Pustnicul

 

Doamne, mi-am întors fața
de la lucrurile vagi, omenești.
Am ascultat în ploaie cum crești
și-am cântat dimineața
creațiunilor tale.
Fumul focurilor risipite-n vale
nu m-a mai ispitit.

Eram ca un arbore singuratec și fericit.
Anii treceau; cunoșteam acum
povestea râului întors din drum
spre izvoarele care nu istovesc,
Aveam drept casă cortul tău ceresc;
cele patru zări, pereți de cleștar,
ai templului în care mă umpleam de har
sunau uneori pentru mine.

Sălbătăciuni supuse, vânturi line,
veneau lângă peșteră să se-nchine.
Și prin aceste glasuri, prin toate
semnele care-ncepeau să s-arate,
pricepui că s-apropie ceasul.

Prea scurt îmi părea popasul.
Aș fi vrut multă vreme încă
s-ascult în munte vocea ta adâncă,
dar era vremea. Mi-am ales sub stâncă
un loc ferit. Acum aștept să vii.
Leii îmblânziți mă-nconjoară.
Oare se vor întoarce la fiare iară?

Vai ochii li-s ca flăcările vii
care cândva m-au ispitit în vale.
Doamne, primește-mă-n rândul oștilor tale...