Puteri ascunse (Paul Bujor)

Puteri ascunse de Paul Bujor

Volumul Îndurare, nuvele și schițe, editura „Cartea Românească”, București, 1938

— Ai mai văzut poznă ca asta, cumătră Zoițo? Ileana lui Dumitru să se dea în dragoste cu urâtu ceala de Codău! Să-și lese ea bunătate de bărbat, voinic și frumos, pentru dihania cea de om! De, nu știi ce să mai zici; dar, zău, nu-i lucru curat!

— Care va să zică tot e adevărat ce am auzit, cumătră Catrină.

— D-apoi cum. Iaca, o fugit azi dimineață. Unde? Dracu să-i știe!

— Zău, că bine zici, cumătră Catrină, nu-i lucru curat. Iaca, drept să-ți spun, nu-mi intră deloc în cap cum s-o întâmplat comedia asta. Că doar Ileana era femeie isteață.

Și tot așa a vorbit satul întreg de fuga lui Vasile Codău cu Ileana lui Dumitru. Fiecare om și fiecare femeie mai adăogând câte ceva de la ei, povestea acestei întâmplări înflorea din zi în zi. Și toate erau crezute ca adevărate.

Trecuse două luni de când Codău și cu Ileana se făcuse nevăzuți și povestirile satului despre fuga lor ajunsese în așa hal încât, dacă, din întâmplare, le auzeau și alții din alte sate, râdeau de ele.

Când moș Gheorghe Pală din satul vecin intră pe poartă la el, nu se putea ține de râs, spunând femeii lui: Da nu știi ce s-o întâmplat, nevastă!

— Ce?

— O înebunit toți cei de la Chițcani! Auzi, zic că Codău, știi, cela care-o fugit cu Ileana lui Dumitru, era frate de cruce cu dracu!

— Ei, bată-i! Cum era frate de cruce cu dracu?

— Iac-așa! Nebuni! Unii zic că Codău umbla noaptea călare pe-o capră în țintirim, alții că făcea să joace șerpii în baltă. Dracu să-i aleagă! Ba Catrina lui Manole zicea că l-a văzut într-o noapte făcând cu mâna așa, înspre lună, par-că voia să tragă luna la el, s-o fure.

— Ei, cum s-o fure? Pesemne, ai înnebunit și tu, Gheorghe!

— Ei, știu eu cum! Așa spunea.

—- Doamne ferește, zicea mama Paraschiva, făcându-și cruce și bătându-se cu mâna peste gură.

De a doua zi și satul lui moș Gheorghe Pală se molipsi de nebunia celor de la Chițcani. A fost de ajuns ca mama Paraschiva să spună Mariței lui Gavrilă Olariu, ca tot satul să știe și să creadă. Că Marița le spunea frumos de tot. Și unde mai pui că Marița aștepta nerăbdătoare să plece Duminecă în târgușorul vecin; acolo avea cui să spună.

Toți oamenii de prin satele vecine erau acolo adunați în păr.

În satul Chițcani, povestea înflorea, văzând cu ochii. Ajunsese culmea.

* * *

— Huiș, cucoș împelițat, sai în pătul, mân-cate-ar!...

— Da, ce faci aici, cumătră Zoițo?

— Uite, Catrino, dracu ista împelețat de cucoș nu vrea să se culce.

Când a zărit pe Catrina, Zoița a și alergat la ea, la gard, așa cum era cu o scurtătură de băț în mână și cu tulpanul zburat pe umeri.

— Da nu știi, Catrino, ce mi-a spus dascălu Irimia. Chiar acu vorbii cu el. Doamne ferește! (își face cruce); zice că, cu două zile înainte de a fugi Codău cu Ileana, l-o văzut pe el fugind așa pe brăul ferestrelor de la biserică, știi în partea dinspre altar. O alergat repede să iac pușca din casă și să cheme și pe părintele Constantin și, când colo, ce să vezi, Codău cherise! Părintele Constantin mai zice că el legase astă vară ploaia. Știi ce săcetă o fost!

— Așa trebuie să fie, zicea Catrina. Acu pricep cu de ce se ducea el într-una la fântâna din vale și înfigea un cuțit în pământ, când ici, când colo.

— Ei, descânta!... Știa farmece!

— Da bine c-am scăpat de el, zicea îngrijată Catrina. Putea să ne farmece pe toate.

Un singur om din tot satul era necredincios la toate năzdrăvăniile ce auzea. Era moș Pârvu. Că și el cam tot așa se însurase. Fugise cu nevasta unui alt om din satul lui, fără să-i dea nimeni de urmă. De aceea, el zâmbea, dând din umeri. Și, în gândul lui, zicea: oameni nebuni. Își bat capul degeaba. Ce? I-o fost omului dragă femeia aceia, ș-o fugit cu ea. Că el era urât. Ce are a face! S-o oțărât, pesemne la ea și... de frică îndrăgești și pe dracu.

* * *

În ajunul fugii, in spre sară, Codău se învârtea zănatec în preajma fântânei din vale, uitându-se mereu în deal spre sat, ca și cum ar aștepta pe cineva.

Obosit de așteptare, și de chinul ce-l rodea, se lăsă în iarbă în dosul fântânei. Din cât era de slut, chinul îl sluțise și mai tare. Gura i se dăduse într-o parte, ochii i se întunecase.

De n-o vra nici azi, își zicea el, îmi fac samă. E...he! dar nici ea n-o să mai vadă lumina zilei. Toată firea clocotea în el. I se părea că oasele capului o să i se desfacă în țăndări. Simțea cum sângele năvălea valuri-valuri, în puhoiu de la inimă înspre cap. Și rămase așa...

Un scârțiit de prund sub pași ușori, îl făcu să tresară. Ileana lui Dumitru se apropia de fântână îngrijată, ca și cum s-ar teme să nu i se întâmple ceva.

Codău sări din iarbă și păși hotărât spre ea. Ileana tresări. Simțea că i se întunecă vederea. Puse repede mâna pe cârligul de la fântână și-l vârî în toarta cofei. Tăcută, cu fața plecată înspre gura fântânei, lăsă cumpăna în jos. Codău aștepta hotărât la spatele ei. Nu mai vedea nici nu mai auzea nimic și când ca dădu să plece, el i se puse in cale lângă furca fântânii.

— Mult ai să mă chinuiești tu, fa Ileană? zise el cu glas stins.

— Iar nu mă lași în pace, mă Vasile? Ce ai cu mine? Ți-am spus odată că nu vrau.

— De ce mă omori așa ca pe-un câne, fa lleano? Nu pot trăi făr’ de tine.

— Caută-ți altă femeie! Lasă-mă în pace!

— Nu vrau pe alta. Tu-mi ești dragă!

— Eu am bărbatul meu. Și dacă-mi mai ieși in cale, am să te spuiu lui.

— Să nu faci una ca asta!... că vezi tu, fac moarte de om!...

Codău bâjbâi cu mâna plăselele cuțitului de la brâu. Ileana dădu să plece din nou. El îi aținu din nou calea și smulgându-i cofa din mână, o apucă de mijloc. Mânele li tremurau la amândoi ca frunza plopului.

— Lasă-mă, striga ea cu glas răgușit. Nu vrau!... O să te spuiu lui Dumitru.

— Dacă-i așa, n-ai să ajungi să mă spui lui, răcni el.

Cu o mână o ținea de mijloc, iar cu cealaltă smulse cu furie cuțitul de la brâu, fulgerându-il pe dinaintea ochilor.

Ea rămase fără simțire. Galbenă ca ceara, își lasă capul pe spate, privindu-l țintă în ochi ca o fiară prinsă în cursă. Și lui i se păru așa de frumoasă Ileana, că toată furia cu care ridicase cuțitul în aer se descărcă în altă parte. Vârful cuțitului pătrunse adânc în furca fântânei. Ochii lui erau plini de lacrimi; iar ea rămase așa, ca de piatră, privindu-l mereu țintă în ochi.

În clipa aceea, chipul lui Codău cel urît i se păru chip de Făt-Frumos, cum numai în vis se arată. Mereu cu ochii țintă în ochii lui, se lăsă molatec în brațele lui și cu atâta dragoste și supunere, ca și când l-ar fi iubit de-când lumea. De Codău cel urît, nu i-a mai rămas nicio amintire.

Și acum Ileana e roaba lui Codău cel frumos, așa cum ea l-a văzut în clipa aceea...

A doua zi în zori, Codău, cu singura lui avere, căruța cu doi cai, aștepta liniștit pe Ileana în coasta păduricii de lângă sat. Ea a sosit acolo fără să-și dee seamă acum, atrasă ca de-o putere ascunsă. Dorul de Codău o ardea. Și au fugit amândoi în lume, departe...