Răspunsurile "Revistei Contimporane"

 

Lupta între Revista contimporană și critica din Convorbiri literare s-a încins cu multă căldură. Revista de la 1 iunie 1873 publică un răspuns lung al dlui P. Grădișteanu, un răspuns ceva mai scurt, dar foarte puternic, al dlui V. Alexandrescu-Ureche și câteva cuvinte gentile ale dlui D. Aug. Laurianu, iar dl Pantazi Ghica și-a ales un cerc mai întins de cititori și își răspândește observările d-sale în contra noastră prin cel mai însemnat jurnal politic din capitală. Fiind vorba de o luptă literară, să ne fie iertat a înlătura mai întâi tot ce ne pare că trece peste limitele ei.

Așa, dl Petru Grădișteanu vorbește de victemele arțagului meu, de piticii din ortaoa „Junimei“, zice că noi tăgăduim cu sfruntare, cu turbare meritul părinților literaturii și spune că pamfletul meu îi reamintește că Voltaire compară pe unii critici cu broaștele care se zice că sug veninul pământului spre a-l comunica celor care le ating. Dl Vasile Alexandrescu-Ureche observă că unui zețar îi e permis să fie ignorant ca un redactor de la Convorbiri, că, de citea mult Convorbirile, de tâmpire nu scăpa, și împărtășește cititorilor săi că în casa dlui Maiorescu nu lipsește o clarinetă și un contrabas, pe lângă un piano. Dl Pantazi Ghica numește pe adversarul său un fel de farceur literar, spune că unii membri ai societății „Junimea“ sunt adați la umorism între mai multe pahare de bere în Borta rece (o cârciumă cunoscută din Iași, citată de dl Laurianu-junior în contra noastră) și observă că stilul meu cam se aduce mult cu stilul și buna-cuviință ce ar găsi cineva în epistola unui comisvoyageur neguțătoresc.

La aceste cuvinte și altele mai tari de felul lor nu am nici un răspuns. Ele sunt personalități fără interes într-o discuție literară; ar fi chiar de natură a tăia orice discuție, dacă alte considerări mai însemnate nu ar impune continuarea ei ca o datorie. Lăsăm dar expresiilor reproduse mai sus tot caracterul lor, fără a le mai atinge.

Căci ele nu ne înaintează în dezlegarea singurei întrebări importante aici: cum rămâne cu obiectul propriu al criticii noastre literare? Cum rămâne cu trocheele lui Dositei, pe care Revista contimporană le numește hexametre? Cum cu exploziunea entuziasmului nobil pentru țevile de apă aduse de prințul Moruzi? Cu convulsiunile înflăcărate? Cu profunzimea craterului în erupțiune? Cu ridicarea dlui Sion din adolescență și așezarea d-sale în capitală?

Cum rămâne cu lumea tăcută a dlui Pantazi Ghica, care păstra un silențiu?, sau cu Armașul Dincă Sârbul, care era

„șarpe incolăcitor, ființă târâtoare, astucioasă, ipocrită, furbă și trădătoare, suflet damnat, spion și confident al lui Mihnea?“

Cum rămâne cu Ammianus Marcellinus, pe care îl citează dl Ureche pentru timpul lui Attila? Sau cu Voltaire, care începe istoria de caracter filozofic în vârstă de 6 ani? Sau cu Cimabue, care devine celebru în arhitectură?

etc., etc., etc.

Cum rămâne cu aceste fenomenale... scăpări din vedere, aceste... mici erori strecurate într-o câtățime cam mare în primele două numere, numerele de recomandație, ale unei Reviste de literatură, artă și știință, publicată în anul 1873 în capitala unui stat care aspiră la cultură și nu este cu totul lipsit de viața literară?

Iată singura întrebare la care se aștepta un răspuns din partea Revistei contimporane, și totodată singurul punct în jurul căruia se poate mișca discuția noastră mai departe.

I

Așadar: ce a răspuns Revista la erorile imputate și cum a răspuns? Critica noastră relevase cinci articole: studiile literare ale dlor Sion și Ureche, nuvela dlui P. Ghica, recenziunea dlui D. Laurianu și un articol al dlui Marian. Începem cu o mărturisire împăciuitoare: în privirea apărării ce dl Grădișteanu face în favoarea dlui G. Marian de la Ploiești, suntem aproape de a ne înțelege cu d-sa. D. Grădișteanu (p. 390) numește scrierea dlui Marian

„un articol de blagues — cuvântul în limba română n-are ecuivalent decât, poate, mofturi“.

Din momentul în care Revista califică articolul dlui Marian de mofturi, nu mai avem de discutat asupra acestui punct. S-ar simplifica discuția chiar și asupra celorlalte puncte, dacă Revista ar consimți să numească cu aceeași expresie calificativă și celelalte articole relevate de noi, critica dlui Laurianu, nuvela dlui P. Ghica și mai ales studiul istorico-literar al dlui Ureche. Căci mofturi este îndeaproape înrudire cu numele ce ne-am permis noi a-l aplica de la început acelor articole din Revistă și despre care presupunem că nu este încă uitat.

Asemenea, suntem datori să recunoaștem că nu mai încape discuție asupra uverturii lui Freischütz, pe care dl de la Ploiești o atribuia lui Mozart. În acceași zi (1 mai) în care a apărut critica noastră în Convorbirile literare din Iași, a apărut în no. 3 al Revistei din București rectificarea. Pasagiul criticat de noi din no. 2 al Revistei era:

„Un caiet din Mozart se afla pe piano. Dna Cutare îl deschise și ne jucă nemuritoarea uvertură a operei Freischütz.“

și aici Erata din no. 3 observă:

„În no. 2 al Revistei, la pag. 186, rândul 11, sărindu-se un rând din manuscris, după cuvântul juca să se adauge: Sonata în sol major, apoi termină cu.“

Așadar, dna Cutare jucă din caietul lui Mozart sonata a 8-a și apoi termină cu uvertura operei Freischütz.

Unii se miră cum de zețarul sărise rândul din manuscript așa de bine încât fraza tipărită avea un aer foarte natural, mai natural chiar decât cea îndreptată, și par a se îndoi de istoria cu rândul cel sărit. Noi însă nu ne credem în drept a pune la îndoială erata Revistei, și, prin urmare, primim rectificarea făcută fără rezervă.

Mergem chiar mai departe: ne mirăm de ce Revista nu s-a folosit de Erata ei într-un mod mai bogat, oarecum mai isteț? Nu vedea că aici este mijlocul cel mai simplu de a scăpa de toate greutățile? De exemplu: la pag. 15 din no. 1 al Revistei zicea dl Sion:

„În adevăr, voiți exametre? ascultați:

Limbile să salte

Cu cântece nalte.“

De ce să nu zică erata din no. viitor al Revistei:

„În no. 1 al Revistei, pag. 15, rândul 6 de jos, sărindu-se câteva cuvinte din manuscris după cuvântul voiți să se adauge: „trochee care nu sunt“... exametre?“ și toată greșeala a dispărut!

Asemenea pentru dl Ureche:

„În no. 1 al Revistei, la pag. 2, rândul 2 de jos, unde se citează autorii pentru timpul lui Attila, sărindu-se două rânduri din manuscris, după cuvântul Am. Marcellinus să se adauge: „din nenorocire nu scrie nimic despre Attila, dar cu atât mai mult scrie“... Priscus“.

Și așa mai departe și pentru celelalte erori in dulce infinitum.

Dar revista nu a ales acest mod expeditiv și prudent de a întâmpina critica făcută, ci și-a susținut erorile, încercându-se a aduce argumente în favoarea unora din ele.

Să le examinăm și pe aceste.

Constatăm însă mai întâi că acea parte a criticii care privea disertația dlui Sion asupra poetului Conachi a rămas f[...]ntâmpinare. O menținem dar deocamdată așa cum a fost făcută.

Trecem la dl Ureche, care s-a crezut obligat să-și susție cele 7 erori ale d-sale cu orice preț — vom vedea îndată cu ce preț.

1. Eroarea dlui Ureche relativă la Ammianus Marcellinus.

Pasagiul din no. al Revistei contimporane este în întregul lui următorul: „Mult timp, multe sute de ani, coloniștii lui Traian n-avură alți istorici decât tradițiunea fidelă, și alăturea cu ea pre acei lăutari, cari, încă la Roma, aveau deprinderea a cânta la ospețe faptele oamenilor celebri.⁴ Pe timpul lui Attila⁵, la palatul Biciului lui Dumnezeu, ca și mulți secoli după aceea la curtea domnilor români, singuri lăutarii fac istorie.

4 Soliti sunt primis temporibus in epulis canere convivae ad tibicinem de clarorum hominum virtutibus. Salustiu.

5 Am. Marcellinus. Priscus.“

În contra acestui pasagiu făcusem noi în Convorbiri literare de la 1 mai 1873 următoarea critică:

„Acel (5) pus lângă Attila ne trimite în josul paginii la autorii antici, din care izvorăște dlui Ureche această știință. Acolo găsim numit, pe lângă Priscus, și pe Am. Marcellinus. Ammianus Marcellinus citat pentru timpul lui Attila? Mare descoperire! Ammian (născut pe la 330) era de mai mulți ani mort când a început domnirea lui Attila (434, 453), și istoria lui merge numai pănă la 378 d. Ch.“

Ce are de zis dl Ureche la această critică? Cum își va susține singurul punct în discuție: citarea lui Ammianus Marcellinus după cuvintele „pe timpul lui Attila?“

Iată răspunsul d-sale (Revista din 1 iunie 1873, pag. 320, 321, 322):

„Un no. 5 stă pus după vorba Attila în scrierea mea (pag. 2), și nu știu de ce supără pe nervosul dl Maiorescu. Oare nu este adevărată aserțiunea că lăutarii, primii cântăreți, poeți, fac istorie... pănă pe timpul lui Attila? Probeze-mi-se că nu, și va rămâne de minciună Voltaire cu opiniunea sa despre ignoranța criticilor.“

Nu am să probez că nu, și nu am să probez că da, fiindcă nu s-a vorbit nici un cuvânt despre aceasta. Singurul punct în discuție este: citarea lui Amm. Marcellinus pentru timpul lui Attila.

Să relevăm deocamdată cuvântul până vârât acum de dl Ureche înaintea cuvintelor pe timpul lui Attila. Acest până nu stă în pasagiul criticat.

Dl Ureche continuă:

„Ce este greșit în aserțiunea mea când, citând pe Salustiu, am scris că la romani încă istoria începe cu poezia, cu cântecele (soliti sunt primis temporibus etc.)?“

De această aserțiune a d-sale nu e vorba în critica noastră.

„De acest obicei ne vorbește și Nonniu (II, 70), care amintește că Varon numea pe cântăreți: pueri modesti... „

Poate să vorbească Nonniu: nu sunt în chestie pueri modesti.

Departe de aceasta!

„Ce păcat făcui susținând că acest mod de a face istoria a trecut și la Dacia și că persistă pănă chiar sub Attila?“

Nimeni nu a relevat vreun asemenea păcat, nu este în chestie.

„Era oare permis filozofului, literatorului din Iași a nu ști cine fură barzii la gali (vezi Lucan, I, v. 27), scaldi la scandinavi etc.?...

Citit-a eruditul dl Maiorescu pe Tacit? Apoi nu spune el cum se cânta la barbari pe timpul lui (Canitur adhuc barbaras apud gentes. Annal., II, 88)?

D-sa, care știe toate, nu știe că la goți în Dacia încă se cântau la ospețe faptele strămoșilor, după cum o spune Iornandes (după Cassiodore, ministrul lui Theodosiu)?“

Nu sunt în chestie nici barzii la gali, nici Tacitus, nici goții din Dacia. În chestie este un singur punct: citarea lui Amm. Marcellinus pentru timpul lui Attila.

„Apoi nu cumva eruditul dl T. Maiorescu pretinde că Ammian Marcellin este rău citat pentru deschiderea moravurilor hunilor?“

întreabă dl Ureche. Nu pretinde aceasta dl Maiorescu.

„Istoricilor de la Convorbiri aceasta poate să le pară lucru nou, dar Ammian Marcellin este autoritate pentru epoca aparițiunii hunilor și izgonirea goților de către ei din Dacia.“

Nu este în chestie epoca aparițiunii hunilor, nici izgonirea goților.

„Ce ar zice acest ilustru domn când într-o carte cu titlu Historie d’Attila et de ses successeurs ar afla citat pe Ammian Marcellin de nenumărate ori?... Histoire d’Attila și Amm. Marcellin!

— E un ignorant, ar exclama negreșit dl Maiorescu.

Acel ignorant se cheamă însă Amédée Thierry!“

De o finețe admirabilă! Dl Ureche își asociază pe Amédée Thierry și ne d[...]nțelege că în privința lui Ammianus Marcellinus este de aceeași erudițiune.

Să nu batjocorim memoria lui Amédée Thierry, de-abia răposat!

Nu el este în chestie: nu el ar fi putut să aibă vreodată inspirările dlui Ureche asupra izvoarelor istorice. Când în Histoire d’Attila et de ses successeurs a lui Am. Thierry se vede citat Ammianus Marcellinus, nu este pentru chiar timpul domnirii lui Attila, ci pentru prima aparițiune a hunilor în Europa și pentru moravurile lor de atunci, de care a trebuit să se ocupe Thierry în eminenta sa lucrare.

Dar, cum am zis, nu este aici punctul în discuție. Să revenim la el.

„Pentru ce dar acel no. 5 îl pune în furie contra mea?“

Lăsând furia la o parte: pentru că prin acel 5 se citează Ammianus Marcellinus pentru timpul lui Attila.

Dar aici dl Ureche răspunde:

„Eu n-am citat pentru epoca lui Attila pe Ammian Marcellin și no. 5 pus după vorba lui Attila nu se raportă la Attila, ci la epoca hunilor.“

Așa? Apoi atunci de ce atâta sfadă? De ce acel nomol de erudițiune? Acele săgeți de întreb[...]ndreptate în contra criticului din Iași? Chestia este cu mult prea simplă pentru aceasta;

„No. 5 pus după vorba Attila nu se raportă la Attila“.

Iată cea mai simplă și cea mai elegantă ridicare a greutății.

Păcat atunci de întreaga pagină 321 din Revistă și de jumătățile paginilor 320 și 322. Lucrul se făcea mai bine, după sfatul ce ne-am permis să-l dăm adineaori, printr-o îndreptare în Erata acestei interesante Reviste. D. e.:

„Erata.

No. 5 pus la pag. 2 a Revistei după vorba Attila nu se raportă la Attila, ci...“

nu mai știu la ce.

Mai bine se făcea lucrul desigur în acel chip, dar detot bine tot nu se făcea. Detot bine se va face lucrul numai atunci când Erata vreunui număr viitor al Revistei ne va zice:

„La pag. 2 a Revistei, no. 1 să se șteargă numele Ammianus Marcellinus cu totul.“

Căci ce vrea să dovedească dl Ureche cu Ammianus? Să lăsăm la o parte, după dorința d-sale, timpul lui Attila, și să presupunem că d-sa ar fi citat pe Ammian numai pentru acel timp al hunilor despre care se ocupă în adevăr istoria lui.

Ei bine, pănă pe timpul lui Attila, în epoca aparițiunii hunilor, pentru care Ammian este autoritate, ce vrea să ne arate dl Ureche prin citarea lui? Dacă-i recitim pasagiul în discuție, vedem că este vorba de afirmarea d-sale că:

„singuri lăutarii fac istoria; lăutarii și tradițiunea fidelă“.

De unde o scoate aceasta dl Ureche?

„Pentru Ammian Marcellin eu n-am indicat o anume pagină“,

zice d-sa cu oarecare naivitate. Dar putea să indice o anume pagină sau, mai exact, un anume capitol și o anume carte din Ammian?

Nu putea, fiindcă nu există. Am citit din nou întreaga carte 31 din istoria lui Ammian, în care vorbește de huni, am recitit capitolul 3 și îndeosebi capitolul 2, cel cu celebra descriere a acelei ginte sălbatice, nicăieri nu există nici cea mai mică aluzie la cântăreți, lăutari sau tradițiunea fidelă a hunilor; din contră, după ce Ammian a spus că hunii „rătăcesc fără locașuri hotărâte, fără vatră și lege, fără obicei statornic“, rezumă barbaria lor în frumoasele cuvinte: „Nimeni dintre ei nu poate răspunde la întrebarea: de unde ești? Căci fiecare a fost aiurea zămislit, aiurea născut, aiurea crescut.“

La o asemenea ginte nu poate fi vorba de tradițiune fidelă și de lăutari care fac istorie, și dar citarea lui Ammianus Marcellinus trebuie suprimată.

2. Eroarea dlui Ureche relativă la Voltaire.

Pasagiul dlui Ureche criticat de noi este următorul (Revista, no. 1, pagina 9):

„Metoda cealaltă „ad probandum“ relată evenimentele numai spre a lua din ele ocaziunea de a discurge de organizarea politică a popoarelor, despre legile lor, despre progrese, civilizare... Această din urmă metodă dădu naștere, cu Voltaire, abia în secolii XVII și XVIII, istoriei de caracter filozofic. După pilda acelui geniu dominant între enciclopediști, scriseră istoriile, disertațiunile lor Millot, Raynal în Francia; Hume, Robertson, Gibbon în Anglia etc.“

La aceasta am observat noi în Convorbiri literare de la 1 mai 1873:

„La pag. 9 eruditul nostru profesor de istorie la Universitatea din București ne spune că „istoria de caracter filozofic“ se născu cu Voltaire, abia în secolii XVII și XVIII. Voltaire istoric în secolul 17? Dar Voltaire este de 6 ani când se sfârșește secolul al 17-lea, și în această vârstă el de-abia ar fi putut scrie un tratat ca acela al dlui Ureche, necum o istorie de „caracter filozofic“.“

Care este întâmpinarea dlui Ureche în contra acestei critice? Va fi mai ușor de astă dată să o analizăm, fiindcă știm acuma, din experiența cu Ammianus Marcellinus, metoda d-sale de apărare, zigzagurile prin care încercă a se feri de direcția dreaptă a discuției.

„Ce-i pasă dlui T. Maiorescu că Zarate (Manuel de littérature, edit. 7, 1856, pag. 170) a zis: „în secolii XVII și XVIII luă istoria caracterul filozofic propriu al său. Voltaire fu primul care în Francia îi dete această direcțiune“.“

În adevăr, ce-mi pasă? Istoria a putut să ia caracter filozofic în secolii 17 și 18. Voltaire a putut să fie cel dintâi care în Franța i-a dat această direcție: chestia nu e aici! Chestia este dacă istoria de caracter filozofic s-a născut cu Voltaire în secolul al 17-lea?

„Această formă sileptică de cugetare să nu încapă în mintea filozofului supusă la atâtea silepse!“

Forma sileptică poate autoriza împreunarea mai multor obiecte felurite într-o singură expresie, dar nu autoriză niciodată și nicăieri împreunarea sintactică de contraziceri, și dacă cineva, d. e., în loc de a zice: multe bătălii celebre s-au câștigat pe timpul romanilor, asemenea multe, mai ales prin perfecționarea armelor de foc, s-au câștigat în zilele noastre, ar zice: multe bătălii celebre s-au câștigat de la romani până în zilele noastre prin perfecționarea armelor de foc, ar comite — nu o silepsă, ci o eroare, fiindcă timpul romanilor exclude perfecționarea armelor de foc, precum vârsta lui Voltaire exclude scrierea istoriei filozofice din partea sa în secolul 17.

„Zicând ca Zarate, că istoria filozofică este din secolul XVII și XVIII, făcutam o erezie?“

Nimeni nu a vorbit de o asemenea erezie.

„Dar nu sunt din secolul XVII Rollin, Bossuet, Fleury?“

Nu sunt în chestie Rollin, Bossuet, Fleury.

„Și oare nu este adevărat că numai în secolul XVIII, cu Voltaire, istoria luă definitiv caracterul ce-l avu sub pana lui Millot, Raynal etc.? Voltaire e acela care“ etc.

Aceasta poate să fie adevărat, dar nu e în chestie, precum nu e în chestie nici tirada următoare asupra meritelor lui Voltaire. Într-atâta se încheie întâmpinarea dlui Ureche asupra acestui punct. Neprobând ea nimic, eroarea d-sale cu Voltaire rămâne nejustificată. Când ar rămânea numai atât! Dar prin întâmpinarea d-sale se înmulțesc erorile, erori de același fel: contraziceri și citări false. Să recapitulăm observările din răspunsul de la pag. 423:

„Zarate a zis: „în secolii 17 și 18 luă istoria caracterul filozofic propriu al său. Voltaire fu primul care în Franța-i dete această direcțiune.““

Dl Ureche crede în autoritatea lui Zarate, fiindcă ni-l opune.

Așadar, cel dintâi care în Franța dete istoriei caracter filozofic fu Voltaire; însă istoricul Voltaire știm că a fost în secolul al 18-lea. Cu toate aceste dl Ureche zice îndată mai jos:

„Zicând ca Zarate, că istoria filozofică este din secolul 17 și 18, făcut-am o erezie? Dar nu sunt din secolul 17 Rollin, Bossuet, Fleury?“

Așadar, francezii Rollin, Bossuet, Fleury au scris, după dl Ureche, istorii filozofice în secolul 17. Dar atunci cum rămâne cu afirmarea de mai sus a lui Zarate că Voltaire (din secolul 18) fu primul care în Franța dete istoriei direcțiunea filozofică?

Aceasta cam are aerul de contrazicere. Sau este numai o formă sileptică?

Să relevăm altă greșeală, oarecum mai substanțială:

„Dar nu sunt din secolul 17 Rollin, Bossuet, Fleury?“

exclamă dl Ureche pentru a proba că istoria filozofică este și în secolul 17.

Nu i-a fost destul experiența cu Voltaire; trebuie s-o pățească și cu Rollin!

Rollin nu este istoric în secolul 17. Rollin este, ce e drept, născut în secolul 17 (și Voltaire era născut în secolul 17), dar nu devine autor decât în secolul al 18-lea. Prima lui publicare este din 1731, iar Histoire ancienne este de-abia de la 1730—1738.

Hotărât lucru, numele proprii sunt nefericirea dlui Ureche.

3. Eroarea relativă la începutul istoriei germanilor.

În primele pagini ale Revistei contimporane dl Ureche zisese:

„Orice neam începe întâi prin poezie Ființa de-și pricepe“

este un adevăr ieșit din poetica pană a lui Văcărescu. Și acest adevăr îl confirmă cercetarea dezvoltării cugetării la toate popoarele Europei. Acest studiu demonstră, ca regulă nestrămutată, că filozofia, că istoria, fiica filozofiei, nu vin decât după ce poezia populară începe a tace, nu vin decât atunci când națiunea s-a așezat și a gustat din viața liniștei publice. Mai mult încă, Hist. Var. ale lui Elien, în Ermip (1), în Aristot (2) aflăm că grecii cântară până și legile lor înâinte de a cunoaște scrisoarea.

La început nu se scrie, ci se face, zice Quinet. Tradițiunile sunt conservate sub forma poetică și transmise din tată în fiu cu toate erorile proprii copilăriei popoarelor, fără conexiune de cauze cu efecte. Așa, istoria germanilor începe cu cântul lui Siegfried în poemul Analelor.“

Între simptomele de suferință de care se ocupa gluma noastră literară (glumă și nu prea) era și „contrazicerea gândurilor puse lângăolaltă“.

Ca exemplu am relevat și acel pasagiu din studiul asupra lui Miron Costin cu următoarele cuvinte:

„La pag. 1 și 2 a revistei ni se susține că istoria, fiica filozofiei, nu vine decât după ce poezia populară începe a tăcea, și îndată se adaogă: istoria germanilor începe cu cântul lui Siegfried din poemul Analelor (?)“

Cum se justifică acum dl Ureche? Revista de la 1 iunie, pag. 319 și 320:

„Ce află dl Titu Maiorescu în aceste șiruri ale mele chiar și alese de domniasa, după trebuința cauzei sale?

O erezie?“

Nu: de erezie nu este vorba.

“Să probeze că nu e adevărat că:

„Orice neam începe întâi prin poezie ființa de-și pricepe“, cum zice Văcărescu.“

Nu am să probez, fiindcă nu e în chestie.

„Am zis că primii poeți, că primii muzicanți fură primii cronicari ai popoarelor... Istoria nemților domnului Maiorescu, ea îns[...]ncepe, adause, cu un cânt din Niebelungen... Dar tot eu am arătat ce diferență este între linus, peani, treni, rapsozi, între cântăreții primi ai faptelor și între istorici. Istoria însă nu este balada lăutarilor cântând la mesele domnilor faptele domnilor trecuți cu laudă. Unde este contrazicere dară când, spunând ca Quinet (pag. 299, tome IX, ed, 1857, Paris) că „L’ histoire allemande commence par le chant de Siegfried“, adaog că istoria (nu balada, nu cronicul, ci istoria, fiica filozofiei) nu vine decât după ce poezia populară începe a tăcea?“

Unde este contrazicerea? În chiar aceste cuvinte! Dacă se susține că istoria (orice fel de istorie) vine după ce poezia populară tace, nu se poate susținea îndată că istoria germanilor începe cu cântul lui Siegfried.

Aici este aceeași contrazicere ca în cazul citat mai sus cu istoria filozofică în Franța din secolul 17, și din aceeași cauză, adică din cauza citărilor nemistuite. Dar dl Ureche nu se liniștește cu atât. D-sa continuă:

„Istoria germanilor începe cu cântul lui Siegfried în poemul Analelor. Dl T. Maiorescu pune aci un? Să adăogăm și noi la? al dlui Maiorescu pe unul al nostru mai compact? Ce însemnează acel? acel erudit? Privește el vorba analelor, cum a tipărit-o un zețar căruia e permis să fie ignorant cât un redactor de la Convorbiri? Poemul analelor!... Are de ce râde dl Maiorescu, căci zețarul, tot atât de familiar ca d-sa cu numele unor istorici ca Ocampo, Morales, le-a zețuit greșit, d-sa nu știu corige Analelor prin Amalelor! Într-adevăr, Voltaire avea dreptate: nu este mai rea ignoranță decât a criticilor!“

Un semn de întrebare pus în[...] paranteze după propoziția unui autor este știut că însemnează îndoiala aceluia care a pus semnul de întrebare despre adevărul propoziției.

Semnul de întrebare al nostru exprimă dar îndoiala despre adevărul afirmării dlui Ureche că istoria germanilor începe cu cântul lui Siegfried din poemul Analelor, greșeala de tipar a Revistei d-sale, nu a noastră, pe care o îndreptează dl Ureche prin Amalelor (ar fi fost mai bine să zică Amalilor, fiindcă este vorba de amali, eroii goților). Poemul Amalelor dlui Ureche este, cum ne spune d-sa însuși în răspunsul citat mai sus, poemul german Nibelungen.

Dar este oare sigur că istoria germanilor începe cu cântul lui Siegfried din Nibelungen?

Dacă pe la 1857 a fost poate iertat unui literat francez să zică l’ histoire allemande commence par le chant de Siegfried, în anul 1873 nu mai este iertat unui literat să zică așa în treacăt: istoria germanilor începe cu un cânt din Nibelungen. Astăzi, după polemica iscată la 1851 de I. Grimm în contra lui Lachmann, literatura germană este lămurită asupra timpului Nibelungilor și susține că acest poem a fost compus în secolul al 12-lea după Christos din tradiții poetice mai vechi. Nimeni însă nu va putea afirma că istoria germanilor începe cu un cânt tocmai din secolul al 12-lea d[...] Chr. Dacă era vorba de a se cita cel mai vechi poem însemnat al germanilor, trebuia să fie citat așa-numitul Cânt al lui Hildebrand, din secoluil al 8-lea, și nu Nibelungen, din secolul al 12-lea.

Iată ce voia să zică acel semn de întrebare pus după afirmarea dlui Ureche; și acum rămâne numai să ni se explice ce voia să zică semnul mai compact al d-sale?

4. Grămădirea nepotrivită a numelor proprii.

„Dar unde este tare dl Ureche“ —

scrisesem noi în Convorbiri literare —

„este în citarea de nume proprii. Acolo d-sa se află în elementul s[...]ncepe a-și pierde cumpătul, sonul gol al cuvintelor de botez și de familie îl transportă în acea lume fericită unde prozaica lege a logicii și a exactității științifice nu mai domnește. Cu deosebire ne preumblă atunci prin țara spaniolilor, pe unde controlul este mai greu, și ne încântă cu sonuri ca cele următoare:

„Nu, or cât am putea supăra vre-unul din acele spirite, de care altă dată râdeam, pe care azi le deplângem, spirite pururea gata a deprecia ce este românesc, nu, repețim, Miron Costin nu este Villehardouin, nici sire de Joinville, Froissart, Filip de Comines, el nu este Olanyro Morales, Zurita Garivay, Muntaner, Mariana, Moncada; nu este asemenea autorul cronicilor de Napoli, nici Villani; nu este a fortiori, catalogarii de date și domni ai Germaniei feudale... Miron Costin este în fond „istoric“!“

La aceasta răspunde dl Ureche în Revista de la 1 iunie:

„Ce-mi mai impută dl T. Maiorescu?

„Unde este tare dl Ureche, scrie dl Maiorescu, este în citarea de nume proprii... Cu deosebire ne preumblă prin țara spaniolilor, pe unde controlul este mai greu și ne încântă cu sonuri ca cele următoare...“

Aici citează din scrierea mea pasagiul începând cu aceste vorbe:

„Nu, or cât am puteà supărà pe vre-unul din acele spirite de care altă dată râdeam, pe care azi le deplângem, spirite pururea gata a deprecia ceea ce este românesc, nu, repețim, Miron Costin nu este Villehardouin, nici sire de Joinville, Froissart, Filip de Comines... Miron Costin este în fond istoric.“

Și dl Maiorescu, ca să probeze că sunt ignorant, numește spanioli istoricii cronicari francezi și italieni. Când vorbește de Froissart, Comines etc. zice că mă preumblu în țara spaniolilor! Dl T. Maiorescu, care știe cum s-a prăsit tot neamul redactorilor Convorbirilor din maimuțele lui Darwin, ignoră cine fu un Comines, un Morales!...

Ah! ignoranța criticului este cea mai rea din ignoranțe!“

Ce mai finețe de procedare! Nu cumva dl Ureche și-a scris răspunsurile d-sale pentru acel soi de cititori care într-o discuție se mulțumesc de a citi numai pe una din părți, fără a se întreba ce zisese și cealaltă? Atunci ne-am explica denaturarea prea fățișă ce o încearcă d-sa în privința tuturor punctelor în discuție. Însă, pe lângă acel soi de public, există f[...]ndoială — deși într-un număr mai mic — cititorii cu simțământul elementar de dreptate, care într-o discuție, dacă o urmăresc, își dau osteneala să asculte amândouă părțile. Și, înaintea acestor oameni mai cu minte, cum va rămânea dl Ureche cu răspunsul d-sale?

În relevarea noastră critică reprodusesem întreg pasagiul dlui Ureche, cu acea duzină de nume proprii citate de d-sa, și fiindcă cea mai mare parte a acestor numiri sunt numiri de spanioli, am zis: „cu deosebire ne preumblă atunci prin țara spaniolilor“. Cine zice „cu deosebire țara spaniolilor“, zice două lucruri: întâi că sunt și alte țări în chestie, al doilea, că între ele țara spaniolilor este deosebită. Și, în adevăr, dl Ureche în citatul pasagiu ne preumblă prin Franța, prin Italia, prin Germania, dar ne preumblă „cu deosebire“ prin țara spaniolilor.

D-sa însă acum, răspunzând criticii noastre, lasă la o parte tocmai numele spaniole în reproducerea pasagiului său, și susține apoi că noi am numit spanioli pe cronicarii francezi și italieni. Prestidigitatorii obișnuiesc cunoscutul tour de passe-passe de a prezenta mai întâi două obiecte și de a face apoi să dispară unul din ele în mânecă, spre marea surprindere a copiilor spectatori. Tocmai pe spanioli și-a găsit dl Ureche să și-i escamoteze astfel din propriul său citat? Ce neagră ingratitudine!

5. Eroarea dlui Ureche cu definiția istoriei.

Întregul pasagiu în chestie, publicat de dl Ureche în no. 1 al Revistei contimporane, este următorul:

„Care sunt meritele lui M. Costin ca istoric, ca om de știință? Înțeles-a el, ca și Ureche, predecesorele său, ce diferență este între un cronic și între o istorie? Înțeles-a el diferența ce trebuie să fie între el istoric și între acei lăutari care, pe timpul său și a fiului său, N. Costin, „la mesele domnilor cântau cântecele domnilor trecuți“?

Este Miron Costin cronicarul saxon, alcătuitorul de o specie de almanahe istorice seci și grele de mistuit, almanahe care însemnà la anul cutare nașterea cutăruia domn, la data aceasta ivirea unei comete, la luna cealaltă împușcarea de către rege, la vânătoare, a unei vulpe...; sau este M. Costin deja istoricul care întreabă la fapte cauzele lor, și la cauze recunoaște o ordine, o sistemă oarecare, ca Vico, Leibnitz, Descartes, Rotek, Cantù, Thiery etc.? La toate aceste întrebări M. Costin răspunde cu câteva cuvinte, când din convingere științifică ne spune, ne definește care este după el scopul istoriei. Vornicul Ureche, desvoltând definițiunea dată despre istorie de Valeriu Flacu, „rerum cognitio praesentium“, a zis că: „mulți scriitori s-au nevoit de au scris rândul și povestea țărilor și au lăsat isvod pe urmă și bune și rele să rămână feciorilor și nepoților, să le fie cele bune de învățătură, iar cele rele ca să se poată ferire și să se socotească, și celor bune să urmeze“. Miron Costin a zis și mai bine decât Ureche. Acest al doilea cronicar al nostru ne-a spus, ca Herder, cum „istoria ne deschide mintea de ajungem cu credință spre Dumnezeu“, cum ea, istoria „depărtate locuri de ochii noștri ne face de le putem vede cu cugetul nostru“. Ca și Cicerone, care definea istoria prin „testis temporum, lux veritatis, vita memoriae, magistra vitae“, și după cum Cantù o definește, conform ultimelor, modernelor teorii: „l’ histoire est le récit d’événements importants, afin de connaître le passé et par lui de conjecturer l’avenir probable...“ așa a zis Miron Costin, când ne spune că istoria ne învață: „Cu cele trecute vremi să pricepem cele venitoare!“

Care e meritul lui M. Costin ca om de știință? Dar ce desvoltare mai admirabilă de inteligență ca aceea a lui M. Costin, care ajunge la concluziunile științei cu secoli mai nainte de atâți nemuritori lucrători în ogorul științific, în ogorul istoriei, la apusul Europei!“

În contra concluziunii de mai sus am scris noi în Convorbiri literare: „Ce mistificare mai este și aceasta? Nu este adevărat că ideea de a concepe istoria ca o știință a vremilor trecute pentru a pricepe pe cele viitoare este o „ultimă, modernă teorie“. Aceasta a trebuit să treacă prin capul tuturor istoricilor de când istorici există, și este anume relevată în Polybius, în Tacitus, în Cicero, dacă, după dorința lui Cornelius Nepos, îl numărăm și pe acesta între istorici. Prin urmare, Miron Costin în fraza citată nu a făcut alta decât a spus și el o cugetare de istoric, dar nu a anticipat «cu o admirabilă inteligență concluziunile științei moderne».“ În adevăr mistificarea este manifestă.

Dacă recitim întregul pasagiu al dlui Ureche, vedem următorul șir al ideilor d-sale: „Care e meritul lui Costin ca om de știință? Înțeles-a el diferența între cronică și istorie? La toate aceste întrebări răspunde Costin prin definiția istoriei conform ultimelor modernelor teorii.“ Și acum dl Ureche revine cu aceleași cuvinte la întrebarea de la începutul pasagiului: „care e meritul lui M. Costin, ca om de știință? Dar ce dezvoltare mai admirabilă de inteligență ca aceea a lui M. Costin, care ajunge la concluziunile științei cu secoli mai nainte de atâți lucrători în ogorul istoriei.“ Așadar, după dl Ureche, definițiunea lui Cantu este ultima modernă teorie, și meritul lui Costin este de a o fi anticipat. Aici era obiectul criticii. Să vedem acum întâmpinarea dlui Ureche. „Probat-a dl T. Maiorescu că definițiunea adusă de mine de la Cantù: „L’ histoire est le récit“ nu este definițiunea la care s-a oprit, după certe pro și contra știința, istoricii moderni?“

Nu am trebuit să o probăm, fiindcă nu am pus-o în chestie.

„Învățatul Maiorescu... vine să spună, ca o înfruntare, ignorantului Ureche, că M. Costin nu e om mare, căci a definit istoria ca Polibiu, Cicero, Tacit, lucru ce zisesem încă din 1860 și o și tipărisem în 1865!“

Dacă dl Ureche la 1865 tipărește o opinie și la 1873 tipărește opinia contrară, atunci ne dă un nou exemplu pentru acel simptom de suferință ce i-l cunoaștem deja și care se numește contrazicere, iar noi, din parte-ne, nu facem alta decât să susținem pe dl Ureche de la 1865 în contra dlui Ureche de la 1873.

Relevăm în treacăt neadevărul că am fi contestat mărirea lui M. Costin în genere.

„Dar va zice dl Maiorescu cu aerul său triumfal: dar aceste toate nu justifică aserțiunea că Miron Costin „a anticipat cu o admirabilă inteligență concluziunile științei moderne“. Ce apropiere face d-sa între vorba concluziunile (la înmulțit) și între definițiunea istoriei de M. Costin?

Acele concluziuni ale științei moderne, întrevăzute de Costin, se referă la multe alte puncte, pe care le recomand cu generozitate de creștin dlui Maiorescu, a le citi barem acum în dicționarul filozofic al lui Voltaire la vorba Histoire (pag. 195).“

La alte puncte? La punctele din dicționarul lui Voltaire? Apoi atunci discuția iarăși s-a simplificat. Observăm numai că despre aceste nu a fost vorba în pasagiul citat și că concluziunile (la înmulțit) sunt în deplină apropiere cu obiectul lor, adică cu ultimele moderne teorii (asemenea la înmulțit) conform cărora definește Cantu istoria, după dl Ureche.

Dar, în fine, dacă d-sa retractează înțelesul pasagiului de mai nainte, dacă recunoaște că meritul lui Costin este altundeva decât în anticiparea definițiunii istoriei, atunci nu mai avem nimic de zis, și rămâne chestia cum rămăsese cu acel 5 „pus după vorba Attila“, „care nu se raportà la Attila“.

6. Ceailaltă grămădire nepotrivită de nume proprii.

În critica din Convorbiri literare se mai zicea în privința studiului literar al dlui Ureche:

„La pag. 6, dl Ureche ne înșiră alte nume, spunându-ne că:

„Miron Costin este deja istoricul care întreabă la fapte cauzele lor, și la cauze recunoaște o ordine, o sistemă oarecare, ca Vico, Leibnitz, Descartes, Roteck, Cantù, Thiery“. Ce-o fi căutând între acești istorici Leibnitz și Descartes?“

La aceasta răspunde dl Ureche:

„Eruditul domn Maiorescu ignoră că Leibnitz a scris istorie! Pentru numele lui Dumnezeu, erudite critic, un coup de Bouillet, iute... Ce zice? «Leibnitz mourut en 1716... Il fut à la fois jurisconsulte, publiciste, théologien, physicien, mathématicien et historien!!»“

Nu este în chestie ce știe sau ce ignoră dl Maiorescu. În chestie este dacă, într-un studiu literar asupra lui Miron Costin, citându-se istoricii Vico, Rotteck, Cantu, Thierry, în opoziție cu cronicarii, se poate cita și Leibniz printre ei. Și aci susținem că nu. Fiindcă Leibniz este celebru ca filozof și matematic, iar nu prin faptul secundar că a scris și scriptores rerum Brunsvicensium etc., așadar, nu ca istoric.

Tot așa de greșită ar fi, d. e., următoarea grămădire de nume proprii: N. N. este un adevărat pictor ca Ingres, Delacroix, Cornelius, Kaulbach, Goethe, și oricine ar fi în drept să întrebe: ce o fi căutând Goethe printre acești pictori? Căci, deși Goethe a făcut multe picturi în viața lui și a avut chiar timpuri (în Frankfurt, la 1772, și în Roma, la 1787) unde s-a ocupat cu o pasiune aproape exclusivă de pictură și se credea destinat pentru această artă, nu se poate cita printre pictorii celebri ca un semen al lor.

„Numele lui Descartes supără pe dl T. Maiorescu? De ce numele lui nu ar putea sta alăturea cu ale unor istorici?“

continu[...]ntreba dl Ureche. De ce nu? Fiindcă nu este istoric, nu este istoric deloc, nici măcar atât cât Leibniz.

„«La recherche de la vérité dans tous les ordres d’idéés et la communication de cette vérité par les moyens même que Descartes a employés, toute la littérature du 17-e siècle est là» (Nisard, Hist. litt. franc., T. II, 3-e ed., 1863)“,

întâmpină dl Ureche mai departe. Ei și? Din aceea că Nisard zice toute la littérature du 17-e siècle est là, urmează că Descartes este istoric? În toute la littérature se cuprinde și poezia; urmează de aici că s-ar putea zice: N. N. este poet celebru, ca Lamartine, Victor Hugo, Heine, Lenau și... Descartes?

„Ce păcat făcui că vorbind de noile căi ale istoriei mă referii la Descartes, acest génie effrayant, cum îl califică Nisard?“

Nisard poate să califice pe Descartes génie effrayant, Descartes tot nu devine istoric.

Menținem dar și această parte a criticei noastre așa cum a fost făcută și ne grăbim a închide dosarul dlui Ureche cu ultima observare.

7. Eroarea cu Cimabue.

„Altă dată dl Ureche, vorbind despre arhitectura noastră, ne spunea că celebrii arhitecți ai Italiei ar fi invidioși de ea, și ne cita între aceștia și pe Cimabue, care însă este celebru în pictură.“

La aceasta întâmpină dl Ureche:

„Să admitem că aș fi zis aceasta cu ocaziunea vreunui discurs improvizat la vreo solemnitate, unde înlocuiam vreun ministru ca director al cancelariei cultelor; dar mai întăi eu n-am pretențiunea a ști toate, și apoi Giotto, școlarul lui Cimabue, nu era arhitect?“

Nu să admitem că aș fi zis, ci dl Ureche a zis-o în adevăr, și asemenea nu e vorba aici de vreo improvizare orală (de aceasta nu ne-am fi atins), este vorba de un articol publicat cu numele d-sale în Adunarea națională din 6 iulie 1869. Și dacă nu am citat această foaie în Convorbiri literare de la 1 mai 1873, cauza este că o citasem deja în Convorbiri literare de la 15 august 1869, fără a numi atunci pe dl Ureche, fiindcă atunci puteam încă crede că este un lapsus calami din partea d-sale, și a trebuit să vie Revista contimporană să ne arate ce fel de lapsus sunt acele ale dlui Ureche și ale altor scriitori de tăria d-sale.

Așadar, cum rămâne cu Cimabue publicat arhitect celebru?

„Eu n-am pretențiunea de a ști toate“,

zice dl Ureche. Însă cine afirmă ceva pretinde de regulă că ceea ce afirmă este adevărat, și cel dintâi mijloc pentru dl Ureche, ca pentru oricare altul, de a dovedi că nu are pretențiunea de a ști toate este de a nu afirma nimic acolo unde nu știe nimic.

„Și apoi“,

mai adaogă dl Ureche,

„și apoi Giotto, școlarul lui Cimabue, nu era arhitect?“

Acest argument îl lăsăm fără răspuns.

Orice am mai zice noi, i-ar slăbi efectul.

Cu aceasta am terminat recapitularea criticii noastre în contra studiului dlui Ureche și ilustrarea întâmpinării d-sale la acea critică. Ne rămâne încă o datorie de îndeplinit: ne rămâne de arătat cititorilor că o asemenea critică minuțioasă își are însemnătatea ei în starea literaturii române de astăzi și că nu este o lipsă de respect pentru publicitate dacă ne-am oprit așa de mult la cercetarea unei procedări puțin obișnuite în viața literară.

Ne vom îndeplini această datorie după ce mai întâi vom fi încercat să ne explicăm și cu dl Petre Grădișteanu.

II

Cu dl Petre Grădișteanu ne putem explica mai ușor. Dl Grădișteanu, într-un avânt de generozitate, a intervenit în discuția noastră cu unii (nu cu toți, cum pretinde d-sa) din scriitorii Revistei contimporane, s-a pus neprovocat să apere pe dnii P. Ghica, Laurianu și Marian și să critice apoi, la rândul său, Convorbirile literare.

Dl Grădișteanu fusese, ce e drept, și d-sa criticat în Convorbirile literare de la 15 sept. 1871 pentru o mică fantezie dramatică asupra umbrei lui Mihai Viteazu.1 Dar dacă acest fapt poate pune la îndoială imparțialitatea judecății d-sale asupra noastră, nu împuținează întru nimic generozitatea avântului d-sale.

Dl Grădișteanu nu este erudit și literat ex professo, nu este, ca dl Ureche, profesor de literatură și istorie la o universitate a statului, și dacă d-sa ar comite chiar, pe ici, pe colo, unele erori în afirmările 1 Vezi mai sus, pag. 178; ăde fapt, 171; în ed. de față p. 137 — n. ed.î. sale, dacă ar arăta chiar oarecare lipsă de cunoștință de cauză în cauzele în care binevoiește a se amesteca, dacă, d. e., ar cere (pag. 294) de la o rimă masculină a dlui Eminescu să aibă

„aceeași silabă ultimă“,

ca și când rima ar reclama aceasta vreodată și nu s-ar cere numai identitatea sonurilor începând de la vocala intonată, fără privire la celelalte sonuri ale silabei (d. e., loi-foi, chaos-flots, gloire-boire; Racine): dacă, în alt exemplu, ar susține în contra dlui Bodnărescu (pag. 395) că epigrama trebuie să fie

„de genul satiric“,

ceea ce, precum știu toți câți au studiat această materie, este neexact; dacă, în al treilea exemplu, ar crede (pag. 400) că după Darwin oamenii sunt descendenți direcți ai maimuțelor, pe când Darwin, ca și Haeckel — precum este obștește cunoscut în lumea cultă — susține că oamenii se coboară numai din același neam cu maimuțele de astăzi și nu sunt descendenții, ci colateralii lor — totuși, asemenea erori ale d-sale nu sunt primejdioase, nu se impun minții școlarilor cu autoritatea unui curs de literatură și știință și nu viciază cunoștințele altora în urma vreunei încrederi deosebite în afirmațiile d-sale.

Trebuie chiar să relevăm cu recunoștință în dl Grădișteanu că înainte de a intra în arena luptelor critice ne arată pregătirile d-sale pentru acest scop, ne învață (pag. 385) etimologia greceasă a cuvântului critică

„Kriteiu a judeca, tecuh artă“,

și ne spune înalta idee ce și-o face d-sa despre misiunea criticului:

„Criticul trebuie să semene cu acei înțelepți bătrâni ai lui Fénelon cari președ la luptele pacifice ale atleților în arena ce ei au umplut odinioară de zgomotul triumfului lor“.

Bătrânețea înțeleaptă și triumfurile anterioare le cere d-sa cu tot dinadinsul de la un critic, pare a ne imputa nouă lipsa de bătrânețe (pag. 390) și se întreabă cu ironie (pag. 391):

„Dar unde este și arena pe care dl Maiorescu să o fi umplut vreodată cu zgomotul triumfurilor sale?“

Aceste aspre condiții ce le impune dl Grădișteanu unui critic în chiar momentul când și d-sa îmbrățișează această misiune produce o mare impresie în favoarea d-sale, și din parte-ne, fără a-l mai întreba de vârstă, suntem pe deplin încredințați de zgomotul triumfurilor cu care a umplut odinioară arena literară.

Așadar, cu un asemenea critic sperăm că ne vom înțelege mai ușor, și ne grăbim de a o încerca.

Despre dl P. Ghica observase critica din Convorbiri literare că d-sa, într-un limbaj violent, grămădește cuvintele cu prea mare îmbelșugare, deși cu toată gingășia logică.

Dl Grădișteanu justifică unele din aceste îngrămădiri, explicându-ne deosebirea ce există între terminii lor, și așa ne arată ce bine a împreunat dl P. Ghica în gloată și în dezordine, speriat și exasperat, rupt și sfâșiat, două fete și două copile, durere, exasperațiune și desperare. Noi credem că dl Grădișteanu nu a nimerit punctul în discuție.

Întrebarea nu era dacă în grămada de cuvinte a dlui P. Ghica se poate găsi vreo deosebire lexicală între fiecare cuvânt și celelate puse lângă dânsul. Căci aceasta era știut de mai nainte: limba nu-și creează cuvintele înzadar; din momentul în care pentru același fel de idei sunt mai multe vorbe într-o limbă, este sigur că fiecare din ele va avea o nuanță de înțeles prin care se deosebește de celelalte: altfel nici nu s-ar fi creat.

Dar singura întrebare era: dacă este iertat unui scriitor să grămădească cuvintele în modul cum a făcut-o dl Pantazi Ghica, deși fiecare cuvânt are nuanța sa proprie de înțeles?

Și aici noi am susținut și susținem că nu. Căci tocmai operația logică de a distinge nuanțele prea fine ale unor cuvinte cam de același înțeles este contrară intenției unui stil de nuvelă.

Așadar, imputarea adusă scrierii dlui Pantazi Ghica este acea „gingășie logică“, precum anume am observat-o, și dl Grădișteanu a crezut că apără pe dl P. Ghica expunându-ne cu de-amănuntul tocmai lucrarea intelectuală prin care se pot deosebi cuvintele dlui Ghica cât pentru „gingășia logică“!...

Dacă, d. e. (variem exemplele cu o citare din ultimul număr al Revistei), d. Pantazi Ghica scrie (pag. 350):

„Radu era tânăr, frumos, voinic, mândru și viteaz“,

atunci face o grămădire de cuvinte greșită, cel puțin mândru și viteaz trebuiau să lipsească, și când dl Grădișteanu și-ar da osteneală să ne arăte aici deosebirea ce există totuși între voinic, mândru și viteaz, noi i-am răspunde admirându-i „gingășia logică“.

Un ultim exemplu din dl Pantazi Ghica (Revista, pag. 353), și am terminat explicarea.

„Dacă cineva a putut descrie bucuria, fericirea ce simt niște vechi și buni amici regăsindu-se în supreme momente de primejdie, își poate face o idee de bucuria și fericirea acelor nobili cai și a lui Radu Buzescu regăsindu-se: caii ninchezau, săreau, se jucau, puneau boturile lor pe obrazul său; el râdea, plângea, îi mângâia, îi săruta, îi îmbrățișa într-o nespusă frenezie de mulțumire.

Doamna, deșteptată și dânsa, privea pe fereastră această scenă poetică, lacrime curgeau pe figura ei, lacrime dulci și consolatoare astă dată: ea trăise până atunci lângă o fiară sălbatică, și acum se găsea între oameni care, ca dânsa, aveau o inimă, simțeau și lăudau pe Dumnezeu.

După ce așeză caii lui Radu la grajd, puse de-i curăță, îi țesălă, îi perie, le așternu floare de fân și paie moale...“

Nu le dete și ovăz?

Dar destul despre aceste lucruri elementare, așa de elementare încât dl Grădișteanu (pag. 386) ne cam ia în nume de rău puțina seriozitate a punctului nostru de vedere, din care am criticat numai cuvintele și nu caracterele persoanelor, verosimilitatea situațiunilor, teza morală a nuvelei dlui Ghica. Pare că ar fi fost cu putință să se vorbească despre caracterele și teza morală a unui scriitor din a cărui pană au ieșit pasajele miraculoase relevate mai sus.

Și cum eram să discutăm noi fie și cea mai mică finețe de stil cu d. Pantazi Ghica când însuși dl Grădișteanu, care, f[...]ndoială, scrie mai bine decât dl Ghica și are o simțire mai dreaptă despre conveniența stilistică, arată, cum am zice, sinceritatea de a ne imputa din observările noastre asupra dlui Marian, cel care băuse ceaiul la doamna Cutare, următorul galicism:

„Mai cu samă îmi displace, de la un critic atât de autorizat, galicisme ca acesta: „D-sa iubește la causerie“; de când e țara românească, românii au zis: „Dsale îi place“, dar nu: „D-sa iubește la causerie“. A trebuit să iasă la iveală un li[...]ist de forța dlui Maiorescu ca să se întroducă asemenea locuțiuni.“ Grozavă e slăbiciunea li[...]istului criticat de dl Grădișteanu!

Închipuiți-vă numai: el vrea să-și bată joc de un autor care într-un mod cam greoi imitează stilul francez de foiletoane, și în loc de a zice despre acest autor ca toți românii că-i place să stea la vorbă, zice ca francezii: „D-sa iubește la „causerie“ ca la Paris și o introduce în Revista contimporană“. Ce mai galicism!

Este aceasta o epigramă sau o enigmă? întreabă dl Grădișteanu (pag. 396). Și una și alta; epigramele, ca și finețele de stil, sunt uneori enigme, a căror dezlegare atârnă de la înțelegerea cititorului.

Ar mai rămânea să vorbim despre mica parte a dlui D. A. Laurianu din critica noastră. Însă în privința modestiei acestui june autor de a declara într-un mod categoric că nu are idei preconcepute, nu credem că se mai poate discuta, și nu am mai reveni nici la moravurile și mediul social de pe timpul Rheei Silviei, dacă dl Grădișteanu, cu această ocazie, nu și-ar fi permis a pronunța cuvântul de lealitate, imputândune că am înjumătățit în critica noastră ideea dlui Laurianu.

Chestia e așa. Noi zisesem în Convorbiri literare:

„Știți că despre fabuloasa Rhea Silvia ne spune Livius în câteva rânduri, la începutul istoriei sale, că a fost vestală, dar că a născut totuși pe Romulus și Remus. Completa lipsă de tradițiuni mai lămurite asupra ei nu împiedică pe dl Laurianu de a scrie: „Pentru a trata asemenea subiecte, se cere pe lângă atâte alte condițiuni, pe care dl Scurtescu le posedă îndestul, și un studiu aprofundat al timpului, moravurilor, cu un cuvânt, al miezului social în care se petrece acțiunea, și acest miez social să radieze în toate epizoadele dramei Rheei Silviei“.

Mediul social de pe timpul Rheei Silviei! Lucrul nu prea are înțeles, dar

cuvintele sună a ceva.“

Să fie oare așa greu de a nimeri și aici punctul în discuție? Singurul lucru criticat este că s-a cerut studiul mediului social unui timp fabulos, lipsit de orice tradițiune mai lămurită. Însă, observă dl Grădișteanu, în pasagiul anterior se explicase dl Laurianu. Să-i cităm dar și pasagiul anterior:

„Nu pretindem că cel ce cântă o epocă greacă, romană etc. să scrie în limba acelei națiuni; departe de noi această aberațiune. Cerem însă ca Achile să nu facă tirade de amor, ca un gentilom de la curtea lui Ludovic XIV, cum ni-l presinta Racine în Iphigénie en Aulide; și ni se pare că Romul e mai mult un democrat revoluționar din secolul al XIX decât un tâlhar crescut în codri când se adresează la Amuliu în modul următor... „

Urmează apoi câteva versuri din actul V, scena VII.

„Pentru a tratà asemenea subiecte, se cere pe lângă atâte alte condițiuni, pe care dl Scurtescu le posedă îndestul, și un studiu aprofundat al timpului, moravurilor, cu un cuvânt, al miezului social în care se petrece acțiunea, și acest miez social să radieze în toate epizoadele dramei. Aceasta lipsește Rheei Silviei.“

În ce raport stă acel pasagiu anterior cu obiectul criticii noastre?

Tot ce a putut zice dl Laurianu în pasagiul precedent nu-l autorizează întru nimic mai mult a adresa dlui Scurtescu (și cu ce ton magistral!) cererea stranie de a face

„un studiu aprofundat al timpului, al moravurilor, cu un cuvânt, al mediului social în care se petrece acțiunea“,

mediu social fabulos, necunoscut, lipsit de orice descriere istorică.

Prin urmare, cuvântul de lealitate este aici, ca și la pag. 387, aruncat cu nechibzuință din partea dlui Grădișteanu.

Am terminat partea esențială a răspunsului ce eram datori să facem adversarilor din București.

Dar acum vedem pe autorii criticați din Revista contimporană uitându-se cu mândrie la atacul ce dl Grădișteanu la rândul său îl încearcă în contra Convorbirilor literare, a acestei foițe tâmpitoare (expresia dlui Ureche), din care toate numerele de 6 ani încoace nu au avut nici a zecea parte din succesul unui singur număr din Revistă (expresia dlui Pantazi Ghica) și pe care se însărcinează Revista a o face cunoscută în țară prin binevoitoarea ei citare (expresia dlui P. Grădișteanu, toți trei redactori colaboratori ai Revistei contimporane). Însă față cu critica dlui Grădișteanu în contra Convorbirilor literare, poziția mea este ușoară, fiindcă este poziția unei complete rezerve. Datoria mea (datorie ce o cred de oarecare importanță) era de a susținea critica începută în contra Revistei contimporane în primele sale numere. Aici era toată chestia, și în privința acestei chestii stratagema dlui Grădișteanu de a schimba obiectul criticii nu mă privește, fiindcă nu contribuie în nici un mod la întărirea sau slăbirea criticii făcute. Să fi fost scrise alte jurnale literare de mai nainte oricât de rău ar fi vrut, aceasta nu micșorează greșelile relevate ale Revistei de acum, și dacă în tot timpul lor de 6 ani provincialele Convorbiri din Iași nu ar fi fost alta decât o foiță tâmpitoare, aceasta nu era un motiv suficient pentru ca în capitala României, în care se concentrează toate ilustrările ei, la 1 martie și la 1 aprilie 1873 să ni se prezinte numerele din Revista contimporană așa cum ni s-au prezentat.

Modul de apărare ce se încearcă prin asemenea contraatacuri ne pare a se întemeia mai mult pe un sofism oarecum popular decât pe o idee bine cugetată, și nu înțelegem cum s-ar putea vreodată examina legitimitatea unei critici din ceea ce s-ar fi zis mai înainte sau mai în urmă fără nici o relație directă cu ea însăși. Căci la întrebarea: care critică este autorizată? răspunsul este: aceea care, în limitele obiectului ei, cuprinde adevărul! Alt criteriu pentru judecarea ei nici nu poate exista. Și, spre a arăta eroarea acelui sofism popular chiar în poziția ei cea mai favorabilă, să admitem că nu numai Convorbirile literare în totalitatea lor, dar îndeosebi noi, care am început critica contra Revistei contimporane, am dat prin scrierile noastre anterioare dovadă că suntem cel mai de rând autor al limbii române, că avem un stil mai rău decât acela al dlui Pantazi Ghica și o aparență mai falsă de erudițiune cu un fond mai slab de cunoștințe solide decât dl Ureche; totuși, acest fapt nu ar nimici, nici nu ar slăbi critica noastră în contra erorilor Revistei, dacă dealtminteri este dreaptă în marginile ei; s-ar vedea atunci numai că un scriitor foarte mediocru în propriile sale scrieri a fost, cu toate acestea, în stare să apere literatura în contra înjosirii ei din partea altora, și noi am semăna acelui medic care — incapabil de a-și face diagnoza sa însuși — este totuși folositor prin facultatea de a descoperi relele ce bântuie pe alții.

Dacă un autor ar avea această facultate pentru viața literară, folosul lui nu s-ar putea tăgădui. Căci viața literară a dobândit caracterul unei deosebite gravități. Ceea ce se scrie și se tipărește nu mai rămâne mărginit la cercul mic al amicilor și cunoscuților: un public mare și necunoscut, uneori un întreg popor, o lume întreagă ia parte la acea lucrare, și nimeni nu poate prevedea cu siguranță cât bine sau cât rău va produce cuvântul aruncat prin mijlocul tiparului spre perceperea tuturor inteligențelor. Orice carte, orice jurnal devine astfel o întrebare de ordine publică, și viața literară a unui popor în întregimea lui, crescută prin libertatea fiecăruia de a-și exprima opiniile, s-ar coborî la cea din urmă degradare, dacă nu s-ar simți și nu s-ar recunoaș te dreptul și datoria cel puțin a câtorva scriitori de a veghea asupra celorlalți și de a le spune din când în când fără nici o cruțare: aici ați greșit, dacă în adevăr au greșit.

Numai așa se poate susținea într-un popor acea neprețuită lucrare comună care este primul semn de viață a inteligenței lui: căutarea sinceră a adevărului.

Și fiindcă s-a pronunțat cuvântul adevăr și fiindcă trebuie cu toții să dorim ca sincera căutare a lui să fie scopul manifest în orice discuție, să ne fie iertat, revenind la Revista contimporană, să protestăm în contra procedării ce și-o permite în numărul din urmă. Noi am fost surprinși în modul cel mai neplăcut văzând alăturea de dl Ureche și de dl Petre Grădișteanu, de la care așteptam păzirea condițiilor elementare ale publicisticii, luând parte la o manoperă literară despre a cărei demnitate se va judeca îndată. Ultimele citări și relevări critice, ce cu părere de rău ne vedem siliți să le facem în rândurile următoare, nu vor fi de prisos, c[...]n ele este vorba de lucrul cel mai grav ce se poate întâmpla în publicitate, de răspândirea neadevărului cu bunăștiință că este neadevăr. Dl P. Grădișteanu, la sfârșitul articolului său din Revista de la 1 iunie, își explică atacul nostru prin sistemul întreg al direcției noi, susținute de societatea „Junimea“ din Iași, ne spune că această societate e organizată pentru admirațiunea mutuală și că are următoarele principii: „Numai literatura și filozofia germană sunt ce sunt; în școală chiar să înlocuim pe autorii latini cu autori germani; limba să nu se mai poată înavuți cu nici un neologism împrumutat de la limba mumă, se contestă chiar ca limba latină să fie limba noastră mumă.

Sub pretest de adevăr istoric, se pune înainte că românii sunt o amestecătură de romani, de slavi și de germani. Pe tărămul economic și social pedeapsa de moarte și cosmopolitismul. Iată în resumat direcția nouă.“ Despre o parte a acestor afirmări ale dlui P. Grădișteanu, cu toată inexactitatea lor, suntem siguri că d-sa le-a făcut de bună-credință, închipuindu-și că sunt adevărate. Dar o parte a afirmărilor d-sale sunt neadevăruri intenționate și, cu toată greutatea acestor cuvinte, nu le putem retrage.

Iată dovezi: 1. Poate pentru a prepara critica admirațiunii noastre mutuale, dl Grădișteanu scrie la pagina 392: „Genialul domn Eminescu, pe care direcția nouă îl pune imediat alături cu dl V. Alecsandri!“

Direcția nouă citată aici de dl Grădișteanu este titlul unui lung articol publicat de noi în Convorbiri, în care se cercetează producerile mai noi ale literaturii române și, după ce s-au citat în fruntea lor Pastelurile dlui V. Alecsandri, se face următoarea tranziție spre poeziile dlui Eminescu:

„Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern în faza lui trecătoare, blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste limitele permise, pănă acum așa de puțin format încât ne vine greu a-l cita îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este dl M. Eminescu.“

Simpla alăturare a acestor rânduri pe lângă afirmarea dlui Grădișteanu că noi am pus pe Eminescu imediat alăturea cu dl Alecsandri ne scutește de a mai insista asupra acestei prime dovezi.^[1]

Pasagiul nostru relativ la neologisme în citatul articol intitulat Direcția nouă este următorul:

„Cel din urmă semn caracteristic în stilul direcției noi, despre care ne-am propus să vorbim, este depărtarea neologismelor celor de prisos. Dl Odobescu de la început, dl Vârgolici în timpul din urmă pot servi de model în această privință, care își are și ea însemnătatea ei. Neologismele au ajuns a fi o adevărată îmbolnăvire literară la noi.

Se înțelege de la sine că acolo unde, pe lângă cuvântul slavon, există un cuvânt curat roman, acesta trebuie menținut și acela depărtat. Vom zice dar binecuvântare și nu blagoslovenie. Se înțelege, asemenea, că acolo unde astăzi lipsește în limbă un cuvânt (nu numai la termenii tehnici), iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă, vom primi cuvântul întrebuințat în celelalte limbi romanice de astăzi. Suntem dar nevoiți să zicem primitiv, constituție, disciplină etc.

Dar nu se înțelege cu ce drept am introduce, fără nici o normă, cuvinte noi chiar acolo unde avem pe ale noastre, de origine romană. Dacă, d. e., am primit să se zică binecuvântare în loc de blagoslovenie, nu putem primi să se zică benedicțiune în loc de binecuvântare. Dl Laurianu scrie în Istoria sa donuri în loc de daruri; alții zic terra în loc de pământ, circumstanță în loc de împrejurare, nu am op în loc de nu am trebuință, surg în loc de se nasc“ etc.

3. În școală chiar să înclocuim pe autorii latini cu autorii germani, ne atribuie dl Grădișteanu. Nu putem susține că d-sa a scris acest neadevăr cu rea-credință, fiindcă poate s-a încrezut în colegul d-sale de la Revistă, care afirmă același lucru la pag. 324. Însă acest coleg de la Revistă, dl Alexandrescu-Ureche, înaintează neadevărul cu reacredință, fiindcă ne citează însăși „vestita“ noastră disertațiune despre limba latină în gimnazii și ne anunță că va publica asupra-i o serie de articole (pag. 317). Ei bine, această vestită disertațiune de la 1863, prima noastră publicare în limba română, are titlul:

„Pentru ce limba latină este chiar în privința educațiunii morale studiul fundamental în gimnaziu?“

și zice la pag. 22:

„Gradul suprem între toate studiile gimnaziale se cuvine dar limbii latine. Având ca limbă și literatură în genere o sferă din cele mai întinse și predomnitoare în inteligența școlarilor, acest studiu, ca studiu antic, mai are și propagă calitatea cea eminent[...]ntregii anticități, pe care unii o numesc obiectivitate, alții realitate, și a cărei esență este: a scoate egoismul sau mai bine individualismul din fiecare om și a-l supune pe acesta unei sfere superioare, adică întrucât este cetățean — statului și disciplinii, întrucât este spirit gânditor — naturii lucrului și adevărului. Astfel, subiectivitatea, cu luptele nefericite ce le produce, lipsește dintr-însa. Și de aici provine impresiunea de repaos și de mărime ce ne-o produce anticitatea, pare că dintr-un râu turburat intrăm în oceanul limpede; de aici provine diferența că, pe când în scrierile modernilor auzim totdeauna vorbind un individ cu mărginirea sa egoistă, în operele clasicității, în Tucidide, în Cezar și în Salust, nu auzim pe istoriograf, ci pare că auzim însăși Istoria, în epopeile lui Homer și în cântecele rustice ale lui Vergiliu nu vedem pe poet, ci chiar întâmplarea și realitatea poetică. Cu un cuvânt, anticitatea și studiul ei nu ne dă o lume modificată prin creierii vreunui individ pronunțat, ci ne dă lumea simplă și adevărată, precum este în ea însăși. Aceasta este calitatea nemuritoare care impune spiritului junimii studioase direcțiunea cea mai sănătoasă, care îi deschide un câmp întins pentru activitatea rațiunii, însă o supune totdeodată sub legea naturii lucrurilor sau a adevărului și astfel îi taie din rădăcină aberațiunea egoismului. Această calitate este puternicul argument pentru care studiile clasice au fost pănă acum nutrimentul principal al inteligenței în omenire și vor rămânea totdeauna, pănă când va fi vorba de bine, de adevăr, și de frumos. Însă această calitate o împărtășește limba latină cu limba elină. Ceea ce este propriu limbii latine și o înalță peste cea elină din punct de vedere al instrucțiunii gimnaziale este simplicitatea și regularitatea gramaticii. Gramatica latină, cu cele mai puține excepțiuni, cu o brevitate lapidară, cu o rigoare și energie de stil pare că ar fi granit turnat, este unică între gramatici și va rămânea, prin urmare, de-a pururea cel mai bun fundament și cea mai bună disciplină pentru orice parte a gândirii noastre.“

Multe lucruri sunt iertate într-o polemică. Dar a atribui unui om care a scris aceste pagine cu un entuziasm poate prea juvenil pentru limba latină în gimnaziu, a-i atribui că vrea să gonească autorii latini și s[...]nlocuiască cu nu știm care alții, iată un lucru prea tare chiar pentru Revista contimporană.

4. Se înțelege, după toate acestea, că nu putea să nu ne atrbuie și dl Grădișteanu cosmopolitismul.

Însă asupra acestui punct în chiar articolul Direcția nouă, la care se referă dl Grădișteanu, discuția era lămurită. Am susținut acolo și am dovedit că:

„Nici un singur articol din Convorbirile literare în genere, nici o singură propoziție scrisă sau pronunțată de subscrisul îndeosebi nu susține cosmopolitismul; atât subscrisul cât și ceilalți membri ai „Junimii“ din Iași sunt partizani ai ideii naționalității și s-au pronunțat totdeauna în acest înțeles.“

Am citat acolo cuvintele noastre publicate în Scrierea limbii române, am mai citat cuvintele dlui A. Xenopol din Convorbirile literare de la 15 iulie 1868, am arătat că tot strigătul acesta de cosmopolitism îndreptat contra noastră este

„o mistificare a opiniei publice“.

Mistificarea a fost inventată de aceia care s-au aflat loviți prin critica noastră tocmai în punctul unde erau periculoși pentru întărirea naționalității române, a fost inventată de unii dintre scriitorii noștri din Austria, ale căror germanisme au fost criticate de noi (în Convorbiri literare de la 1 iunie 1868), a fost inventată de partizanii școlii Barnuțiu, căreia i-am dovedit greșelile în contra dreptului roman; a fost dar inventată de aceia cari, spre a depărta atenția publică de la o critică poate incomodă pentru d-lor, s-au tupilat sub steagul „românismului“ și au strigat în o mulțime de jurnale că se atacă națiunea când se atacau cruditățile d-lor literare și științifice.

A trebuit să vie și dl Grădișteanu și să ia parte la o manoperă devenită prea ieftină prin mulțimea celor ce au întrebuințat-o înaintea d-sale! Am terminat observările noastre la răspunsurile Revistei contimporane. Ele cuprind din parte-ne ultimul cuvânt în această discuție.

Răbdarea cititorilor a fost prea încercată prin lunga expunere de pănă acum, și noi nu am avea nici un drept la indulgența lor dacă analizarea procedării literare a dlor Ureche, P. Ghica și Grădișteanu nu s-ar justifica prin înțelegerea răului ce niște scriitori ca d-lor pot aduce unei literaturi începătoare.

Poporul român, de câteva decenii, se află inundat sub formele nenumărate ale civilizației apusene. Pentru el este astăzi o condiție de existență de a resorbi din această inundare tot ce poate fi folositor spre înrodirea pământului său.

Un singur mijloc ne este dat aici: munca cinstită, și clasele cele culte, cărora în prima linie le este încredințată introducerea noilor forme în viața reală, sunt cele dintâi chemate la acea muncă cinstită. Cu încordarea tuturor puterilor trebuie fiecare din noi să lucreze în sfera ce și-a ales-o: fie ea oricât de mică, numai lucrul să fie făcut în conștiință. Într-o asemenea situație trebuie să ne ferim mai ales de un pericol: de fraza goală, de iluzia că formele deșerte pot ținea locul fondului solid, și acest pericol este tot așa de mare în literatură ca și în politică. Lupta în contra lui ne pare a fi misiunea principală a criticii române. F[...]ndoială, ea nu va fi niciodată în stare să stârpească cu desăvârșire fraza goală și acea iluzie deșartă din viața publică a poporului nostru: se vor găsi totdeauna oameni care, exploatând aparențele ușoare, vor pune nălucirea în locul realității și caricatura în locul ființei adevărate. Totul este însă ca acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit să ocupe locul cel de frunte în mișcarea intelectuală a poporului lor.

Datoria și folosul criticii este aici de a le arăta treapta pe care stau, pentru ca nu cumva încurajarea lor să producă în juna generație ce-i încunjură falsa credință că roadele se pot dobândi fără muncă și laurii fără merit.

1. Ce ar zice astăzi dl Grădișteanu, chiar dacă am fi pus pe Eminescu imediat alături cu Alecsandri, precum n-am făcut-o și nu o puteam face la 1872, numai după trei poezii începătoare ale lui!