Războiul

 

De ce sunete viteje urechea-mi e speriată?
Glasul trâmbiței răsună, cai ninchează sforăind;

Coarda-n sânge înmuiată,
Ca sabia-ncrucișată,
Sună pavăza lovind.

Semnul de război se dete, aerul e-nzgomotat
Armele! și eho iară armele! mai depărtat.
Pe câmpie răspândite scadroanele tropăiesc,
Decât crivățul mai iute din tot locul năvălesc;
Și ca două aripi negre deodată se întind
Din coastele cele dese de legiuni șiruind.
Ne-nduplecat armăsarul, strâns în frâu, locul lovind,
Pe-ndoitele-i genunche se oprește sforăind.
Trăsnetul încă tot doarme, și-n câmpul cel mărmurit
O prea jalnică tăcere cu groaza s-a răspândit.
Nu s-aude decât marșul atâtor mii de soldați
Alergând naintea morții căreia sunt închinați,
A carelor uruire, armăsarii ninchezând,
Poruncile-adăugite și aerul răsunând,
Sau vântul care izbește în steaguri ce fâlfâiesc
Și-n taberele vrăjmașe înotând se îndoiesc;
Și când seamănă, umflate de biruință, c-ar sta
Gata înaintea slavei singure de a zbura.
Când ostenite-ncetează, se lasă pe lemn în jos
Ca s-acopere vitejii cu-al lor văl întristăcios.
În fruntea-amânduror taberi bronzurile bubuiesc,
Tunetele depărtate se răspund, se-mpotrivesc.
Din țevile-nflăcărate fulgerul scânteietor
Ca suflarea morții iese, dă, doboară destructor.
Bomba printre rânduri lasă un drum larg petrecător,
Precum când trece, se-ntoarce asudatul muncitor
Și, făr-a căta odihna, cosește neîncetat,
Despică o brazdă nouă lângă alta ce-a lăsat,
Astfel săgeata fatală se primblă din rând în rând,
Le culcă ca niște spicuri pe câmpie răsturnând.
Ici cade un erou mândru în floarea sa secerat,
Din ochii săi ies scânteie, de trufie-mbărbătat;
P-al său coif ce face unde, de lumină strălucind,
Mlădioasă-o pană cade, se ridică fâlfâind;
Moartea de țintă-și alege printr-însa a-nnemeri,
Trăsnetul aci lovește, și greșit nu poate fi
Ca un snop de oțel cade în pulbere răsturnat.
Armăsarul său s-azvârle, se simte neînfrânat;
O piezișă căutătură p-al său stăpân aruncând,
Se-ntoarce, își pleacă capul, îl miroase lăcrimând.
Colo cade-un vechi războinic ce, crescut de luptător,
Patrie tabăra-i fuse, ș-armele al său amor.
El de nimic n-are-a plânge decât d-un steag îndrăgit
Murind, după el privește, după dânsul e mâhnit.
Moartea după-ntâmplări zboară în drumul său grozăvos
Unul piere-ntreg cu totul, altul, în țărână jos,
Ca un trunchi a cărui ramuri de secure cad trosnind,
Ale sale mădulare-și vede în bucăți sărind,
Care, târându-se încă pe pământul umedat,
Lasă după el șiroaie în praful cel sângerat.
Rănitul, pe care moartea jumătate l-a lovit,
În brațul unui prieten în zadar fuge ferit;
Amândoi d-o lovitură îmbrățișați sunt loviți,
Ș-amestecați împreună, amândoi sunt mulțumiți.
Însă în zadar plesnește trăsnetul neîmpăcat
Și-n taberi săgeți de flăcări plouă, varsă ne-ncetat.
Ca marea ce o despică un vas iute spumegat
Și napoi se-nchide iară pe urma ce a lăsat,
Astfel peste rânduri sparte la loc altele se pun,
Vin să înfrunteze moartea peste cei morți, și-i răzbun.
Dar omor făra răsplată s-aștepte se ostenesc
Taberele amândouă, ș-una-ntr-alta năvălesc,
Se-mping, se lovesc, pătrunde o ceată-n alta intrând
Ș-a lor amestecătură sângeros vifor nălțând;.
În a cailor putere escadroanele se sparg,
Rândurile cele strânse se deschid, fac un loc larg;
Fierul peste fier lovește, focurile se-nfășor,
Din taberele izbite un fulger iese, un nor.
În valuri de fum silitra, în aerul zgomotat,
Arde, curge, bubuiește în șirul cel flăcărat;
Soarta lor este ascunsă sub desul, grozavul nor,
Ochii nu pot vedea încă izbânda sau moartea lor.
Precum când două torente ce la vale se pornesc
Din doi munți din împotrivă, se reped, se prăvălesc
În prăpastia cea strâmtă, vin gata a se sfădi,
Și tot într-aceeași vreme a se-mpinge,-a se izbi;
Unda lovește în undă, valurile se-nmulțesc,
Sar în sus, s-azvârlă-mpinse, se-ntărâtă, se-nvrăjbesc;
D-o pulbere umedoasă aerul e mestecat,
De vâjâiosul lor trosnet pustiul e tremurat;
Și-n șesul ce le-mpreună, a lor furii aducând,
Undele amestecate curg chiar în lupta lor stând.

Dar trăsnetul încetează. Ascultați!... glas plângeros
Se nalță, se răspândește pe câmpul cel tânguios.
Arpa, trâmbița, cimbala, însoțite își unesc
Glasul lor cel de aramă și-mpreună tânguiesc;
Și p-ale vântului aripi treptat urcă și cobor,
Ne lasă-ale lor acorduri, țipătul celor ce mor.
L-al lor strălucit răsunet dealurile-ascult, răspund,
Simțirile-s fiorate, inimile se pătrund.
Și-n aerul care sună de glasul cel tremurând,
Parcă al morților suflet prin el s-aude trecând.
Soarele, totdeodată, risipind noru-n senin,
Cu o groază luminează locul cel de cărnuri plin
Și a lui galbenă rază strecurându-se-aci jos,
Desface râuri de sânge ochiului cel fioros.
Cai și care-n mii zdrobite, în drumul grozav zăcând,
Părți vii încă risipite ici și colo-n praf bătând,
Trupuri, arme sfărâmate, coifuri steaguri, mădulări
Grămezi de morți peste ele, sub ele, după-ntâmplări.