Răsplata jertfei patriotice
În sfârșit... Mai erau câteva ceasuri până în dimineața de 11 Fevruarie, când trebuia să se dea lovitura. În cazarma lor din Dealul-Spirii, tunarii îmbrăcau roatele tunurilor în paie, pentru ca, despre ziuă, să poată merge în dosul palatului spre a protege operația conspiratorilor, fără să turbure liniștea nopții și să strice somnul pacinicilor mahalagii. Militarii își făceau datoria — da; dar nici civilii nu rămâneau mai prejos.
Era ultima întrunire a secțiunilor conspirației. Ca să înțeleagă mai bine cititorul, trebue să spun că vasta urzeală se compunea din secțiuni cu număr restrâns de membri, de la zece până la optsprezece inși. Unii din aceștia, fără să știe ceilalți, aveau relațiuni cu câte un altul din câte o altă secțiune; așa că, la un moment dat, chiar dacă s-ar fi prins una din acestea lucrând, nu s-ar fi putut descoperi nimic mai mult decât o mână de oameni. Această organizațiune mazziniană fusese combinată de răposatul C. A. Rosetti, după reminiscențele-i clasice.
În seara aceea, într-una din secțiuni, compusă în majoritate din câțiva tineri entusiaști și din vreo trei negustori, prezidentul, un liberal fanatic, care mâncase la 48 jimbla exilului în formă de tainuri turcești, la Brussa, ținu o scurtă cuvântare, cam așa:
— Fraților! Vremea vorbelor a trecut; acum are să sune în sfârșit ceasul faptelor. Trebue să avem curaj; momentul cel mare se apropie. Până să nu crape de ziuă, poate că vom fi chemați să facem cea mai mare jertfă pe care are dreptul patria s o ceară dela un om. Să fim gata la tot! Să nu ne dăm înapoi de la nimic pentru a ne împlini datoria de patrioți!
Când prezidentul a terminat solemna lui cuvântare, tinerii carbonari, scrâșnind din dinți, au ridicat pumnii încleștați în sus, în semn de aplause și de aclamațiuni, știut fiind că într-o conspirațiune, sgomotul este interzis. În timpul însă când vorbea prezidentul, unul dintre negustori se căuta cu multă stăruință în fundul buzunarului de la nădragi. Îndată ce cuvântarea fu isprăvită, negustorul se sculă în picioare, scoțând din buzunar un pungociu unsuros destul de greu, plin cu mărunțiș. Apoi, mergând hotărît la masa prezidentului, trânti sgomotos, între sfeșnice, pungociul, și zise:
— Dacă a venit vremea pe jertfă, apoi cât m-ajunge partea, nu mă dau în lături!
Zicând acestea, isnaful începe să deslege baerile pungociului.
Prezidentul și toți tinerii entuziaști au un moment de desgust în fața acestui act. Unul din ei, cel mai înflăcărat, nu se poate opri a zice cu indignare: «Mitocanul, tot mitocan!». Dar cum sunt toți foarte lihniți, înfățișarea pungociului durduliu le răstoarnă cu desăvârșire mișcarea întâia. Încrucișându-și unii între alții niște priviri fulgerătoare și, uitând că se află într o cavernă de conspirație, încep să pleoscăiască din palme, strigând toți:
— Ura! bravo patriot! să trăiască nenea Niță!
Și palmele tinichelelor se pornesc toate cu degetele încovoiate cătră pungociul mitocanului; dar mitocanul, în acelaș timp, ridică pungociul de pe masă și-l vâră în buzunar, zicând:
— Bine, eu dau partea mea... Care, ce dă?
Prezidentul, care se înțelesese din ochi cu tinerii, zice:
— Neică Niță, aici e pe frăție, dă fiecare ce poate și cum poate. Dumnealor, că sunt mai tineri și, vorba aia, ce-am avut și ce-am pierdut! dumnealor o să-și puie, Doamne ferește! viața în primejdie; că asta nu-i glumă ce facem noi! ia gândește-te dumneata: șapte puteri garante! nene Niță, și Convenția de la Paris! Care va să zică, noi ne punem contra lui Napoleon III, neică Niță... te joci! D'aia spui că dumnealor, ca tineri, pot să meargă până la moarte...
— Să ferească Dumnezeu! zice nenea Niță; ar fi păcat...
— Da, dar vorba e: se poate? Însă dumneata care ești altfel de om, om cu dare de mână, negustor, de dumneata nu face pentru ca să te bagi unde se bagă dumnealor. D-aia a și împărțit Dumnezeu trebile pe pământ: unul, adică cu alergătura și altul, vine vorba, cu căpitalul; și pe urmă, toți la câștig, fiecare pe cât a pus, împart drept pentru interesurile patriei, fiindcă toți sunt patrioți!... nu-i așa?
— Așa da, zice nenea Niță, acuma te pricep.
— Ei vezi?... dă-ți partea.
Nenea Niță a scos iar pungociul, i-a deschis băerile și a vărsat pe masă un pumn de mărunțiș: icusari, nisifiele, sfanți, sfănțoaice, firfirici și gologani; l-a socotit până la suma de cinci galbeni; apoi a legat iar pungociul la gură, zicând:
— Ei! acu, cine-mi iscălește fitanția?
— Care fitanție?
— Pentru sumă.
— Cum, nene Niță? strigă prezidentul. Cum se poate să spui dumneata așa vorbă? să ceri hârtie la vreme de revoluție?
Dar nenea Niță acopere cu laba mărunțișul și dă să-l tragă la margine, ca să-l pue la loc.
— Fără fitanție nu pot să dau, fiindcă n-am temei la catastif.
Atunci, cel mai tinichea dintre carbonari, văzând primejdia, se repede la mâna isnafului, pe care o apucă strâns, și zice:
— Stai, nene Niță!... Fraților, are dreptate nenea Niță: dacă varsă negustorul parale, trebue să aibă adeverire la mână. Uite ce m-am gândit eu: să dăm toți iscălitura noastră cu girul prezidentului.
Toată asistența cu ochii sclipitori, aprobă unanim propunerea, iar tânărul ia un condei și hârtie și scrie citind în gura mare:
«Subt-iscăliții, patrioți, la un moment greu al nostru, pentru interesurile patriei, am luat de la nenea Niță suma de 70 sfanți, pe care i-o vom înapoia îndată ce vom isbuti să facem toate bune, ca să nu mai fie tiranie... »
Și iscălesc toți.
Ședința se ridică; isnaful mai numără odată paralele, ia țidula, o îndoaie și vrea să plece. Atunci, prezidentul îl chiamă de la ușă, îl trage la o parte și, pe când ceilalți ies binișor unul câte unul, îi spune la ureche:
— Nene Niță, eu zic că nu e bine să porți țidula asta în buzunar. Dacă, Doamne ferește! nu isbutim să dăm jos pe Cuza, și te calcă poliția, și găsește chitanța la dumneata?... ce te faci?
Nenea Niță stă un minut pe gânduri și răspunde, făcând cu ochiul:
— Las că o pui eu bine; n-ai dumneata grije!.
Și pleacă.
Prezidentul stinge lumânările, îl conduce pe Nenea Niță până la poartă și, după ce-l vede depărtându-se, se întoarce în curte, o curte paragină de mahala, și aprinde un chibrit. Într-o clipă, de pe lângă uluci, din fundul curții, răspund alte chibrituri aprinzându-se, ca niște ecouri luminoase: era semnalul de raliare al conspiratorilor. Toți își dau întâlnire, peste o jumătate de ceas la Rașca, unde trebuiau să bea banii isnafului, așteptând ceasul abdicării lui Cuza.
La Rașca, intră unul câte unul foarte veseli și încep să comande mâncare și băutură. Când sfanții isnafului erau pe sfârșite, tunurile, cu roatele îmbrăcate în paie, ajungeau în dosul palatului, în vreme ce, prin față intrau conspiratorii sus, salutați de garda vânătorilor. ..
A fost cuminte nenea Niță când a luat țidula la mână... Pe când, mult mai târziu, în fața Griviței, batalionul de vânători spăla în sânge steagul mânjit în noaptea de 10 Fevruarie, nenea Niță, fruntaș al comerțului român, ca întreprinzător de furajuri și altele, încasa, în virtutea chitanței cu data de 10 Fevruarie '66, partea-i cuvenită după luptele sale pentru răsturnarea tiraniei; în virtutea aceleiași chitanțe, nenea Niță lua apoi parte printre fericiții subscriitori ai conversiei drumurilor de fier și ai «Băncei Naționale».
Astăzi vechiul patriot are un otel nobiliar în București, un echipaj blazonat și câteva milioane; dânsul păstrează încă cu scumpătate bătrâna chitanță, pe care o arată la toată lumea ca un pergament de noblețe, pentru a proba câte sacrificii a știut el să facă odinioară în vremuri grele, pentru patrie...
Și încă tot mai face: de exemplu, a subscris pentru monumentul lui Brătianu douăzeci de lei și pentru al vânătorilor cinci. Totdeauna entuziast și generos ca și în ajunul lui 11 Fevruarie, nenea Niță, cu calitățile lui de inimă, trebuia să prospereze și merită să fie stimat.