Puia

 

E cuminte. Mai ales când doarme. Măicuța o răsfață, tăticul o râzgâie. De aceea e Puia cuminte.

Până mai deunăzi toată ziua se juca și toată noaptea visa că se joacă. Era mama păpușilor. Le îngrijea, le mângâia și le alinta, uneori le și spăla pe obrajii bucălați sau le atârna mâncare printre dinții strânși într-un veșnic zâmbet fără viață. Lucia, Mirela, Toto, Sanda îi dădeau mult de lucru. Le îmbrăca și le dezbrăca, le croia și le cosea mereu haine noi. Pe Toto l-a botezat cu alai; pe Lucia voia s-o mărite și-i și făcuse un trusou complet, bogat ticluit din cele mai variate petece găsite prin sertarele măicuții… înainte de-a fixa însă data nunții, a intervenit un eveniment asemenea unei declarații de război: a bătut la poartă viața, sub forma unei profesoare… Și nunta s-a amânat…

Păpușile s-au dat la o parte. Jocurile au rămas încremenite de mirare. Viața a sosit să-și reclame drepturile ei reci în viața Puiei.

Câteva nopți a mai visat pe Lucia, pe Toto, pe celelalte… Apoi au început alte visuri. A început i-o-n… ion și două cu unu face trei…

Acuma Puia șade ceasuri întregi cu născiorul plecat peste tăblița neagră, strângând tare între degete creionul de piatră, desenând încet slove cari încă nu au prins rădăcini solide în mintea ei fragedă. Gurița i-e întredeschisă, ochii umbriți de gene stufoase fixează cu teamă semnele celea albe pe cari mâna ei le așterne anevoie, iar pe fruntea ei albă, limpede se ivește din când în când câte-o cută fină, delicată… Puia cugetă; creierul ei imaculat lucrează… Pentru întâia oară în viață lucrează serios… Și nici nu-și dă seama că de-acum înainte va trebui să lucreze mereu, mereu, că de-acuma a intrat și ea în vârtejul atât de cumplit al vieții…

Acum Puia visează și noaptea i-o-n… ion și două cu unu face trei… Pentru că Puia e cuminte…