Răspuns la o cronică rimată
Așa-i: spre bolțile tăriei,
Cu jind, la ce să mai cătăm,
Când toți, sub fundul pălăriei,
Câte-un crâmpei de cer purtăm?
Tu zici: crâmpeile-s la fel...
Pe osebitele cărări
Toți ne-ndreptăm către un țel,
Unii pe jos alții călări.
E drept că-n cele patru scânduri
Prostia cea mai guralivă
Și capul cel mai dat la gânduri
Vor amuți deopotrivă.
Dar, pân-atunci, unul își strânge
Sub bolta lui, șirag de stele,
Altu-și mânjește, ori își frânge
Partea-i de cer în bucățele.
Unii în fel de fel de chipuri
Frământă tainele vieții:
Răstoarn-a mărilor nisipuri,
Străbat și scotocesc planeții,
Întreabă funduri de prăpăstii
Ș-ale Eghipetului mumii,
Și-n oasele fosili de bestii
Cat rostul și urzeala lumii.
Iar alții zilele-și petrec
În al orgiilor vârtej:
Un trai nesăbuit și sec,
Întins pe patimi ca un vrej!
C-o idioată nesimțire
Își râd de tot ce-i demn și sfânt
Le toacă gura în neștire,
Se bat cu morile de vânt.
Și pe când tu-ntr-o sferă mică,
Ca vai de lume, te strecori,
Ei strălucesc, și se ridică,
De goi ce sunt și de ușori.
Nimic nu pune frâu acestor
Nerușinați, terfichi limbuți,
Și, pentru ochiul lor de chestor,
Lumea e goală de virtuți!...
Prostii le par științi și arte,
Nebuni poeții, de legat:
Zbârnâie toți, din dible sparte,
Un cântec vechi și nesărat!...
Ei singuri se pricep la toate,
Ei filozofi, ei cântăreți,
Prin ei se mișc-a lumii roate,
Cu roiul spornic de vieți!
Și numai pentru dânși-anume
Urzit-a Dumnezeu pământul,
Cu toate câte sunt pe lume;
Și numai lor li-i dat cuvântul!
. . . . . . . . . . . . .
Acum, răspunde de socoți
Că ceru-i hărăzit de-a valma,
Deopotrivă pentru toți,
Ori li s-a măsurat cu palma...
De e, sau nu e cer, mă-ntrebi?
Ar fi nedrept să-ți spun că nu-i;
Dar fiecare-ndeosebi
Menită-și are partea lui:
Măreț pluti-va printre veacuri
Maestrul dulce, Eminescu,
Iar gos, cu-al lui bagaj de fleacuri,
Toncescu fi-va tot Toncescu!...
Căci cum să cred c-ar sta alături
Cu scumpele mărgăritare
Gunoiul ce cu scârbă-l mături
În întuneric și uitare!
Furlandisindu-se-n saloane,
Cu mintea stearpă și-n doi peri,
Să facă curte la cucoane
Sunt meșteri fanții-cavaleri!
Dar cum socoți că toți smintiții
Și trântorii de cafenele,
Înfumurați și plini de viții,
Să aib-același cer și stele
Cu cei ce luptă și-și adună
În fagur sfintele gândiri,
Și-și dau viața pe-o cunună
Din mâna dreptei Nemuriri?
Politici, oratori de stradă,
Stupizi, ce se socot isteți,
Fățarnici patrioți grămadă,
De vorbe goale precupeți,
Și literați de porunceală
Răsară-n cale-ți, cât de deși,
Tu ține însă socoteală
Că-s mulți chemați puțini aleși.