legii, și numai atunci li se va lua în băgare de seamă reclamația, când vor da înscris și chezășie că nu vor mai mânca carne, ci vor paște troscot, ca niște dobitoace ce sunt.

Deputații ieșiră cu coada între vine, gândind la nedreptățile oamenilor. Viind la gazdă și simțind apetit, se puseră la masă.

Ospătarul le dete borș cu miel, cotlete de miel și friptură de miel.

– E, bine! strigă unul din ei, mai zi-mi că este dreptate în lumea asta. Oamenii mănâncă oi, și noi să nu mâncăm?

– Ba să mâncați, domnii mei, le zise un june supleant de profesor, omul și lupul sunt lăsați ca să mănânce carne; dinții lor cei câinești o dovedesc. Eu, când nu mănânc carne, nu pot pronunța nici cel dintâi vers din Eneida:

Arma virumque cano1 etc.

Din vorbă în vorbă, lupii spuseră viitorului filozof scopul soliei lor și neisprava cu care au ieșit de la ministru.

– Avocatul care l-ați avut era un ignorant, le zise acesta.

Sunt sigur că nici rudimentele limbii latine, ale limbii mume, nu le cunoștea. Sunt sigur că petiția ce v-a făcut era plină de barbarisme și de solecisme, și scrisă cu slove ciriliane. Să vă fac eu o suplică cu litere latine, și veți vedea cum voi face capot pre ministrul cu tot departamentul său.

Îndată le scrise o jalbă cu litere latine, care se mântuia prin acest calambur:

Lup te cheamă și lup ești,

Lupii dar ce prigonești?

Omonimul lor ministru le rupse jalba, zicând că nu-i plac poeții și că, cu toată cuscrenia ce ei arată că ar avea cu dânsul, nu poate călca datoria postului său; prin urmare, porunci unui comisar de poliție să-i întirească din oraș.

Ajungând la barieră, nenorocitele fiare își scuturară praful de pe copite, și, lăcrimând, tinseră labele spre cer, cuvântând acest blestem. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Aci autorul își precurmă povestea, necunoscând, după cum se vede, cuprinsul blestemului bietelor fiare nedreptățite. Dacă pe lângă tot spiritul și talentul ce el avea, răposatul C. Negruzzi ar fi posedat și darul proorociei, el negreșit ar fi pus în gura lupilor un blestem de felul acesta:

Fă, Doamne, ca toși aceia care au gânduri rele asupra noastră să fie osândiți, spre pedeapsa lor, a citi dintr-un capăt până-ntr-altul toată Precuvântarea la Manualul vânătorului românesc; dar totdeodată oprește-i, Doamne, de a se folosi câtuși de puțin de învățăturile cuprinse chiar în corpul Manualului, căci fără de această a ta părintească ocrotire, va fi de acum înainte vai și amar de neamul lupesc, în țara binecuvântată a românilor, unde, de la descălecătoare, blajina localnică stăpânire ne-a îngăduit să trăim ca în sânul lui Avram, fără de a ne mai sastisi cu statistice iscodiri!

Amin!

XII

CAPITOLUL CEL MAI PLĂCUT PENTRU CITITOR

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

S F Â R Ș I T

---

1. Horatii, Ars poetica, v. 343-344:

   Toată aprobarea o capătă acela care întrunește folosul cu plăcerea,

   Desfătând pe cititor și instruindu-l totdeodată (n. a.).

2. Horatii, Ars poetica, v. 345-346: Acea carte produce bani lui Socec; ea trece și peste mări Și prelungește în secoli îndelungați numele vestit al scriitorului. (n. a.).
3. Aluziune la cârciuma unchiașului poreclit Dor-Mărunt, împrejurul căreia s-a întemeiat un sat; acolo trăgeau mai adesea vânătorii din Bărăgan (n. a.).
4. Dante, Divina Commedia, lInferno, Cant<o> V, <v. 4649>:

   Și precum cocorii merg cântând ale lor doine,

   Făcând prin aer din sine lungi șire,

   Așa văzui viind, trăgând vaiete,

   Umbre purtate de pomenita suflare. (n. a.).

5. Eliad zice în Zburătorul său:

   Dar câmpul și argeaua săteanul obosește,

   Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit. (n. a.).

6. ×ĺđňü âàńü âàçüěè, ńňĺďè, êàêü âű őîđîřè! Romanțul Taras Bulba este o admirabilă descriere a vieții cazacilor zaporojeni, care au jucat un așa mare rol în istoria țărilor române, sub domniile strălucite ale lui Matei Basarab în Țara Românească și a lui Vasile Lupu în Moldova (n. a.).
7. La Fontaine, Les animaux malades de la peste <Animalele bolnave de ciumă, fr.>: Păpându-i le-ai făcut, stăpâne, multă onoare! (n. a.).
8. 24 de ceasuri la Balta Albă, 1847, în România literară, foaie periodică, Iași, 1855 (n. a.).
9. Martialis Epigram<mata>, XIII, 92: Dintre păsări sturzul, dacă cineva m-ar alege drept judecător, iar dintre patrupede, cea mai dintâi delicatesă este iepurele! (n. a.).
10. Eliad a publicat în vol. <al> V <-lea> (p. 287-311) al Bibliotecii portative (București, 1860), puținele fragmente de scrieri rămase de la Constantin Facca, carele a murit în 1845 (n. a.).
11. Horatii Epistol., I, XV, v. 39:

    - . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Zău, nu mă mir,

    Zicea, dacă unii își mănâncă averea, deoarece, decât un sturz gras

    Nimic nu este mai bun (n. a.).

12. Ter. Varronis, De re rustica, II, 5 (n. a.).
13. Plinii Secundi Histor<iae> natural<is>, IX, 25 (n. a.).
14. Horatii Epod., II, v. 3334:

    Acață de nuiele lațuri căscate,

    Momeli pentru sturzii mâncăcioși.

    - (n. a.)
15. Martialis Epigram<ata>, IV, 66, v. 6: Pădurile bătute au dat sturzi grași (n. a.)
16. Martialis Epigram<ata>, IX, 55:

    Dacă aș avea sturzi îngrășați cu măsline din Picenum,

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Dar acum [am numai] grauri buni de nimic (n. a.).

17. Plinii Histor<ia> natural<is>, X, 31 (n. a.).
18. Dante, Divina commedia, Inferno, cant<o> V, v. 4045:

    Și precum graurii sunt purtați de ale lor aripe

    Pe timpul rece, în stoluri largi și pline,

    Așa și acea suflare purta spiritele nenorocite.

    Încoace, încolo, în jos, în sus le mână;

    Nici o speranță nu le mai mângâie,

    Nu doară de repaos, ci de o mai mică pedeapsă.

    - (n. a.).
19. De visu et auditu pe vâzute și pe auzite (lat.)
20. Mi-am luat seama sau, ca să zic mai adevărat, după ce am scris acestea, am aflat că grangorele este o pasăre galbenă și mare cât mierla, care pe latinește se cheamă oriolus galbula, iar pe franțuzește loriot. Dar numele românesc al gustosului oriolan tot nu l-am aflat, ci, din contra,mai mult m-am încurcat văzând în Muzeul de Istorie Naturală de la Academie două păsări de mărime și de formă cu totul diferite, purtând amândouă numirea latină de Em<b>eriza hortulan<a>, fără de ecuivalente românești. Confusio summa sequetur. E pur, eu am mâncat ortolani, vânați în țară la noi (n. a.).
21. La Fontaine, Le rat de vile et le rat des champs:

    Odinioară, șoarecele de oraș

    Pofti pe șoarecele de la câmp,

    Într-un mod foarte politicos,

    La mezelicuri de [?]

    - (n. a.).
22. Dante, Divina Commedia, lInferno, Canto V, v. 3739:

    la cazna aci descrisă

    Erau osândiți cei care au păcătuit cu carnea

    Și au pus înțelepciunea mai prejos de plăcerile lor (n. a.).

23. Dante, Div<ina> Com<media>, lInferno, Cant<o> V, v. 8284:

    Precum porumbii, de dor chemați,

    Cu aripile deschise și țepene, la dulcele cuib

    Zboară, purtați prin aer de ale lor dorințe (n. a.).

24. Lucretii De rerum natura, I, v. 120:

    Aeneadum genetrix, hominum divomque voluptas,

    Alma Venus, caeli subter labentia signa

    Quae mare navigerum, quae terras frugiferentis

    Concelebras, per te quoniam genus omne animantum

    Concipitur visitque exortum lumina solis.

    Te, dea, te fugiunt venti, te nubila caeli

    Adventumque tuum, tibi suavis daedala tellus

    Summittit flores, tibi rident aequora ponti,

    Placatumque tet diffuso lumine caelum.

    Nam simul ac species patefactast verna diei

    Et reserata viget genitabilis, aura favoni,

    Aëriae primum volucres te, diva, tuumque

    Significant initum perculsae corda tua vi.

    Inde ferae pecudes persultant pabula laeta

    Et rapidos tranant amnis: ita capta lepore

    Te sequitur cupide quo quamque inducere pergis.

    Denique per maria ac montis fluviosque rapacis

    Frondiferasque domos avium camposque virentis

    Omnibus incutiens blandum per pectora amorem

    Efficis ut cupide generatim saecla propagent.

    - (n. a.).
25. Plutarchi Vita Alcibiadis, IX (n. a.).
26. Trei volume, București, 1852-1853 (n. a.), tipărite în tipografia lui Anton Pann (1797?-1854), carte considerată de G. Călinescu o comedie a cuvintelor <...> și în același timp o comedie umană integrală.
27. Dacă cumva nu cunoști această expresiune, mă grăbesc a-ți spune că astfel numesc țăranii, în unele locuri, luceafărul dimineții, căruia-i zic și steaua porcului. Expresiunea aleasă de mine este, fără îndoială, mai clasică, căci derivă evident din două cuvinte elinești: jêV <phos> lumina și j¸ggei <phengei> lucește. Terminațiunea, dreptul lui Dumnezeu, e cam șocățească (n. a.).
28. Tipărită mai întâi la 1766 și tradusă în limba franceză, la 1802, de Ch. Vanderbourg (n. a.).
29. Despre Diana cu ciuta, care se numește și Diana de la Versalia, fiindcă a stat lung timp în acest loc, după ce mai întâi s-a adus în Francia sub Francisc I <1515-1547>, descoperită fiind în lacul Nemi (?) din Italia, și a fost succesiv expusă în castelurile de la Meudon și de la Fontainebleau, vezi: Braun, Vorschule der Kunstmythologie, Gotha, 1854, n<r.>52. Clarac, Musée de sculpture, Paris, 1850, vol. <al> IV <-lea>, n<r.>1202, stampa 284. W. Fröhner, Notice de la sculpture antique du Musée Impérial du Louvre, Paris, 1870. Diana de Poitiers a lui Jean Goujon <1510-1569?> e reprodusă în Clarac, <op. cit.>, vol <al> V<-lea>, n<r.> 2600, stampa 359. O notiță despre J. Goujon figurează în vol. I. Réveil a publicat toate operele lui, care se află și în Musée des Monuments français, de Robillard Péronville, Paris, 1803-1811. Gravura lui Albert Dürer, intitulată St. Hubert, și executată cu apă-tare pe fier, se află reprodusă în P. Lacroix, Les arts au Moyen-âge et à lépoque de la Renaissance, Paris, 1869, p. 343. Pentru biografia artistului, vezi: Histoire des peintres de toutes les écoles par Ch. Blanc, École allemande, și viața lui Eye, Leipzig, 1860. Pentru diferite reprezentări ale sfântului Hubert se poate consulta: Guénebault, Dictionnaire iconographique des Monuments de lantiquité chrétienne et du Moyen-âge, Paris, 1843 și Dictionaire iconographique des figures, légendes et actes des saints, de același, Paris, 1850, edit. J. P. Migne (n. a.).
30. Hymni Homerici, XXVII, In Dianam, v. 19:

    Artemin ˘eŻdw crusslˇkaton, eladeinÓn

    parJ¸non ałJoŻhn, Ľlajhb¨lon, łhcĽiran

    aÎtoasignŇthn crusaoru Ap¨llwn¨V

    Ů at Șrh sioenta a° ŁriaV Ômeno¸ssaV

    ˇgrÓ terpomąnh, pagcrĚsea t¨xa titaŻnei,

    p¸mpousa ston¨enta, belh trom¸ei de ˇrhna

    Ěyhlêu ¬r¸wn, ˛ace d Ľt° dˇsioV Îlh

    dein©u Îp¨ laggÖV Jurên jrŻssei d¸ te ga±a

    p¨ntoV t ´cJu¨eiV. . . . . . . . . . . . . . . .

    - (n. a.).
31. Humni Homerici, XXVII, In Dianam, v. 910:

    Ň d alimon Ötor școusa

    p˘nth ąpistr¸jetai, Jhrên ©l¸ousa genąJlhn

    - (n. a.).
32. Gaston Phoebus, comite de Foix (1331-1391). Cartea lui s-a tipărit mai întâi la 1507, sub titlul: Des déduitz de la chasse des bestes sauvaiges et des oyseaux de proie: En chassant on évite le péché doisiveté, car qui fuit les sept péchés mortels, selon notre foy, il devroit estre sauvé: donc bon chasseur sera sauvé. Sfântul Hubert, fiu al ducelui de Acvitania și apoi episcop de Maëstricht, pare a fi trăit între 656 și 730. Cât despre Albert Dürer, pictor și gravor din Nürenberg, viața lui se întinde de la 1471 până la 1528 (n. a.).
33. Toată lumea știe că generalul atenian Xenofon a trăit cam de la până pe la 335 înainte de Chr.; dar scriitorii citați în urmă-i, fiind cu mult mai puțin cunoscuți, însemnăm aci epoca viețuirii și patria lor: Flav<ius> Arrian<us>, istoric elen, născut la Nicomedia, în Bitinia, la anul 105 după Chr., a căutat mereu să imite pe Xenofon; s-au păstrat din scrierile lui: Expedițiunea lui Alexandru, Indicele, Periplul Pontelui Euxin, Manualul lui Epictet, Tractatul de tactică, Tractatul de vânătoare și altele. Iuliu Pollux (Polydeucte), sofist și gramatic elen, născut la Naucratis în Egipet, pe la anul 130 după Chr., ne-a lăsat un lexicon în zece cărți, care poartă numirea de Onomasticon și în care cuvintele sunt dispuse după materii; la începutul cărții <a> V <-a> tractează pe larg despre ale vânătoriei. Poetul elen Opian a trăit în al II <-lea> secol după Chr. și a murit foarte june, lăsând o poemă despre vânătoare (sfârșitul pierdut) și alta despre pescuire. Alte opere ale lui s-au nimicit. Grațiu Faliscu a trăit la Roma pe timpul lui August <30 î.e.n. 14 e.n.> și a lăsat numai poema Cynegeticon. M<arcus> Aur<elius> Olimpius Nemesianus a trăit în secolul <al> III <-lea> după Chr. Din trei poeme ale lui, despre vânătoare, despre pescuire și despre plutire, au rămas numai 325 versuri din cea dintâi (n. a.).
34. Opiani De venatione <Despre vânătoare, lat.> I, v. 394-413:

    EJnea soŻ unan Jˇlamhtol¸onti mel¸sJw,

    Łrmenˇ tĄllŇloisn tąxoca jĚla...

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    Wde mąn eu erˇseiaV Ąt˘r polĚ j¸rtata pˇntwn

    jĐla m¸nein mon¨jula tˇ t exoca temŇranto

    §ndreV ĽpatÖreV. tˇ dą murŻa jĐla pąlutai,

    tên Ąm¨Jen mosjaŻ te a° e±dea toµa pel¸sJw.

    Mhedan¨n, rater©n d¸maV, Łrion, Ôde ˇrhnon

    oĐjon, Ľuglhnon. uanaµ stŻlboein ¬pwpaŻ.

    argcar¨n, Ľtˇdion tel¸Joi st¨ma. bai˘ dupeJen

    oĐata leptal¸oioi perist¸lloi J Ďm¸nessi.

    deirÓ mhedanÓ a° stŇJea n¸rJe rataiˇ

    eÎrąa. toŻ pr©sJen d¸ t©liz¨teroi p¨deV ¸stwn.

    ¬rJoteneµV Ĺlwn tanao° dolicŇreeV łotoŻ.

    eÎr¸eV Ämoplˇtai, pleurên Ľpiˇrsia tarsˇ

    ¬sjĚeV eÍsaoi mÓ pŻoneV aÎtˇr ȘpŻsJe

    strujnŇ, tĽtˇdi¨V e p¸loi dolic¨sioV oÎrŇ.

    Toµoi mąn tanaoµsin Ľjoplłzointo dr¨moisi

    d¨roiV Ôdâ Ľlˇjoisin Ąellop¨dh te lagwê.

    - (n. a.).
35. Gratii Falisci Cynegeticon, v. 263-278: Junge pares ergo, et majorum pignore signa Feturam, prodantque tibi Metagonta parentes, Qui genuere sua pecus hoc immane juventa. Et primum expertos animi, quae gratia prima est, In Venerem jungunt: tum sortis cura secunda, Ne renuat species, aut quae detrectet honorem. Sint celsi vultus, sint hirtae frontibus aures, Os magnum, et patulis agitatos morsibus ignes Spirent, adstricti succingant ilia ventres, Cauda brevis, longumque latus, discretaque collo Caesaries, non pexa nimis, non frigoris illa Impatiens; validis tum surgat pectus ab armis. Quod magnos capiat motus, magnisque supersit. Effuge, qui lata pandit vestigia planta; Mollis in officio; siccis ego dura lacertis Crura velim, et solidos haec in certamina calces. - (n. a.).
36. Horatii Ars poetica, v.78: până acum pricina este în judecată (n. a.).
37. Xenophontis De venat<ione>, IV: ± our˘V, mar˘V ¨rJ˘V, ligurˇV. Arriani De venat<ione>, libel. V: ± our˘V lept˘V mar˘V daseŻaV tÓn trŻca, ĎgrˇV, ± euampeµV, t© Łron tÖV ± our˘V ± dasuteron (n. a.).
38. Pe piață, nu! dar ia să ne abatem, în treacăt, prin sălile de pe jos ale Academiei, ocupate provizoriu de Muzeul de Antichități. Scenele de vânătoare au fost foarte mult întrebuințate ca subiecte decorative de către sculptorii antichității. Chiar și în muzeul nostru, unde nu ne prea putem lăuda până acum cu multe sculpturi antice, tot însă se văd două scene vânătorești. Una e pe un fragment de piatră (0,19 m nălțime, 0,24 m lărgime), purtând jos inscripțiunea elenă AURHLIOS DIOGENHS <Aurelios Diogenes>. Pe această lespede trunchiată se mai văd picioarele unui călăreț, cu partea de jos a calului alergând; sub dânsul,râtul și copitele unui mistreț, asupra căruia se azvârle un câine cu botul căscat și cu coada în sus. Săpătura e cam grosolană, dar desenul e plin de mișcare. Cealaltă scenă de vânătoare e, în adevăr, mai dezvoltată, dar, din nenorocire, mai puțin distinctă. Ea se află pe un brâu îngust care încinge buza de sus a unui sarcofag, ale cărui laturi externe sunt acoperite cu sculpturi. Acest interesant monument a fost adus de peste Olt (de la Reșca sau de la Celei, după toată probabilitatea), de către răposatul ban Mihalache Ghica, și depus în curtea caselor sale, care, apoi, vânzându-se prefecturii de Ilfov, sarcofagul a servit câțiva ani d-a rândul drept jgheab și iesle pentru caii dorobanților. Sunt însă doi ani de când am izbutit, cu ajutorul prefectului, d<omnu>l C. Manu, și al Comitetului Permanent, a face să se aducă la muzeu toate pietrele antice care zăceau neîngrijite în acea curte. Printre dânsele e și sarcofagul. Pe una din laturile sale cele mari sunt patru personagii în picioare, înfășurate în togele lor; fiecare se află subt o osebită arcadă, formate fiind acestea prin doi pilaștri, la colțuri, și prin trei coloane despărțitoare. Pe cealaltă lature mare, se văd trei genii aripați, fiecare pe câte un osebit postament; geniul din mijloc sună din cimbale, și ceilalți doi dănțuiesc, ținând în mâini câte o ciorchină de struguri și câte un mănunchi de căpățâni de mac. Pe una din laturile mici, alți doi genii, tot aripați și tot pe postamente, cântă, unul din flaut și altul din nai. Pe latura opusă, iarăși doi genii, dar pe un singur postament, se țin îmbrățișați. Trag ei oare împreună un danț îmbinat? sau sunt ei chipurile emblematice ale luptei amorului, pe care elenii le numeau Eros și Anteros? La colțurile sarcofagului se văd patru Victorii, purtând foi de palme și coroane: două mai mici, două mai mari. Acum să venim și la brâul superior, pe care, jur-împrejur, se zăresc, sub ștersura rozătoare a timpului, vreo douăzeci și patru animale, vreo trei sau patru bărbați, toți în poze foarte animate, și poate încă și câțiva copaci. Animalele par a fi lei, mistreți, cerbi și tauri sălbatici, atacați cu furie de câini colosali și pândiți sau izbiți de către vânători. La un loc, între altele, se vede lămurit cum un vânător, proptit într-un genunchi, își îndreptează sulița către un taur, care, cu coarnele plecate, se repede asupră-i. Oare nu vom fi având aicea reprezentarea uneia din acele scene vânătorești, care negreșit se petreceau adesea prin pădurile Daciei, între colonii romani și buorii uriași (bos urus), ce au lăsat și până azi creștetul lor fioros pe stema Daciei răsăritene? (n. a.).
39. L<uigi> Rossini, Gli archi trionfali, onorarii e funebri degli antichi Romani, Roma, 1836. L<uigi> Canina, Gli edifizi di Roma antica, Roma, 1851. Dr. H<einrich> Francke, Zur Geschichte Trajans und seiner Zeitgenossen, Leipzig, 1840. Dioni Cassii Histor<iarum> roman<orum>, LXVIII (n. a.).
40. Platonis Leges, VII, 824: m¨nh dÓ p§si loipÓ a° arŻsih Ő tên tetrap¨dwn ±ppoiV, a° us° s° toµV ˝utên JŇra aĹmasin. èn Łpˇntwn ratoĐsi dr¨moiV a° plhgaµs, a° bolaµV, aÎt¨ceireV, JhreĚonteV, ȘsoiV ˇndr°aV tÖV JeiˇV Ľpimel¸V. (n. a.).
41. Xenophontis, De venatione, I: șk toĚtwn gar gŻgnontai tĄ eŻV t©n p¨lemon ĄgaJo°, ełV te t© Łlla șz on Ąn˘gh alêV noeµn a° l¸gein a° prattein (n. a.).
42. Despre descoperirile de asemenea natură ale d<omni>lor Lartet, Chrysti, de Vibray, Garrigou și alții vorbesc toate publicațiunile care se ocupă de timpii preistorici, așa de mult studiați în anii cei din urmă. În anul acesta chiar, pentru prima oară, s-au descoperit oase de reni, sculptate cu figuri de același animal, și într-o peșteră din Elveția, la Thaingen. Cine știe dacă și peșterile munților noștri nu ne păstrează destăinuiri de felul acesta? (n. a.).
43. <J.G.>. Wilkinson, Private Life, Manners and Customs of the ancient Egyptians, <London, 1837>. <A.H.> Layard, Nineveh and Babylon, <London, 1853> (n. a.).
44. Schiller, Wilhelm Tell, Act<ul al> III <-lea>, Scen<a> I: Cu săgeata, cu arcul, Prin munți și prin văi, Vânătorul calcă întins, De timpuriu, la raza dimineții. Precum în împărăția vânturilor Domn este vulturul, Prin munți și prăpăstii Domnește liber vânătorul. Al lui este spațiul; Tot ce atinge a sa săgeată Este prada lui, Tot ce se târăște și zboară! (n. a.)
45. Schiller, Wilhelm Tell, Act<ul> I, Scen<a> 1:

    Das Thier hat auch Vernunft;

    Das wissen wir, die wir die Gemsen jagen.

    Die stellen klug, wo sie zur Weide gehn

    ne Vorhut aus, die spitzt das Ohr und warnet

    Mit heller Pfeife, wenn der Iäger naht.

    - (n. a.).
46. Martialis Epigram<mata>, XIII, 98 <-99>

    Vei vedea capra-neagră atârnată de vârful unei râpe;

    Speri că va cădea; dar ea cată cu dispreț la câini.

    - (n. a.).
47. C.A. Rosetti, Ceasuri de mulțumire, București, 1843, traduce astfel aceste versuri din Manfred-ul lui Lord Byron, Act<ul> I, Scen<a> I:

    Ye toppling crags of ice

    Ye avalanches, whom a breath draws down.

    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    . . . . . . . . . . . . . . . Even so

    This way the chamois leapt; her nimble feet

    Have baffled me; my gains to-day will scarce

    Repay my breack-neck travail.

    - (n. a.)
48. Alfred de Musset, La coupe et les lèvres, Act<ul> al II<-lea>, Scen<a a> II<-a>: Vânătorule, semețe vânătorule, ce zărești tu oare în spațiu?

    Câinii mei râcăie țărâna și caută o urmă.

    Săriți, voinici! E copita caprei-negre.

    Capra-neagră s-a sculat! Frumoasă mai este iubita mea!

    Capra-neagră tremură și fuge! Dumnezeu să mi-o păzească!

    Capra-neagră întoarce haita și fuge în pădure.

    Aș vrea să țiu de mână pe draga mea iubită.

    Haita și capra-neagră trec peste pășune:

    Hura! tovarăși, izbânda este a noastră!

    Mult mi-e frumoasă iubita și dulci îi mai sunt ochii!

    - (n. a.).
49. Poezii populare ale românilor, adunate și întocmite de Vasile Alecsandri, București, 1866, p. 225 (n. a.).
50. Alfred de Musset, La nuit de mai:

    Urma-vom vânătorul pe munții râpoși?

    Ciuta îl privește; ea plânge și se roagă.

    Culcușu-i de burieni o așteaptă; iezii îi sunt de curând născuți;

    El se pleacă; o înjunghie și aruncă în pradă,

    Cânilor asudați, inima-i încă vie.

    - (n. a.).
51. Virgilii, Eclog<a>, VIII, v. 63: Nu toți putem toate. (n. a.).
52. Pădure jună și foarte deasă N. R<ucăreanu> (n. a.)
53. Lătratul copoiului când este pe urma vânatului. Când vânatul, adică ursul, mistrețul sau lupul vulnerat, stă pe loc ca să facă rezistență, atunci numai copoiul latră, și aceasta, în limbajul vânătoriei, se zice: bat câinii. Tot astfel latră copoiul și tot astfel se zice când el a închis capra-neagră în colț sau aninătoare. N. R<ucăreanu> (n. a.).
54. Acest ultim pasagiu l-am crezut necesariu aici pentru două cuvinte: întâi, ca să completez forma poeziei mele atât de variabilă, și, al doilea, ca să dau o mică dezmințire acelor autori sau filozofi romanțiari, care au zis că vânătorul nu poate ama. N. R<ucăreanu> (n. a.).
55. O grămădire de arbori răsturnați, a cărei numire derivă de la un vânt foarte furios ce bate mai în același timp din mai multe părți, și pe care vânătorii munteni l-au numit iudă, pentru că, ducând mirosul de pe tot locul de la om la vânat, acesta îl ulmă, fuge și se depărtează, astfel că toată osteneala vânătorului rămâne în van. Cuvântul, dar, este simplu și natural; acest vânt, trădând pe vânător, a meritat foarte bine numirea de iudă sau trădător. Sublim rezultat al religiunii ortodoxe în țările române! Țăranul cel mai simplu, fără carte, fără instrucție, fără educație, necunoscând decât necesitățile și nevoile sale, știe prin limba părinților săi ce a auzit și înțeles pe toată ziua în biserică, singura lui școală; știe,zic, că Iuda a vândut pe fiul lui Dumnezeu, mântuitorul lumii. O, Doamne! Dacă acei bărbați ce ne-au format această limbă, sancționând-o mai întâi prin biserica noastră, sunt în imperiul tău, între sfinții tăi, primește tu această lacrimă de recunoștință, ce pică pe aceste rânduri, și o transmite lor prin angelii tăi! Fă, Doamne, ca în secolii secolilor să zicem: Doamne, fii cu noi!, și nu Domine, esto nobiscum! Fă, Doamne, ca, în toată dimineața, și nu demanetia, să lăudăm numele tău! Ține-ne, Doamne, tari în credința, și nu în credentia ta! Atunci provedința ta ne va mântui! N. R<ucăreanu> (n. a.).
56. Pădurea cea mai înaintată spre vârful muntelui, de unde apoi se începe golul culminante. N. R<ucăreanu> (n. a.).
57. Cerbul. N. R<ucăreanu> (n. a.).
58. Ursul. N. R<ucăreanu> (n. a.).
59. Nume ce se dă mai adesea de țărani câinilor de vânat. Fac această explicație ca să nu se confunde cu un alt neamț ce vom întâlni mai încolo. N. R<ucăreanu> (n. a.).
60. Un fel de stâncă mare și cu oarecare vegetație neregulată, unde capra-neagră se ține mai adesă. N. R<ucăreanu> (n. a.).
61. N. Rucăreanu, Modeste încercări poetice, originale și traducțiuni, București, 1873, p. 5670. Titlul ce d<omnu>l R<ucăreanu> a dat cărții sale este de natură a dezarma critica; dar noi, aci, punându-l alături cu corifei ai literaturii, ne-am simțit siliți a-i croi un locșor, de care nici cunoscuta d-sale modestie să nu se înspăimânte, nici ilustra companie în care se află să nu se poată scandali. (n. a.)
62. Horatii, Carmin<a> I, 1, v. 25:

    . . . . . . . . . Manet sub Jove frigido

    Venator, tenerae conjugis immemor,

    Seu visa est catulis cerva fidelibus,

    Seu rupit teretes Marsus aper plagas.

    . . . . . . . . . Stă sub cerul friguros

    Vânătorul, uitându-și tânăra soție,

    Sau că câinii lui credincioși au zărit o ciută,

    Sau că mistrețul marsic a năvălit în holdele roditoare.

    - (n. a.).
63. Chansons de Béranger, La double chasse:

    Vânătorule, tu aduci dobitocul

    Și umfli sunetul cornului tău,

    Tonton, tonton, tontaine, tonton!

    Atunci și amantul pleacă de la iubita sa,

    Și încornoratul intră în casă la tine.

    Tonton, tontaine, tonton!

    - (n. a.).
64. Fran<tz> Jo<seph> Haydn, născut la Rohrau în Austria, la anul 1732, a murit la 1809; el are 527 compozițiuni instrumentale; oratoriul Die Jahreszeiten este din anul 1801. <Étienne> H<enri> Méhul s-a născut la Givet, în anul 1763, și a murit la 1817. Opera Le Jeune Henri este compusă la 1796. C<arl> M<aria von> Weber, născut la Eutin (Holstein) în anul 1786, a murit la Londra, la 1826. Opera Freischütz este din 1821. Giachimo Rossini s-a născut la Pesaro în Italia, la anul 1792, și a murit în Paris, la 1868; cea de pe urmă operă a lui, adică Guilom Tell, s-a reprezentat la anul 1829. (n. a.).
65. Nobilul italian Pic de la Mirandola, născut la 1463, învățase la vârsta de zece ani tot ce se putea ști pe atunci, și la douăzeci și trei, se lăuda în Roma că poate vorbi de omni re scibili <lat.> de tot ceea ce se poate ști; el muri la vârsta de 31 de ani <deci în 1494>. Mai minunați în știință decât minunatul italian, mulți scriitori de acum vorbesc nu numai de tot ceea ce se poate ști, dar încă și de câteva altele, de quibusdamb aliis <lat.> (n. a.).
66. Horatii, Epist., II, v. 102 (n. a.).
67. Heliade, 20 decembrie 1843, în Curierul de ambe sexe, period<ul> IV (n. a.).
68. Virgilii, Aeneid<a>, I, v. 15:

    Încape atâta ură în suflete cerești! (n. a.).

69. Revista contimporană, <București,> anul II, nr. 4, 1 aprilie 1874, p. 324 <-342> (n. a.).
70. Virgilii, Aeneid<a>, II, v. 204 (n. a.).
71. Diodori Siculi Bibliotheca histor., II, 33: după ce săvârși aceste lucrări, Semiramida, în capul unei oștiri numeroase, întreprinse o expedițiune în contra mezilor. Sosind în fața muntelui Bagistan, ea își așează acolo tabăra și face o grădină care avea douăsprezece stadii ămai mult de doi kilometriî în ocolul ei; era pe o câmpie și cuprindea o fântână mare care da apă pentru plante. Muntele Bagistan, care este consacrat lui Joe, formează una din laturile acestei grădini, prin stâncile sale râpoase, înalte de șaptesprezece stadii ăca la 2 850 metriî și tăiate drept. Semiramida puse să scobească piciorul acestor stânci și să sculpteze pe dânsul chipul ei înconjurat de o sută de streji. Ea puse să sape pe stânci o inscripțiune cu litere siriace, în care se zicea că Semiramida, grămădind tot bagagiul și toate uneltele oștirii sale într-un singur morman, făcuse dintr-însele o scară pe care s-a urcat până în vârful muntelui. D'Anville și de Sacy au crezut că aceste cuvinte se pot aplica stâncilor de la Bisutun (n. a.).
72. Dante. Divina Commedia, lInferno, Canto V. Pasajul întreg despre Semiramida zice, v. 5260:

    La prima di color, di cui novelle

    Tu vuoi saper, mi disse quegli allotta,

    Fu imperatrice di molte favelle.

    A vizio di lussuria fu si rotta,

    Che libito fe licito in sua legge,

    Per torre il biasmo in che era condotta.

    Ellè Semiramis, di cui si legge,

    Che sugger dette a Nino, e fu sua sposa;

    Tenne la terra chel Soldan corregge.

    Cea dântâi din acelea despre care tu vrei să aibi cunoștință, mi zise el atunci, a fost împărăteasă a multor limbi. La vițiul desfrânării a fost așa dedată, încât nerușinarea fu iertată sub stăpânirea ei până-ntr-atâta încât însăși a cutezat să ia asupră-și blestemul în care căzuse. Ea este Semiramida, despre care se citește că a dat să sugă lui Ninu, și apoi i-a fost și soție. Ea stăpânea țara pe care o cârmuiește acum Sultanul (n. a.).
73. Arta persană din timpul Sasanizilor a fost foarte puțin studiată; ea merită însă o atențiune specială, având, pe lângă aspectul impozant al producțiunilor antichității asiatice, un caracter de energie și de mișcare pe care l-a împrumutat de la operele elenilor și romanilor. Multe muzee și tezaure eclesiastice din Europa posedă vase, monede și pietre scumpe gravate, de stil sasanid; dar mai cu seamă în Muzeul Ermitagiului din Sanct-Petersburg sunt nenumărate plăci și ornamente de aur, reprezentând lupte de animale și vânători, care acestea toate s-au găsit prin movilele din Rusia asiatică meridională. Vezi în Annali dellInstituto archeologico, vol. <al> XV <-lea>, 1843, p. 98 et sq., articolul dlui <Henri> A<drien Prévos> de Longpérier, intitulat: Explication dune coupe sassanide, în care descrie un tas de argint al ducelui de Luynes (astăzi la Cabinetul de medalii din Paris), reprezentând o vânătoare sasanidă și reprodus în Monumenti inediti, vol. <al> III <-lea>, pl<anșa> LI (n. a.)
74. <Robert> Ker Porter, Travels in Georgia, Persia, Armenia, ancient Babylonia etc., London, 1822; vol. <al> II <-lea>, stamp<ele> 6364. - E<ugène> Flandin et P<ascal> Coste, Perse ancienne, Paris, <1851>, vol. I, stamp<ele> 1013 (n. a.).
75. <Caii> Suetonii <Tranquillii> Vita Octavii Augusti, XXV. El spune că acest împărat avea obicei a zice că este totdauna mai bine ca omul să se grăbească încetinel Festina lente! <lat.> (n. a.).
76. Ovidii Pontica, I, V, v. 4950:

    Uitând obiceele patriei, învăța-voi să încordez

    Arcurile sarmatice și trăi-voi după chipul locului?

    Poetul Ovidiu a petrecut anii săi de exil și a murit în cetatea Tomi, pe Marea Neagră, care, fără îndoială, era la satul Anadolkioi, aproape de Kiustengè. Vezi A. Papadopulo Vretos, La Bulgarie ancienne et moderne, St.-Petersburg, 1856, p. 119-146 și 186. S-a făcut multă dezbatere în trecut despre situațiunea cetății Tomi și despre mormântul lui Ovidiu, pe care mai mulți ar fi pretins a-l fi descoperit în deosebite locuri ale Ungariei, Podoliei și Rusiei meridionale. Vezi, pentru această cestiune, Viața lui Ovidiu, scrisă de J. Masson (Amsterdam, 1708), și de Cavalerul Rosmini (Milan, 1821); disertațiunile De Ovidii exsilio et sepulehro (de Rabener și de Villenaye) în edițiunea completă și adnotată a operelor poetului, publicată de N.E. Lemaire, Paris, 1824, vol. <al> VIII <-lea>; și A. Deville, Essai sur lexile dovide, Paris, 1859. În Demetrii Cantemirii Descriptio Moldaviae (edițiunea latină, tip<ărită> de Societatea Academ<ică> Român<ă>, București, 1872), sunt câteva fraze și mai multe note dezvoltate ale ilustrului autor asupra locului de exil al lui Ovidiu, pe care unii l-au crezut a fi Akermanul sau Cetatea-Albă, alții Chilia, amândouă în Buceagul Basarabiei. (Cap, III, p. 9; <Cap.> IV, p. 1921.) (n. a.).
77. Picturile din Bolta Nasonilor nu mai există în ființă; ele au fost însă publicate de <Giovanni Pietro> Bellori, Le pitture del sepolcro deNasoni, desegnate et incise da Pietro-Sante Bartoli e descritte, Roma, 1680, in folio, stamp<ele> XXVI-XXIX. Vezi și Oeuvres choisies des peintres de lantiquité, Paris, 1864, stamp<ele> 101-104. (n. a.).
78. Acest al patrulea compartiment s-a dărâmat îndată după deschiderea boltei. Desenul publicat de Bellori este dintr-o altă descoperire, făcută la 1672 în Roma, în grădinile Sertoriane, sub muntele Celius (n. a.).
79. Claudiani, De raptu Proserpinae, III, v. 262-265:

    fremit illa marito

    Mobilior Zephyro, totamque virentibus iram

    Dispergit maculis, jamjamque hausura profunde

    Ore virum, vitreae tardatur imagine formae.

    - (n. a.)
80. Aceste versuri franceze <Ah! îmi vine să râd, când mă văd atât de frumoasă în această oglindă!> sunt din libretul operei Faust, pus pe muzică de Gounod; în drama originală, a lui Goethe, oglinda Margaretei este însemnată numai ca un joc de scenă; apoi, și vecina Marta deșteaptă cochetăria tinerei fete, cu aceste cuvinte:

    Komm du nur oft zu mir, herüber,

    Und leg den Schmuck hier heimlich an;

    Spazier ein Stündchen lang dem Spiegelglas vorüber

    Wir haben unsere Freude dran.

    Vino tu mai des pe la mine încoace

    Și pune aci, pe ascuns, podoabele pe tine;

    Primblă-te ca o oră pe dinaintea oglindei,

    Și să vezi ce mulțumire o să avem și dintr-atâta.

    - (n. a.)
81. Cocheta bătrână la oglindă, poezie pe care a publicat-o, nu prea știu de ce, lord Stanley, în eleganta sa carte, Fleurs de la Roumanie, Recueil de poesies anciennes et modernes, Hertfort (Angleterre), 1856. Se vede că filoromânul englez n-a voit să uite, printre florile României, nici chiar Niște flori ce s-au uscat! (n. a.)
82. Poeziile lui Alecu Văcărescu <1762-1800?>, fiul banului Ienăchiță și tata lui Iancu Văcărescu, sunt cele mai multe inedite; abia dacă vreo câteva s-au păstrat în memoria vechilor lăutari. Însă fiul poetului le adunase și, dacă va vrea Dumnezeu, peste puțin voi izbuti a le publica. Viața acestui poet, pierdut, omorât, negreșit, în exil, în vreo cetate de peste Dunăre, la vârsta de 32 de ani, e un întreg romanț, pe care am de gând să-l povestesc când voi scoate la lumină poeziile ce au mai rămas de la dânsul. Nu mă tem a zice că până acum nici un poet român n-a avut mai mult foc și mai multă grație. Aceste calități răsar scânteietoare, prin limba învechită și, uneori, azi, chiar ridiculizată, a versurilor sale. (n. a.).
83. Toate calitățile acestei picturi, și poate chiar mai multă mișcare, mai mult foc, se găsesc într-un basorelief antic din Muzeul Capitolin, la Roma (Sala Împăraților), în care se vede un vier uriaș, împresurat și atacat de șase vânători și de trei câini. Un june, de la spate, a tras cu arcul într-însul; alți doi, din care unul poate fi Meleagru, își înfig lăncile lor în șalele lui; o femeie călare, poate chiar Atalanta, îl izbește și ea cu sulița; în față-i, un bărbat mai în vârstă, Telamon, se crede, ridică baltagul ca să-l lovească în creștet. Un servitor a căzut sub dobitoc, oprind de zgardă un copoi; ceilalți doi câini, din care unul molos, saltă ca să-l apuce de rât. Acest frumos monument poartă numirea Mistrețului din Calidon (n. a.).
84. Peter Paul Rubens cel mai mare pictor al școalei flamande, născut în Colonia, la 1577, și mort la 1640 a produs, printre sutimi de tabeluri de tot felul, câteva subiecte de vânătoare, care se află azi prin galeriile de la Munic, Dresda, Marsilia și în câteva colecțiuni particulare din Englitera; apoi sunt de la dânsul și o mulțime de desene cu subiecte vânătorești, chiar și în colecțiunea Luvrului (n. a.).
85. Horace Vernet născut la 1789, mort la 1863. Dintre numeroasele lui tabeluri de tot felul, alegem pe cele de vânătoare: el a expus, în anul 1836, Vânătoarea în pustiul Sahara, din 28 mai 1833; la 1839, Vânătoarea de lei în Meligé; la 1855, Vânătoarea de mufloni [berbeci sălbatici] de către morocani; Întoarcerea de la vânătoare de lei; Vânătoarea de mistreți în Sahara. A mai făcut și numeroase gravuri reprezentând subiecte de vânători europene (n. a.).
86. Jules Gerard născut în 1817 a descris vânătorile sale în două volume foarte interesante: La chasse au lion, 1855, și Le tueur de lions, 1858. D<omnu>l Alfred Poissonnier și vicomtele Adolf DHoudetot au scris biografia lui (n. a.).
87. Filozofia absolută! Această minunată știință nouă o cunosc și o prețuiesc câți au petrecut și au râs în vesela societate a d<omnu>lui Iancu R..., nepot al răposatului Eliad Rădulescu; din feluritele daruri ale unchiului, dânsul a moștenit pe acela neaoș românesc de a ști minunat să păcălească cu vorba pe cei slabi de îngeri. Dintre nenumăratele anecdote glumețe ale nepotului său, Eliad, într-un articol din Biblioteca portativă (vol <al> II <-lea>, București, 1860, p. 253 și urm.), ne povestește cum el a dat pe bete, într-o zi, pe unul din acei lingăi, nătângi și morocănoși de ardeleni, care trec uneori dincoace de munți, în calitate de profesori, proaspăt scăpați din câte un păcătos de gimnaziu unguresc, lăudându-se că li a fost succesu pe depleanu a absolvere prelectionile la filosofia, necum și cursurile teologali; ergo se recomândăluiesc că-s batăr teologi și filosofi absoluți, numai buni ca să tâmpească cu neștiința lor fumurată pe bieții copilași de pe aci. Cântărind numai dintr-o clipă arama filozofului său, păcălitorul nostru, viță de târgoviștean bun de gură, îl luă la refec, și, lăudându-se că și dânsul a studiat adânc filozofia, mai ales în limba engleză, începu, ca probă de știința și de sistema sa filozofică, să-i toarne, cu o limbuție modulată pe intonări de cele mai convingătoare, o vijelie de definițiuni și de formule cam de felul următoarei: Pentru mine, domnule filozof, simțirea este un fluid individual care, redus la cea mai simplă expresie, printr-o impulsie comunicativă, și făcând prin hipotenuză o tangentă prin fibrele simțitive străbate prin toate liniile paralele ce se unesc din natura lor într-un punct, și prin simțibilitate produc toate senzațiunile, toate simțămintele sentimentalismului celor cinci simțiri ce simțualmente funcționă prin cele cinci simțuri și cad toate în sinteza perpendicularei spre a se manifesta spiritului uman printr-o fosforescență supranaturală a intelectului simțitor... După un valvârtej de felul acesta, bietul ungurean, zăpăcit și uluit, rămase însă bine încredințat, cum că onoratul și măritul domnu Iancu este apriat a fire cu mult mai profund și mai absolut filosof decât dânsul, de bună samă că încă știuse mintenaș a subșternere și a respicare certe materie filosofice tare încălcite, întru a cărora esenție perceperea intelighenței sale nece cum nu potuse bene a resbatere. Judicați, acum d-voastre, onorați cititori, care din doi era mai tare în filozofie absolută! (n. a.) După cum se vede, dascălul Marius Chicoș Rostogan, din Momentele și schițele lui I.L. Caragiale, și-a făcut ucenicia de personaj literar în paginile Bibliotecii portative a bătrânului Ion Eliade Rădulescu.
88. Zicând acestea nu voim a înțelege că niciodată, nici un pictor italian sau spaniol n-a reprezentat în vreun tabel al său scene de vânătoare. O asemenea aserțiune ar fi foarte lesne de răsturnat. Zicem numai că nici Italia, nici Spania n-au avut vreun pictor ilustru care să se fi dat într-un mod cu totul special la pictura vânătorilor. Nu se poate numi pictori de vânători boloniezul Domenico Zampieri, ce-i zic și Dominichino (1581-1641), fiindcă într-o zi a avut grațioasa inspirațiune care a produs frumosul tabel, de un aspect cu totul antic, ce se numește Vânătoarea Dianei, și care se vede în Galeria Borghese din Roma. La marginea unui crâng și pe malul unei ape, în care se scaldă și se joacă două fragede zâne, șapte nimfe pădurețe se întrec cu săgețile, care de care să nimerească mai bine o porumbiță, pusă drept țel pe vârful unei prăjini. Diana stă, în fund, la mijlocul pânzei, și le arată prețurile luptei, care sunt un arc de aur și o faretră de purpură. Dindosu-i, alte nimfe privesc curioase; una, pe malul apei, se descalță; alta oprește în loc ogarii. În depărtare se văd mai multe figuri luptându-se, sunând din bucium, alergând și purtând, atârnată de bârnă, o căprioară ucisă. La o parte se zăresc capetele a doi păstori, pitiți în tufiș ca să asiste nevăzuți la jocul zeițelor. Opera Dominichinului e plină de grație, de frăgezime, de mișcare. Nu se poate iar numi pictor de vânătoare nici spaniolul Don Diego Velasquez (1599-1660), pintor di camara, mareșal și amic al regelui Filip <al> IV <-lea>, fiindcă, în peisajul numit O vedere la Prado, din Museo de Rey de la Madrid, a zugrăvit cu penelul său energic și realist o încăierătură înfuriată de oameni, de cai și de câini, vânând mistrețul; nici fiindcă, într-un tabel din Galeria Națională din Londra, unde figurează regele călare cu toată Curtea sa, a schițat, asemeni, o vânătoare de vieri; nici fiindcă în mai multe alte portrete ale lui Filip <al> IV <-lea>, sau ale infantului Don Carlos Baltazar, i-a prezentat în costum de vânătoare, cu arme în mână și cu câini în preajma lor. Acestea sunt flori gingașe, răsărite ici și colea, pe câmpul năpustit, în Spania și în Italia, al artelor vânătorești; dar cu o floare nu se face primăvara, nici cu un tabel sau două, o școală de pictură. (n. a.)
89. Virgilii, Aeneid<a>, VI, v. 143-144:

    Rupând una, nu lipsea alta

    Tot de aur, și ramura înfrunzea de același metal!

    - (n. a.).
90. Cartea împăratului Frederic al II-lea (1191-1250), fiul lui Frederic Barbă-Roșă, a fost mai întâi tipărită la 1596 de Vesler (Augusta Vindelicorum, adică Augsburg), 1 vol., in-8o, și, mai completă, de Joh<ann> Gott<lob> Schneider, la Lipsca, 1788<17>89, 2 vol., in-4o. Le livre du roy Modus (et de la royne Racio), tipărit<ă> mai întâi în Chambéry, la 1486, in fol. got., a fost reprodus<ă>, cu o prefață de d<omnu>l Elzéar Blaze, Paris, 1859, in-8o, cu 50 stampe. Am menționat mai sus opera lui Gaston Phoebus, comite de Foix. Cartea spaniolă Libro de la Monteria, scrisă după ordinele regelui Alfons al XI-lea, învingătorul maurilor la batalla del Salado, a fost tipărită de Gonz. Argote de Molina, la Sevilia, 1582, in fol. Voi mai adăuga la această listă de bibliografie archeologică a vânătoriei încă două cărți curioase: una, fiindcă este opera unui rege al Franciei și vânător vestit, La chasse royale, par Charles IX, roi de France, Paris, 1625, in-8o, cu stampe; și alta, fiindcă ne descrie vânătorile cu șoimii, nu numai în Occident, dar și la grecii bizantini, și la turci: Falknerktee, bestehend in drey ungedruckten Werken, über die Falknerey, nämlich:
    1. Das Falkenbuch (türkish);
    2. IeraosojŻon, das ist die Habischtslehre;
    3. Kaisers Maximilians Handschrift über die Falknerey... aus dem türkishen und griechischen verdeutscht und herausgegeben von Hammer Purgstall, Wien, 1840, in-8o, cu stampe (n. a.).
91. Lucretii, De rerum natura, II, v. 79:

    Și ca alergătorii își trec facla vieții.

    Această vestită și frumoasă imagine o prezentase mai nainte Platon, Leg<es>, VI: aJˇper lampˇda t©n bi©n paradid¨ntox Łlloią Ľx Łllwn (n. a.).
92. Francis Snyders (1579-1649) a fost pictor al regelui Spaniei Filip <al> III <-lea> și al arhiducelui Albert din Țările de Jos. El a făcut tabeluri de vânătoare, animale și naturi moarte; cele mai principale sunt în Galeriile Belvedere din Viena, Luvru din Paris, Ermitagiu din St.-Petersburg, din Bruxela, Anvers, Amsterdam, Haga, Munic, Dresda și Florența. Vânătorile lui de mistreți sunt cele mai faimoase (n. a.).
93. Filip Wouwerman născut în Harlem (1620-1668) a făcut un număr considerabil de tabeluri, de dimensiuni în genere mici, în care figurează pretutindeni cai, și neapărat un cal alb. Mai toate galeriile publice ale Europei și mulți particulari posedă tabeluri de ale lui, care se vând acum, când se găsesc, pe preț de 10 până la 40 mii franci unul. Tabelurile fals atribuite lui Wouwerman sunt încă și mai numeroase (n. a.).
94. François Desportes (1661-1742) pictor francez, școlar al flamandului <Bernard> Nicasius <1608-1678>, care învățase pictura de la Snyders. Tabelurile lui de vânătoare portrete și animale sunt destul de numeroase (23) în galeria Luvrului; apoi se mai găsesc și în muzeele de la Lyon, Grenoble, Rouen, Valenciennes, Nancy. Vezi Clément de Ris, Les musées de Province. Mai multe casteluri regale au fost decorate, în parte, de Desportes: Fontainebleau, Versailles, Trianon etc. (n. a.).
95. Jean Baptiste Oudry (1686-1755) școlar al lui <Nicolas> Largillière <1656-1746>, a gravat însuși multe desene. Tabelurile lui sunt la Luvru, precum și în muzeele din Dijon, Toulouse, Montpollier, Nantes, Rouen, Caen etc. Vezi Clém<ent> de Ris, Les musées de Province (n. a.).
96. La Fontaine, La grenouille qui se veut faire aussi grosse que le boeuf:

    Lumea este plină de oameni care sunt tot așa de nebuni.

    Fieșce negustoraș vrea să clădească ca boierii cei mari;

    Fieșce prințișor are ambasadori;

    Fieșce marchiz vrea să aibă pagi.

    D<omnu>l G. Sion <1822-1892> a localizat această fabulă în fabule, București, 1869, p. 108, Broscoiul și boul (n. a.).
97. Johann Elias Ridinger (1695-1767). Pe lângă tabelurile lui cu ulei, care sunt în genere mici, el a făcut multe desene; apoi a mai publicat, în Augsburg, și o mare câtime de albumuri și de foi gravate, printre care vom însemna, ca mai remarcabile, pe cele următoare: (Cine n-a văzut, fără ca să știe, poate, d-ale lui Ridinger?) Parfaite et exacte reprézentation des divertissements des grands seigneurs, 36 stamp<e>, 1729; Reprézentation des plus remarquables cerfs et autres animaux destinés à être chassés par les grads seigneurs, 100 stamp<e>, 1768; Abbildung der jagtbahrem Thieren, 90 stamp<e>, 1740; Entwurf einiger Thiere, stamp<e>, 1740; Fables morales titrées du royaume des animaux, stamp<e>, 1744; L art de monter à cheval, 22 stamp<e>, 1722; Chasseurs au tir et au vol, 11 stamp<e>. Cele mai bune tabeluri ale lui Ridinger sunt la Londra, St.-Petersburg, Lipsca și Augsburg (n. a.).
98. Sir Edwin <Henry> Landseer e născut în Londra, la 1803. Pictor însemnat și favorit al Engliterei, el a fost numit asociat al Academiei la 1830 și nobilit la 1850. Tabelurile lui de vânătoare și de câini, precum și portretele i-au creat o reputațiune meritată în toată lumea (n. a.).
99. Chansons de Beranger: Le marquis de Carabas:

    Să trăim dar în pace.

    Dar ce! Vine să-mi ceară mie biruri?

    Aflați că pentru averea sa

    Un nobil nu datorește nimic Statului.

    Voi, poslușnici și scutelnici,

    Bateți pe mojici și-i prăpădiți!

    Iar tu, popor dobitoc,

    Vin de te pleacă sub jugul boieresc.

    Numai noi vom avea dreptul de a vâna,

    Iar toate codanele voastre

    Vor avea marea onoare

    A ne plăti dreptul [fecioriei datorit] stăpânului.

    Jos căciula! Jos căciula!

    Faceți cinste marchizului de Carabas!

    - (n. a.).
100. Charles Blanc, Histoire des peintres de toutes les Écoles operă care se publică acum de vreo 25 de ani și care a ajuns a avea peste 580 de fascicule (n. a.).
101. Horatii Ars poetica, v. 148:

     Mereu grăbește către sfârșit!

     - (n. a.).
102. Vicomte Adolphe dHoudetot, Chasses exceptionnelles, Paris, 1849. Elzear Blaze, Le chasseur conteur ou Chronique de la chasse, contenant des histoires, des contes, des anecdotes, depuis Charlemagne jusquà nos jours, Paris, 1840 (n. a.).
103. Les chasses et le sport en Hongarie, daprès loriginal hongrois, par Mrs. les comtes Emmanuel Andrássy, M. Sándor, B. Festelitz et les barons Orczy, F. Podmaniczky, B. Wenckheim et G. Szolheck, trad<uction> par J.B. Durringer et A. Schwiedland, Pest, gr<and> fol<io>, cu 25 stampe colorate (n. a.).
104. Horatii, Carmin<a>, II, 10, v. 58:

     Auream quisquis mediocritatem

     Diligit, tutus caret obsoleti

     Sordidus tecti, caret invidenda

     Sobrius aula.

     – Cel ce se mulțumește cu prețuita mediocritate, rămâne și ferit de rușinea unei locuințe ticăloase, și apărat cu înțelepciune de a râvni la palate (n. a.).
105. Aceste cuvinte, Miron Costin, în Letopisițul său, le aplică la Domni și la împărați. Cronicele României, a doua ediț<iune> de M<ihail> Kogălniceanu, București, 1872, vol. I, p. 304 (n. a.).
106. Colecție din poeziile d<omnu>lui marelui logofăt I. Văcărescu, București, 1848 <p. 321>: O zi și o noapte de primăvară la Văcărești sau Primăvara Amorului, strofa 24 și următoarele (n. a.).
107. Marchizul de Saint Lambert, născut în Lorena, la 1717, a murit în Paris, la 1803; el a fost membru al Academiei Franceze și a trăit în tot timpul Revoluțiunii la Eaubonnes, lângă Montmorency; a compus mai multe scrieri poetice și filozofice. Poema lui, Les Saisons, a <a>părut în anul 1765 (n. a.).
108. Câteodată, la revărsatul zorilor, mă duc în pădure ca să aștept întoarcerea iepurelui sau a căprioarei; și, alte dăți, străbătând bălăriile de pre câmpie, caut potârnichea pe care o cheamă soțiile ei. Câinele meu saltă, se dă în lături, și urmărește cu înfocare pasărea al cărei miros i l-a adus vântul. El se apropie de dânsa, o vede; aprins, dar ascultător, el atunci se uită la mine și stă nemișcat. Eu înaintez, pasărea se scoală; plumbul, îndreptat de ochiul meu, o lovește prin aer, în momentul când ea zboară. Murind, ea se răstoarnă pe aripile-i tremurânde, și iarba îngălbenită se umple de penele ei sângerate (n. a.).
109. Horatii, Ars poetica, v. 139: Munții în lăuzie nasc un șoricel de râs. - (n. a.)
110. Terentianus Maurus, De litteris, syllabis, pedibus et metris, poemă didactică cuprinsă în Grammaticae latinae auctores antiqui, edit. II, Putsch, Hanovrae, 1605, p. 2383 et sq. Au și cărțile soartea lor (n. a.).
111. Am vorbit despre Aksakov după aprecierile dlui Hasdeu. Poate că făceam mai bine a-l trece cu vederea, precum aș fi făcut poate și mai bine să nu mai fi pomenit, în această epistolă, nici despre Gogol, nici despre orice alt scriitor rus. La noi, acum, când vorbește cineva despre slavoni, fie în materie de literatură, de filologie, de istorie, și mai ales de agricultură, apoi îl ia lumea la ochi și-și aprinde paie în cap. Se găsesc chiar unii mai radicali, mai puriști, mai români decât toată sementia romanesca, decât toată terrina romanesca, ba și decât toți boi romanesci, care-l izbesc și cu câte una mostra de critica de-i răsună creierii. Sper însă că eu unul am să rămân nevătămat, deși un amic, citind epistola mea în manuscris, m-a amenințat că are să se supere pe mine autorul comediei Revizorul general, care s-a jucat iarna trecută la teatrul național din București. Această amenințare eu însă am privit-o ca un ce cu totul imposibil, căci amabilul și spirituosul autor știe bine cât am stăruit eu pentru ca comedia d-sale să se joace precum o scrisese, și apoi oricine poate vedea în fâșioarele Revistei contimporane de estimp, unde această comedie se tipărește, cum că numele lui N. Gogol figurează în fruntea imitațiunii române. Nu aci, dar, și-ar avea locul vreo imputare de a se tăinui cumva numele autorului original. Dar să închipuim că ar ajunge pricina la adică, oare atunci l-ar tăia capul pe d<omnu>l Petre Grădișteanu, d<um>nealui care de când este n-a manatu boi romanesci, injugati cu jugu romanescu, la aratru romanescu, cu stremurare romanesca etc., etc., etc., s-ar pricepe oare d<um>nealui ca să ne toarne una mostra?... Non licet omnibus adire Corinthum! (n. a.).
112. Așa începe una din povestirile lui Turgheniev, care toate cuprind câte o mică scenă de obiceiuri ale câmpenilor Rusiei, fie boiernași de țară odnodvortzî, fie neguțători kupțî, fie robi țărani krepostnâi, precum erau sătenii până acum vreo zece ani. Rușii, în limba lor, foarte ceremonioasă și dulceagă, dau numirea de tată, tătucă (batiușka) mai-marilor, de la împărat până la pârcălab (n. a.).
113. Horatii, Ars poetica, v. 361:

     Ca pictura și poezia!

     (n. a.).
114. Iacob Ruysdael (1633-1681) născut în Harlem, a zugrăvit numai peisage, în care alții, și mai cu seamă Wouwerman și <Matthieu van der> Berghem <1616-1687> au adăogit uneori persoane și animale. Tabelul de care vorbim se află la Luvru (Le buisson, nr. 471), unde l-am admirat adesea, precum și altele, la Paris, la St.-Petersburg, la Dresda. Aci e și peisajul lui Ruysdael care poartă numirea de Vânătoarea, cu figuri lucrate de <Adriaen> van der Velde <1635-1672> (n. a.).
115. Alfred de Musset, La coupe et les lèvres. Invocation:

     A iubi, a bea și a vâna, iată viața omului

     La fiii Tirolului! popor eroic și mândru!

     Munteni ca acvila și liberi ca aerul!

     Nu e treaba lui de a mâna plugul;

     El doarme pe zăpadă, mănâncă dacă ucide;

     El trăiește în aerul cerului, care e numai al lui D<umne>zeu.

     Aerul cerului! aerul tuturor! feciorelnic ca și focul!

     Tu, Tirol, tu n-ai nimic, nici temple, nici avuții,

     Nici poeți, nici zei! tu n-ai nimic, țară de vânători!

     Dar amorul inimii tale poartă un falnic nume:

     Libertatea! (n. a.)

116. Bun e și Tirolul; dar iar, prea mult nu trebuie! (n. a.)
117. Pindari, Pythia, II, v. 34:

     Trebuie ca în toate și întotdeauna omul să caute dreapta măsură.

     (n. a.)
118. Catalogul Muzeului, nr. 3: Un altar cu patru fețe, sculptate cu câte un bust de zeitate fiecare. Această figură este gravată în P. Lacroix, Les arts au Moyen-âge et à lépoque de la Renaissance, Paris, 1869, p. 353. Dacă galo-romanii aveau pe zeul cornorat Cernunos, daco-romanii au avut și ei un Joe Cerneanu (Jovis Cerneni), despre care se face vorbă într-una din tablele cerate, descoperite la 1790 în Abrudul Transilvaniei și publicate mai întâi de Massmann, Libellus aurar<i>us, Lipsca, 1840, și, mai de curând, de R.P. Tim<otei> Țipariu în Archivul pentru filologie și istorie, Blaj, 1867, p. 72 et sq. Nu putem ști dacă Joele dacic avea și el coarne ca cel galic, dar e probabil că numele lui provenea de la colonia Zernes sau Cerneții de pe malul Dunării (Massmann, op. cit., p. 119) (n. a.).
119. Martialis, Epigram<mata>, II, 86: Turpe est difficiles habere nugas, Et stultus labor est ineptiarum. Prost lucru este când se ține omul de glume nevoiașe, Și nerozească treabă sunt fleacurile. (n. a.)
120. Alfred de Musset, Poésies nouvelles, Sonnet à Alf. T., 1838:

     Da! Viața e un bine, și veselia e o beție.

     E dulce lucru de a se bucura de dânsa fără temere și fără grijă,

     E dulce lucru de a serba toți zeii din tinerețe [?],

     . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

     De-a fi trăit treizeci de ani după cum a voit Dumnezeu

     Și... încă așa de tineri [!?], a fi prieteni vechi.

     Prieteni, da; dar tineri...?! nu prea tocmai. Ce zici? Sau, vorba românului: Vrabia pui! - (n. a.)
121. Virgilii, Aeneid<a>, IX, v. 640:

     Deșteaptă în tine o nouă vârtute, băiete: astfel vom ajunge până la stele.

     (n. a.)
122. Homeri, Iliad<a>, I, v. 249: ToĐ a° Ąp© glĹsshV m¸litoV gluŻwu r¸en audŇ - (n. a.).
123. Poate că tu sau altul îmi veți spune că Doamna Neaga, cea de la Cislău, de la Lapoș și de la Tisău, n-a fost tocmai pe când cu Por-împărat, de vreme ce dânsa trăia în al XVI-lea secol și a dăruit chiar mănăstirii Bratskii din Kiev, la anul 7107 (1600), o cruce ferecată care s-a și reprodus în publicațiunea rusească Âîńêđĺńíîĺ ×ňĺíèĺ, anul <al> IV-lea, (1840), p. 436 et sq. Acestea le știu și eu, ba am și acasă o cărămidă luată din ruinele cetății Doamnei Neagăi, din pădurea Cislăului, care, desigur, nu denotă o mai mare vechime. Dar de unde să aștepți de la un biet muntean din Bisoca atâta erudițiune în istorie și archeologie? Notă ad laudes gratesque B.P. Hasdeo, căruia datorez cunoștința și desenul crucii de la Kiev a Doamnei Neagăi (n. a.).
124. Vechiul poet francez Ronsard, cel de viță românească și urmașul banului Mărăcine sunt două aluzii ușor malițioase vizând legenda despre originea valahă a poetului francez, legendă pe care, în 1857, în toiul propagandei pentru unirea Țării Românești cu Moldova, o popularizase Vasile Alecsandri, încercând să dea și o justificare culturală sentimentelor de simpatie pentru Franța, nutrite de tinerii moldo-valahi ce studiaseră, în anii 1830-1850, la Paris. Legenda va fi părut, unora mai cu seamă celor lipsiți de umor și celor înclinați să confunde legendele cu adevărul istoric lesne de acreditat, nu numai la noi, ci chiar și în Franța, de vreme ce însuși Ronsard, într-o Elegie dedicată lui Remy Belleau, neîntrecut poet francez (Élegie a Remy Belleau, excellent poet François), scrisese că străbunul său se trăgea din părțile unde înghețatul Danubiu se-nvecinează cu Tracia, și scornise, probabil pentru a sa prețuire la Curtea regală a Franței, o poveste despre ascedența lui nobiliară, ale cărei obârșii se pierdeau în cețurile misteriosului și frigurosului Orient tracic. După această poveste, străbunul poetului francez, un boier numit marchizul de Ronsard, plin de aur și stăpân peste mulți oameni, multe oarșe și multe pământuri, undeva mai jos de Ungaria, într-un ținut al frigului, ar fi avut un fiu comandant de oști, viteaz ce-ndrăgise toiul luptelor, care, la un moment dat, părăsindu-și țara, plecă spre vestul Europei, în căutare de războaie. Trecând prin Ungaria, Germania-de-Jos, Burgonia și ținutul Champagne, ajunse la Paris și își puse spada în slijba semețului rege Filip de Valois, care se războia pe-atunci (1346-1347) cu englezii regelui Eduard al III-lea (1327-1377). Distingându-se pe câmpurile de luptă, regele Franței îi dărui îndestulătoare averi pe malurile Loarei. Uitându-și frații, părinții și țara și căsătorindu-se după legea franceză, acest viteaz cavaler, ne-ncredințează poetul Ronsard, în încheierea legendei despre originea stirpei sale, născu strămoșii din care se trage tatăl ce mă făcu pe mine să văd pentru prima oară frumoasa lumină a zilei. Plecând de la acest fantezist certificat de noblețe, și găsind în numele poetului francez o urmă românească lăsată de străbunul de pe tărâmurile Traciei ronce (fr.) ș mărăcine, Alecsandri a scris (în replică) balada Banului Mărăcine, care se încheie cu următorul distih rostit de regele Filip de Valois: Ține spada mea în dar, / Brav marchize de Ronsard actul poetic de înnobilare și indigenare a banului Mărăcine. Vrând parcă să dea un lustru de autenticitate istorică scornelii poetice, Alecsandri a agățat de baladă o notă subliniară: În timpul regelui Franței Philippe de Valois, strămoșul poetului francez Ronsar<d> s-a dus din România la Paris ca s-ajiute regelui în lupta sa cu englezii. Rămâind apoi în Franța și rudindu-se cu cele mai nobile familii, el și-a schimbat numele de Mărăcină în Ronsar<d>, de la cuvântul francez ronce, care însemnează mărăcină.
125. P<ierre> de Ronsard, lAloüette, printre poeziile numite Gaités ou Gaillardises:

     Hé! Dieu, que je porte denvie

     Aux plaisirs de ta douce vie!

     Aloüette, qui de lamour

     Degoizes dès le poinct du jour

     Secoüant eu lair la rosée

     Dont ta plume est toute arrousée!

     Devant que Phoebus soit levé,

     Tu enlèves ton corps lavé,

     Pour lessuyer près de la nüe,

     Tremoussant dune aile menue;

     Et te sourdant à petit bons,

     Tu dis en lair de si doux sons

     Composez de ta tirelire,

     Quil nest amant qui ne désire

     Toyant chanter au Renouveau

     Comme toy devenir oyseau.

     (n. a.)
126. Virgilii, Georgic<a>, I, 405-S408: Quacumque illa levem fugiens secat aethera pennis, Ecce inimicus atrox, magno stridore per auras Insequitur Nisus. (n. a.)
127. Tesoro de los Romanceros y Cancioneros espanoles, recogidos y ordenados por d. Eugenio de Ochoa, Paris, 1838, p. 137: Romances del Cid Campiador: Rey de mi alma, y desta tierra conde Porque me dejas? dónde vas? adónde? - (n. a.)
128. François Villon (1431), Ballades des dames du temps jadis:

     Dictes moy, oů, nen quel pays

     Est Flora, la belle Romaine,

     La royne blanche, comme ung lys,

     Qui chantoit à voix de sereine?

     Echo, parlant, quant bruyt on maine

     Dessus rivière ou sus estan:

     Oů sont ilz, vierge souveraine?

     Mais oů sont les neiges dantan?

     - (n. a.)
129. C.V. Catulli, Carmen LXIII, De Aty, v. 5073:

     Patria, o mea creatrix; patria, o mea genitrix,

     Ego quam miser relinquens, dominos ut herifugae

     Famuli solent, ad Idae tetuli nemora pedem,

     Ut apud nivem et ferarum gelida stabula forem,

     Et earum omnia adirem, furibunda, latibula:

     Ubinam, aut quibus locis te positam, patria, reor?

     Cupit ipsa pupula ad te sibi dirigere aciem,

     Rabie fera carens dum breve tempus animus est.

     Egone a mea remota haec ferar in nemora domo?

     Patria, bonis, amicis, genitoribus abero?

     Abero fero, palaestra, stadio et gymnasiis?

     Miser, ah miser, querendum est etiam atque etiam, anime!

     Quod enim genus figurae est, ego non quod obierim?

     Ego puber, ego adolescens, ego ephebus, ego puer,

     Ego gymnasii fui flos, ego eram decus olei.

     . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

     Ego vitam agam sub altis Phrygiae columinibus,

     Ubi cerva silvicultrix, ubi aper nemorivagus?

     Jam jam dolet, quod egi, jam jamque poenitet!

     - (n. a.)
130. Lamartine, Méditations poétiques. à Elvire:

     Vous tomberez ainsi, courtes fleurs de la vie!

     Jeunesse, amour, plaisir, fugitive beauté,

     Beauté, present dun jour que le ciel nous envie,

     Ainsi vous tomberez, si la main du genie

     - Ne vous rend limmortalité.

     Vois dun oeuil de pitié la vulgaire jeunesse,

     Brillante de beauté, senivrant de plaisir;

     Quand elle aura tari sa coupe enchanteresse,

     Que restera-t-il delle? A peine un souvenir;

     Le tombeau qui lattend lengloutit tout entière.

     Un silence éternel succède à ses amours

     - (n. a.) În prima ediție a Falsului tractat de vânătorie (p. 252), aceste versuri sunt astfel traduse de Alexandru Odobescu:

     Veți trece, voi, toate, plăpânde flori ale vieții!

     Tinerețe, amor, plăcere, trecătoare frumusețe,

     Frumusețe pe care cerul ne-o dăruiește pentru o zi.

     Veți trece toate, dacă mâna geniului

     Nu vă va da nemurirea.

     Cată cu un ochi de milă la junimea de rând,

     Strălucitoare de frumusețe, îmbătându-se de plăceri;

     Când ea va goli paharul cu încântările,

     Ce va mai rămânea oare dintr-însa? Abia o amintire.

     Mormântul ce o așteaptă o va înghiți întreagă,

     O eternă tăcere se va întinde peste ale ei amoruri.

131. Horatii, Carmin<a>, I, XIV (n. a.).
132. Rudis indigestaque moles! (lat.): Întreg fără formă și părți rânduitentre ele! cuvinte folosite de Ovidiu în Metamorfoze (I, 7) pentru a sugera masa moale, informă, neorganizată a haosului primar. Asociind expresia lui Ovidiu unui prânz îndesat și anevoie de mistuit, cu care își compară eseul, Odobescu glumește, de bună seamă, voalând cu inimitabila-i grație erudiția care împânzește paginile Falsului tractat de vânătorie.