Răzbunare

 

Noapte senină cu stele. Din văi se ridică încet răcoare. Oltul urlă între doi pereți înalți de stâncă, sorbind în valurile lui șivoaiele spumoase ce se prăvălesc de prin ponoarele munților.

La gura unuia dintre șivoaie se arată o mogândeață neagră, umbra unui om înalt, parcă și mai înalt prin întuneric. Deodată se ivește și luna și îneacă valea cu lumina ei albăstrie și curată, întunecând și mai mult umbrele în care s-a ascuns tainicul drumeț. Lumina se ridică să domnească peste odihna satelor, peste somnul pădurilor care răsuflă încet, și-n răcoarea umedă a livezilor adie mirosul de maldăr cosit.

Trecătorul necunoscut se abate de pe potecă și trece-n lături printr-o livede unde se odihnesc niște vaci. Vreun hoț de vite, nu mai încape vorbă.

E un om drept ca bradul, vânjos și ușurel la mers, îmbrăcat cu un mintean sur. În brâul lat de curea, poartă arme; e încălțat cu cisme cu carâmb peste ițarii albi de aba. Pălăria de pâslă, în care a-nfipt o floare de câmp, acopere niște plete lungi și ascunde fruntea curmată cu o dungă dreaptă și două sprîncene stufoase sub cari scânteiază niște lumini ca jeraticul. Să fure ori să omoare? Ce-o fi vrând?

Mai întâi își răsucește mustața cu dejtele lungi și nervoase; apoi scoate din brâu un cuțit și o frânghie.

Fără sgomot, încet-încet, s-a apropiat de-o vacă. Dinții lui strălucesc cu un zimbet fioros și nasul i se coroiază ca ciocul vulturului.

„Tot pot scoate eu o pereche de opinci din pielea ta”, șoptește omul. Leagă bine picioarele vitei și-ncepe se croiască o bucată lată-n patru colțuri de pe coastele vii...

O mugitură din adânc se pierde p-între dealuri: omul nici n-o aude parcă. Vita se cutremură și se sbuciumă sub lucrarea tăiușului ascuțit: omul jupoaie partea de piele ce și-a ales și apoi o taie pe din două.

Sângele țâșnește și se scurge pe iarbă. Omul își ia frânghia, merge de spală cele două petece de curea crudă în șipotul de-aproape, le face sul una peste alta, le vâră-n brâu și piere iar în întunerec.

Luna își urmează cărarea ei știută, aruncând pe deasupra stâncilor sălbatice priviri adânci către Olt. Valurile crețe și spumoase sclipesc și aleargă la vale în răcoroasa lor clocoteală. Ele nu știu nimic; nimic n-au văzut, n-au auzit nimic valurile repezi și spumoase.

Acuma omul nostru a ajuns la pragul colibei sale; ridică clanța. Înnăuntru, în loc de pat, e o laviță de lemn rezemată de zid. Nevasta tânără nu doarme. A aprins făclia de la Paști și cu mâinile la piept, cu ochii țintă, se închină.

Sânge pe mâinile lui bărbatu-său! Dă un țipăt. Omul începe să râză.

„N-ai teamă Ancuțo! Mi-am tăiat numa o păreche de opinci din vaca a albă. Lasă că-i am eu grije și de pielea lui!”.

Și zicând astea, stinge feștila cu vârful dejtelui și se trântește îmbrăcat pe laviță. Obosit cum este, adoarme-n-dată.

După două-trei ceasuri, luna se acopere, cerul se-ncarcă de nori... Deodată pornește un vânt puternic, urlă pe întinsul tăcut, bate din toate părțile coliba, îi sguduie bârnele învelișului și cercevelele de la ferestruici, răstoarnă niște ghiveciuri de flori din tinda de afară și deșteaptă copilul care doarme-n copaia lui atârnată de frânghii în tavan.

Lângă vatră, în tindă, sare din somn drept în picioare o fată tânără. Se repede și-ncepe să sufle în tăciunii stinși ca să aprinză lumina.

Chipul ei luminat de flacăra roșietică a tăciunilor amintește trăsurile omului de-adineaori: nasul tot coroiat, ochii îndrăciți înfundați, fruntea plină de voință îndărătnică, și părul negru ca funinginea și lăsat pe spate în plete neregulate care-i cad până în jos de genunchi.

Când voinica asta sălbatică se ridică drept în picioare, atinge cu mâna-n tavan.

Ascultă... tresare... A țipat copilul.

„Ancuțo, nu vrei lapte pentru micuț? întreabă ea pe cumnată-sa p-în ușe.

„Da, Sando; da nu s-o fi năcrit de furtună?”

Sanda gustă laptele — nu era stricat — și-l puse la foc. Pe urmă dete oblonul de la ferestruică într-o parte, să vază ce-i afară.

Sub cerul plumburiu, vântul gonea vârtejuri de țărină în care s-amesteca mirosuri pătrunzătoare de ierburi și flori de munte. O tăcere... apoi o spintecătură orbitoare pe cerul negru... ș-apoi, după o răsuflare, glasul uriaș al trăsnetului.

Fata-și făcu cruce; închise oblonul și trase crăticioara de la foc. Turnă dintr-o ulcică-n alta laptele prea-ncins... Nerăbdarea îi încrunta sprâncenile îmbinate.

Copilul plângea tot mai tare; dar răpăiala grindinei și duduiturile tunetelor îi acopereau glasul slab.

Când Sanda trecu în odaia de alături cu lapte-ncropit, găsi făcliuța de Paști aprinsă. Copilul nu se putea împăca — sânul mamii era sleit.

„Doamne! de ce m-oi fi speriat eu așa tare alaltăieri? ce lapte aveam! ce lapte bun!... Și uite-acuma!... Maica Domnului, ce fulgere!”

Fata ridică din umeri cu dispreț.

„Ce ești așa fricoasă, Ancuțo?”

Bărbatul se sculă într-o rână:

„Lasă că ți-a plătit el spaima ta!” mormăi el printre dinți.

„A plătit-o; da nu-mi capăt eu laptele înapoi. Încă de-acu încolo o să-mi fie și mai frică... Doamne, cum tună!”

Și mama și copilul erau cu părul bălan ca fuiorul și amândoi cu ochii ca vioreaua. Fiindcă tremura biata femee din toate încheieturile, cumnată-sa, Sanda, luă pe copil în brațe și-i dete să bea. Pe urmă, ridicând ochii spre frate-său, îi văzu mâinile mânjite cu sânge.

„L-ai răpus, Dragomire?” întreabă ea scurt.

Omul zâmbi și zise întorcându-se către nevastă-sa Ancuța:

„Încaltea Sanda, nu-i fricoasă ca tine.”

„Da, firește, urmă Sanda, nu mi-e frică. Numa, dacă l-ai răpus, ar fi mai bine de tine să treci muntele dincolo... Să pui șaua pe cal?”

„Aș! răpus!... i-am ciupit numa o țâră din vaca a mai frumoasă, să-i înțarce și ea cum a-nțărcat Ancuța când cu focul pătulului.

„Aoleu! oftă nevasta clătinând din cap... Da el... ce-o să ne facă...”

„Om vedea... Și dacă-i vorba, ce ne-o face, i-om plăti cu vârf și-ndesat”, zise fata.

Copilul adormise în brațele voinice ale Sandei. Ea îl puse la loc în copaie, apoi mângâiă binișor pe cumnată-sa Ancuța ca să o liniștească și trecu dincolo în tindă la vatră.

Aci înveli focul sub spuză și se trânti la culcușul ei, unde pe dată adormi adânc. Afară furtuna se depărta mereu și, la lumina lunii, sclipeau frunzele și firele ude de iarbă ca niște pietre nestimate.

De ce jupuise Dragomir vaca lui Pârvu, învățătorul, de vie? Pentru că Pârvu dăduse foc pătulului lui Dragomir. Dar, Pârvu de ce făcuse asta? De ce? Pentru că era ceartă și goană veche între cele două neamuri ale lor. Din moși strămoși se povestea în sat fel de fel de rele ce-și făcuseră unii altora, și din când în când urma între ei alte grozăvii nouă. De aceasta biata Ancuța trăia tot cu frica-n sân. Noaptea aceia, nu putuse închide ochii de groaza închipuitelor urmări acestei din urmă răzbunări.

A doua zi dimineața, Pârvu, învățătorul, după ce-i trecuse fumul țuicii de cu seară, intră în clasă. Era o odăiță foarte strâmtă pentru iarnă, și vara era aproape goală. Astfel, acuma, găsi în clasă d-abia câțiva copii betegi, copii care nu-s buni de nimica la muncă.

Învățătorul se purta îmbrăcat țărănește, deși trăise câțiva ani în școli la Craiova, unde chiar fusese de mai multe ori premiu-ntâiu la examen. Era înalt cât un mal; ochii cenușii și aprinși ca niște scântei; părul tuns soldățește; și când era vorba de ținut o cuvântare, apoi nu-l întrecea nimenea. Din pricina talentului lui oratoric își câștigase o mulțime de admiratori printre săteni.

„Mă rog, vorbește din carte, n-ai ce-i face!” ziceau oamenii, cari se uitau la el cu tot respectul.

În ziua aceia se sculase cu arțag, de aceea copiii tremurau ca varga așteptându-i întrebările.

„Florico!” strigă dascălul.

O ființă pipernicită se ridică din bancă. Șuvițe de păr încâlcit îi cădeau pe ochi acoperindu-i chipul gălbejit. În picioare, numărând silabele pe degete, ea clăpăi pe nerăsuflate o fabulă fără să priceapă boabă.

Dascălul nici gând n-avea s-asculte.

Se isprăvise fabula... O tăcere...

„Zi-i mereu-nainte!” șopti un băețel la spatele fetii.

Și fata începu altă bucată-aleasă. Școlarii trăgeau cu coada ochiului la chipul gâdelui, prefăcându-se că se uită-n carte.

Pârvu sta dus pe gânduri... Pe o ființă-n lume ar fi iubit-o și el — pe frate-său, pe Voinea... Acu vreo câteva săptămâni, găsise pe bietul Voinea răpus în pădure... De-atunci încoa, îi vedea trupul mort aevea. În toate serile își înneca aducerea aminte în țuică, dar cum îi trecea fumul a doua zi, amintirea groaznică se-ntorcea la loc, mai grea, mai ne-mpăcată, și atunci nu mai vedea, nu mai auzea nimic altceva — Voinea mort, răpus de dușmani!

Acu — umblă iar pe drumul cunoscut, pe unde venea-napoi de la târg, vesel, ducând lui Voinea un pachet de tutun, — că ținea la bietul frăține-său, nu ca la un frate, ca la un copil și când se-ntorcea acasă, nu vrea să vie cu mâna goală.

Se-nserează; umbra dealurilor se-ntinde tot mai tare în drumul lui, la o cotitură a potecii, drumețul dă cu ochii de un trup de om culcat pe o lespede și cu capul rezemat de un trunchiu. Tot apropiindu-se, i se pare că e frate-său... Da de ce-o fi stând așa?... Doarme?...

Ce țeapăn!... Atunci, cuprins de un fior, iuțește mersul... Da, e frate-său —Voinea!... Pipăie-l — rece ca ghiața; uită-te bine, — ochii duși în fundul capului! Un răcnet! — un răcnet să-i crape pieptul! începe să-l sguduie, să-l cheme pe nume: „Voineo, neică! Voineo!” Degeaba! Omul pricepe bine că l-a lovit, când vede o rană mare între umerii flăcăului. Degeaba-l mai strigă — Voinea nu mai vrea să răspunză.

Pârvu cade în genunchi și începe să se bocească și să se vaite ca muierile. Puțin stă așa, și odată-i fulgeră prin minte un gând, care-i svântă izvorul lacrimilor. Ia voinicește în cârcă pe mort și-l duce acasă...

Astea treceau acu prin capul încruntat al învățătorului în vreme ce școlărița îi bârîia mereu lecția pe de rost. Copila ajunsese la un fragment din istoria țării, unde spunea cum Vlad-Vodă Țepeș își răzbunase de grozav asupra boierilor necredincioși, punându-i să care piatră și var pe un colț de stâncă prăpăstios, ca să zidească o cetățuie.

La povestirea cruntei răzbunări, învățătorul își înălță capul; de pe fruntea lui picau broboane mari de sudoare. Și el trebuia să-și răzbune; știa el bine cine stătuse să răpue pe Voinea!

Acu, ce mai una ș-alta? Pârvu dăduse foc la pătulul lui Dragomir... Dar, cu câteva chile de porumb, nu se plătește viața unui flăcău... Nici vorbă, Dragomir îl omorîse pe Voinea. Flăcăul înjurase la horă într-o duminică, pe Sanda, și ea ieșise din joc; plecând acasă foarte încruntată, Sanda arătase pumnul și mormăise niște amenințări vajnice.

Pârvu se lovi peste frunte... Nu carecumva l-o fi-n-junghiat pe Voinea chiar Sanda?... Nu se poate. Era voinic... n-ar fi putut ca o muiere să-l pue jos!... O muiere!... La gândirea aceasta rușinoasă, învățătorul simți că-i vine amețeală.

Era departe de tot de școala lui. Glasul băiguit al școlăriții se contopea în gândul lui cu vâjiala gârlii ce se rostogolea repede de vale prin mijlocul satului către Olt. În mintea omului nostru, era un fel de vârtej: Voinea copil;... tata, popă-n sat;... tata lui Dragomir și al Sandii, vecin îndrăcit, moșnean harțăgos... Și omorul nelegiuit de care tot mai povestesc din când în când bătrânii de demult.

Popa vrea să-și răzbune... De ce?... Ei! De unde poate ști Pârvu... Destul că într-o zi moșneanul se-ntorcea călare de la târg. Tocmai se-ntâmplase în ziua aceia să-și spele oile, și nu luase cu el nici o armă. La o cotitură a drumului se-ntălnește cu alt călăreț; d-abia are vreme să-l cunoască cine e — e chiar vrăjmașul lui de moarte — care a și scos pistolul de la brâu. Repede dă pinteni calului și sboară-n goana mare. Popa cârmește-n loc și se ia după el... O să-l ajungă... Iacă biserica... Fugarul sare jos de pe cal, dă năvală nebun în sfântul locaș și gâfâind cade la picioarele iconostasului, pe care-l apucă strâns în brațe. Popa, uitatul de Dumnezeu! își repede calul în amvon, trece pragul călare și trage asupra moșneanului; sângele țâșnește pe sfintele icoane și pe lespezile reci...

Pe popa l-au răspopit, ras și-nchis pe toată viața; și bietul Pârvu! a rămas băetanul să crească el pe frate-său Voinea, care era mititeluț.

În vreme ce visează învățătorul la toate astea, școlărița spune și iar spune mereu din cartea ei pe de rost; copiii ceilalți unii scobesc băncile cu cuțitașele, alții scârțîie pe plăcile lor, și scuipă și șterg cu mâneca, și iar scârțîie; la ferestrele prăfuite bâzîie muștele; aerul e greu, și cei mai micuți cască și se-ntind a ploaie.

Deodată se deschide ușa de perete și un flăcăiandru, un baci tânăr în cămașe, cu bâtă, căciula la o parte pe pletele lui lungi, intră d-abia trăgându-și sufletul:

„Dom-le, săi! vaca-mnitale dom-le!...”

„Ce vacă, mă?” întreabă Pârvu tresărind.

„Vaca-mnitale... hai! degrabă!”

Bucuria școlarilor c-au scăpat de ceasul clasii. Și nu numai atât, mai era și o întâmplare de sensație, care trebuia văzută de-aproape. Năvăliră cu toții la ușe după profesor, și ghionturi și brânci, și se repeziră toți afară strigând care mai de care.

O mulțime de oameni din sat s-adunaseră la imașul lui „ Domnul”. Aci vaca, sforîind turbată de chinul rănii și de ciupiturile muștelor care se strânseseră pe carnea ei vie, smăcina iarba și pământul cu coarnele, se tăvălea și arunca țărână cu picioarele în ochii bietului vițel, care cerea să sugă. Din ochii ei holbați, din privirile ei pierdute, vrea parcă s-arunce scântei de imputare oamenilor pentru crunta suferință, cu care plătea ea nevinovată ura dintre ei.

Pârvu, cu tot sângele-n cap, fără să știe bine ce face, schimba mereu frunze mari de lipan verde udate, pe rana vitei. Veniseră o sumă de femei cu copiii în brațe. Cu capetele acoperite-n maramele lor albe, ele steteau de jur-împrejur, drept în picioare, cu gravitatea matroanelor romane chemate să se pronunțe. Copiii se-nghesuiau împrejurul vitei și „Domnului”; dar tăceau sfioși, temându-se și de o nouă sbuciumare a dobitocului și de încruntarea învățătorului. Pe iarbă și-n țărină se svânta sângele negru.

În capătul potecii, se arătă atunci Sanda, drept în bătaia soarelui, cu fruntea sus, cu furca-n brâu și fusu-ntre degete, fără să sprijine măcar urciorul smălțuit pe care-l ținea sus pe cap. Fota roșie, strânsă bine la mijloc cu betele, îi înfășură în cute mișcătoare trupul plin. Chipul ei pârlit de soare și vânt; sprâncenele negre și-mbinate, expresia întreagă a fizionomiei și mersul ei drept și sigur, toate dedeau acestei fete o înfățișare aspră, dar măreață. Tocmai deaceea flăcăii din sat nu se prea lungeau la glumă cu ea, pentrucă la orice îndrăsneală, ea știa să le-nchiză gura scurt cu două vorbe, mai arzătoare ca două palme

Sanda, nemișcată, cu privirile mari și liniștite, se uita la vita canonită, și fără să lase a se lua aminte, trăgea cu coada ochiului la Pârvu... Numele lui Dragomir, fratele ei, se auzi în mulțime, deocamdată mai șoptit, apoi din ce în ce mai tare. Șoaptele sporeau, și o grămadă de lume se strânse-mprejurul Sandii; începură s-o strângă de-aproape și s-o întrebe răspicat.

Pârvu o văzu și el în sfârșit pe fată. Trecu printre oameni și se opri drept în fața ei: fulgere sclipiră în ochii amândurora.

„Dragomir mi-a făcut-o!” zise învățătorul scrâșnind.

Sanda tăcu.

„Zi tu că nu-i așa, dacă poți!” adăogă el.

Sanda nu zise nici o vorbă, și se uită drept în ochii lui.

„Ci spune odată! ori vrei să-ți pui mâna-n gât!”

Ea-l măsură din cap până-n picioare, și răspunse liniștită și rece:

„Să-mi pui tu mie mâna-n gât? Nu crez treaba asta! Tu să mergi să dai foc, noaptea, ca hoțul, la pătulurile oamenilor, că de-atâta ești bun!”

Și dând într-o parte binișor lumea se duse p-aci-ncolo, fără să se mai uite-napoi.

Pârvu se făcuse vânăt, și scrâșnea mereu:

„Las-că mi-o plătești tu!...”

„Știi tu una? îi zise un moșneag. De ce n-o iei tu de nevastă pe fata asta, mă flăcăule?... E fată voinică și harnică... și s-ar isprăvi odată și dușmănia asta-ntre voi...”

„Eu? pe ea? de nevastă?... Mai bine mă dau de mal în Olt!”

Lumea se strecura, unul după altul, fiecare pe la daraverile lor. Copiii cum văzură că rămân singuri cu dascălul, o șterseră la sănătoasa.

Pârvu rămase lângă vaca lui chinuită de friguri și el cu friguri în suflet. Îi răcorea botul și limba cu apă proaspătă. Stând la gânduri ce să facă: s-o mai îngrijească, ori s-o-njunghie și să-i isprăvească odată canonul.

În vremea asta Sanda ajunse la fântână. Ea apucă lanțul și-ncepu să coboare găleata printre ghizduri; o umplu cu apă, și o trase voinicește afară. Împrejurul ei nimica, nimic până-n zarea depărtată plină de lumina soarelui.

Sanda era frumoasă! și... știa că e frumoasă.

„A! Pârvule, Pârvule, nu te-ar feri Dumnezeu să-mi cazi tu mie odată-n mână!”

Și se gândea că nu-i zisese destul, c-ar fi trebuit să-l arză mai rău, să-l fi făcut de râsul satului întreg... Ei nu spuseră o vorbă măcar de hrana lor dată flăcărilor; și el pentru o boală de vită sculase obștea-n picioare, înjura și sbiera — că era procopsit, om cu capul mare, învățat la carte! Și ăilalți, proștii, îl ascultau cu gura căscată parcă le-ar fi citit din vanghelie.

Pe chipul Sandii se resfrângea sălbătăcia gândului și conștiința unei energii extraordinare. În adevăr fata ceea avea o energie de speriat, care ajunsese de poveste. Dragomir, frate-său, de câte ori zicea: „Cât o fi soră-mea, Sanda, nu mi-e frică!”

Într-o noapte îi călcaseră hoții: cine i-a pus pe goană?... Sanda...

Alta ș-alta era Ancuța — slabă de înger!

„Ce ți-e iar!, îi zise Sanda intrând în bătătură cu cofa plină. Iar ăi fi plâns?”

„N-am plâns, Sando, răspunse femeia mâhnită și îngrijată; dar tare m-a apucat groaza; am auzit că Pârvu umblă ca un turbat — spune la toată lumea că are să ne puie la toți capul!”

Sanda dete din umeri.

Tocmai atunci, popa trecea pe uliță.

„Bună vremea, nevastă”.

„Sărut mâna, taică părinte”.

„Da ce mai făcu iar bărbatu-tău Dragomir, ai?”

„Ce, taică părinte?”

„Ce „ce”? tu nu știi ce?... Vaca lui Pârvu”.

„Care vacă?”

Femeea se făcu galbenă la față și începu să tremure din toate încheeturile.

„Ia nu te mai face, zise popa, parcă lumea nu știe”.

„Doamne! taică părinte, da p-ale altora de ce nu le mai știe lumea? Pătulul nostru care ne-a ars... de! ce zici și sfinția-ta?”

„Uite, eu vă spui că nu-i bine, fata mea; mai gândiți-vă și la Dumnezeu, că o să-nfundați, până la urmă, ocna”.

Și popa plecă-nainte, dând din cap.

„Ce-ți spuse bărbăria de popă, Ancuțo?” întrebă Sanda.

„Că să ne mai gândim la Dumnezeu, ca să nu-nfundăm ocna”.

„Bună vremea, fetelor”, zise un glas străin.

Amândouă se-ntoarseră spre uliță. Era primarul.

„Nu cumva, întreabă omul, s-or fi găsind p-aici, pe la voi, două petece de piele de vacă vie, că le caută stăpânul vitei”.

„Nu se află, răspunse Sanda; dar bine că-mi aduseși aminte: dumneata unde erai mai alaltăeri când ne-a ars pătulul?”

„Alaltăeri?... eram la târg”.

„Apăi de... eu gândesc că tot p-acolo pe la târg or fi și petecele alea de le cauți dumneata. Dacă te-i mai duce, poate l-ei găsi”.

Pieile erau la loc sigur, în argăseală.

„Sluga! spune lui frate-tău multă sănătate, numai să bage de seamă că mai e și judecată și dreptate pe lumea asta”, zise primarul urmându-și calea.

„O doamne! judecata și dreptatea — dacă nu și le face omul singur!...” mormăi Sanda.

Peste două-trei zile după asta, Sanda căuta sa pornească la o moșie mai departe, să vânză niște pui de găină. Dragomir plecase cu calul după scânduri la deal, și ea rămăsese să meargă pe jos. Își lua puii legați de picioare pe cobiliță și porni printre lanurile de ovăz aurite, care sclipeau în bătaia plină a soarelui de vară. D-abia adia un vânt ușor care făcea să joace în zarea încinsă dogoarea lui Cuptor. Era o cale bunicică până s-ajungă în pădure. Fata grăbea mereu.

În sfârșit iacă și pădurea cu cărarea ei umbrită.

Umblase acuma prin umbra răcoroasă cât umblase, când i se păru că nu e singură acolo, parcă venea cineva în urma ei. Până să se-ntoarcă să vază cine-i, Sanda simți la spatele ei aproape o suflare caldă și gâfâită.

Pârvu!... o ajunsese de pe urmă.

Fata dete să se-ntoarcă, dar n-apucă să ia-n mână cobilița de pe umere și se pomeni doborîtă cu fața la pământ, strivită pe rărunchi de genunchii învățătorului.

Pârvu trase cuțitul de la brâu Când Sanda auzi fâșiitul tăișului ieșind din prăsele, se gândi c-atât i-a fost ei să-i fie!

În amețeala ei, simți cum îi desface de pe cap coadele, cum le răsucește pe mână și cum le taie din rădăcină... Într-o clipă dușmanul își făcu isprava. Cu cele două coade tăiate el începu să lovească pe Sanda care se svârcolea ca o șopârlă călcată pe cap.

„Na! urlă dușmanul, mai na! Să te saturi sămânță spurcată!”

Și la fiece cuvânt, o lovitură de gârbaciu. Toate sbuciumările ei fură de prisos. El încetă numai după ce osteni.

Biruită, fără un pic de putere, Sanda își afundă capul în țărînă, unde stete fără să sufle, fără să miște, mai moartă.

Atuncea, Pârvu se ridică-n sus. Sângele i se întoarse în obrajii și buzele albe de mânie. Sanda se ridică și ea. El stete drept în fața ei așteptând-o să se năpustească asupra lui ca o fiară nebună.

Dar nu... Ea se rezemă de un copac, și acoperindu-și ochii cu mâneca, porni pe plâns înecată de cea mai adâncă obidă copilărească.

El rămase asemenea nemișcat în picioare, plimbându-și privirile de la coadele, pe cari le ținea încă-n mână, la basmaua galbenă ce-o smulsese din capul Sandei, aruncată cât colo pe mușchiul verde, și asupra căreia tremura prin dâra unei raze de soare umbrele frunzelor de gorun. Deodată privirea lui se opri asupra Sandii — era frumoasă fată Sanda — și parcă din coadele ei tăiate trecu prin dejtele lui ca un fior ce-l furnică d-alungul brațului și i se opri în inimă, înnecându-i răsuflarea...

A biruit-o!... S-a isprăvit!... A necinstit-o pe biata fată, așa că nici leac, nici descântec nu-i mai pot folosi... Nu cu o vacă, cu o cireadă întreagă și tot nu se poate pune la loc cinstea pierdută — coadele nu cresc la loc de azi pe mâine.

Se aștepta la orice din partea acestei fiare nedomesticite; s-o apuce turba, să se repează să-l străpungă cu un cuțit punându-și toată viața ei la mijloc, să năvălească cu cobilița să-i crepe capul, ori să-l apuce cu dinții; — nu i-ar fi trecut p-în gând că Sanda are să stea mută și amărîtă după atâta ocară, de care chiar el simțea că i s-a sguduit sufletul.

Sanda se șterse la ochi cu mâneca; se aplecă de-și luă basmaua; se legă strâns la cap din ceafă până pe sprincene și, fără o vorbă, fără o privire către dușmanul ei, porni iute în desișul pădurii unde se făcu nevăzută.

Pârvu, neștiind la ce să se hotărască, se uita mereu la coadele cu care rămăsese-n mână. Ce-o să facă el cu ele? Să le lase-n pădure? Să le dea pe apă?... Nu; le-ndoi frumos una peste alta, coadele cele bogate, și le vârî în sânul cămășii la piept. Apoi se-ntoarse-n sat fluerând așa un cântec, orice cântec o fi, cum flueri ca de urît, parcă nu s-ar fi-ntâmplat nimic.

Dar purta-n sân coadele Sandii, a căror frecare dulce și ciudată semăna cu o mângâiere, o mângâiere duioasă și caldă. Ajungând acasă, își deschise dulapul, puse cu multă grije tocmai în fund, între premenelile curate, trofeul luat de la „biata” Sanda, coadele cele frumoase, după ce se uită odată lung la ele. Apoi încuiă dulapul bine, împotriva obiceiului său, fiindcă n-avea doar nimica de preț, luă cheia, ș-o băgă în chimir.

Soarele se cobora de la asfințit aruncând raze potolite printre trunchiurile străvechi ale pădurii. Sanda trecând furiș că o ciută gonită de vânător de la un copac la altul, ajunse-napoi la locul unde-și lăsase cobilița cu puii: bieții pui, uitați acolo, erau aproape stinși de sete, d-abia mai trăgându-și sufletul, cu ciocurile deschise și cu limba uscată. Fata îi duse la fântână, le dete apă până-și veniră iar în fire; luă iar cobilița pe umăr și plecă repede, aruncând din când în când înapoi o privire plină de teamă.

Peste câtăva cale, Sanda ajunse la femeea căreia-i ducea puii pentru târg. Întorcându-se spre casă, fata își spălă la fântână obrajii care-i ardeau ca para focului. Picăturile de apă limpede atârnară în genele ei lungi, îi răcoriră pleoapele aprinse de plâns. Apoi ea intră în desișul pădurii, unde-ncepu să gândească mai lămurit la ce se petrecuse.

Iată, — aci e locul unde ea a fost adineaori atât de neomenos necinstită. Un trunchi de copac stă culcat mai la o parte: ea s-așeaza pe el și se gândește.

... Un om a văzut-o plângând... și cine?... Pârvu, dușmanul ei de moarte... ea a plâns... da, a plâns... biruită și rușinată...

... Da; trebuia să-i fi crăpat dușmanului capul în două cu cobilița!... Se poate mai mare ocară pentru o fată!... și ea care toată viața numai la răsbunare se gândise, atât doar a putut face, — să plângă și să fugă din fața lui, ca un copil mișel de la școală.

Sângele i se urca în ochi, — ea își desfăcu legătura de pe cap. Vinele gâtului i se băteau să se spargă, — ea își rupse chiotoarea cămășii.

Fără voie, Sanda își dete cu mâna prin pletele ei ciunte care-i cădeau peste ochi... și un gând ciudat îi trecu prin minte — de acu are să fie și mai sălbatică și mai neatârnată decât mai-nainte. Deodată însă chipul lui Pârvu, frumos și voinic, îi cuprinse închipuirea. Fără o clipă de iertare o stăpânea icoana acestui om, biruitorul, acel ce o îngenunchiase și o făcuse să plângă din adâncul obidei.

Ea, firește, nu-l privise în față, nu! plecând însă cu ochii-n jos, zărise, prin perdelele-i de lacrămi, înfățișarea lui, nehotărîtă și oarecum stângace după o așa biruință.

... Dar ce se făcuseră coadele ei cele frumoase? Trebue să le fi asvârlit dușmanul în Olt!... Măcar să i le fi smuls înapoi!... Cum și-a pierdut ea până-ntr-atât cumpătul de i le-a lăsat?...

Și sta mereu, și mereu se gândea cu coatele pe genunchi și cu degetele înfipte în capul ei despodobit. Amurgul creștea încet și-n codrul surd domnea o adâncă liniște: n-ai fi bănuit că acolo trăiesc atâtea mii și milioane de vietăți.

Sanda își urma valurile gândirii, fără s-auză tăcerea nemărginită din preajmă-i.

... Mâna de fier ce-i răsucise gâtul... fiorul rece al cuțitului ce-i trecuse prin ceafă... clipa aceea!... crezuse că-i cea din urmă... fiindcă Pârvu o ținuse sub genunchiul lui biruitor... El ar fi putut-o răpune ca pe un miel... De ce n-a răpus-o?— moartea mai bine decât așa ocară... Moartea? Nu, mai bine...

Era fericită acuma că putea răsufla, simțindu-și bătăile inimii, că nu era înghețată și-nțepenită sub ghiara morții!... Și cu o mișcare negândită, fata își pipăi gâtul.

Dar bătaia?... Bătută cu coadele ei lăsate... Și pe urmă? Pe urmă... parcă și lui i-era rușine pe urmă...

... De ce nu și-a mai bătut joc de ea?... De ce n-a mai înjurat-o?... De ce?

Sanda-și afunda degetele în pletele-i de flăcău, și-n ochii ei se arata din nou icoana învățătorului în picioare, încruntat mai mult de părere de rău decât de ură...

Noaptea era acum deplină. Sanda ridică ochii—nu se mai vedea nici un trunchi, nici o cărare. Ca să mai găsească drumul trebuia s-aștepte până-n zori de ziuă.

Deși în mintea ei se depănau tot aceleași și iar aceleași lucruri, vremea nu-i fu lungă. Din când în când bătăile inimii și tâmplelor se mai potoleau, și atunci cu sânge rece ea s-apuca să-și făurească un plan de răsbunare... dar voința cletinată nu putea nimica născoci, nu se putea hotărî la nimic.

Pentru ce?

Neapărat era în coadele pe cari i le răpise dușmanul un farmec... Ea îl simțea bine; câtă vreme părul ei o fi în mâna acelui om, în puterea dânsului va fi și dânsa — o apucase și o ținea de păr. Și ceea ce acuma o necăjea să știe asta era: le luase el coadele ca să i le păstreze? Aș!... de ce să le păstreze?... Nu le-o fi asvârlit poate numaidecât... dar mai târziu, ce era să facă cu ele?... Și poate cu șuvițe din părul ei corbii or să-și facă-n cuiburi culcușul, ca și cu perii unei moarte... La această gândire neagră ar fi vrut să-și capete podoabele-napoi ori mai bine să moară... A! ce bine ar fi sa nu le fi aruncat omul acela... să le fi păstrat el mai bine. Și lacrămile i se porniră iar în șiroaie bogate, fără să știe nici ea de ce, și plânse, plânse mult. Niciodată nu plânsese fata așa, și nu crezuse niciodată că așa-i de bine și de dulce să poată cineva plânge.

De departe, foarte departe, se auzi cocoșul cântând cântecul dimineții... Așa degrabă? De când oare lacrămile pot scurta vremea nopților?

În adevăr se iveau zorile și cu ele formele... Iar cocoșul. Fără să știe pentru ce mai rușinată de ea însăș decât supărată pe Pârvu, se sili să se ridice sdrobită de oboseala gândurilor mai mult decât de neodihnă. Se legă bine la cap și apucă prin pădure cărarea spre casă. Din văile vecine se ridicau aburi reci și alburii; răcoarea dimineții se urcă încet spre cer, unde se stingeau pe rând stelele una câte una.

Frate-său Dragomir, o aștepta, cu sprincenele posomorite, înfipt în pragul porții.

„Da de unde vii tocma acuma? Unde ai umblat toată noaptea?”

„Unde... uite unde!” răspunse ea scurt și aspru.

Și foarte liniștit își desfăcu legătura.

Doamne! ce-njurături! ce turbă sălbatică!

Dragomir nici nu mai întrebase: cine? Știa el bine cine. El plecă disdedimineață de-acasă; nu vrea să auză bocetele Ancuții, când o vedea și ea pe Sanda.

Fata o scurtă de grabă cu bocetele cumnati-sii.

„Acu nu mai putem face nimica... Iacă, oi sta să văz de casă și tu ăi umbla după treburi pe-afară!”

Sanda se apucă de lucru mai harnică decât mai-nainte. Se așeză ea la război, și la pânză și la chilimuri; la apă, la han, și-n toate părțile mergea Ancuța.

Dragomir umbla rătăcit pe câmp ca un lup turbat.

I se păruse că toți îl ocoleau și asta îi îndârjea și mai tare ura. Fugeau toți de el; îi răspundeau de silă, fără să stea să se-ncurce mult la vorbă. Tot satul se dedese în partea lui Pârvu — era mai bogat și mai pricopsit „domnul”. De aceea ura lui Dragomir creștea mereu.

„O să-i dau și eu foc lui!”

„Ce mai treabă! răspunde Sanda; or să-i facă la loc casa; e casa școlii.”

„O să-i trag mai bine un glonț.”

„Or să te bage-n ocnă!”

„Atunci, ce să-i fac?”

„De...”. Și zicând asta, Sanda era cu gândul în alta parte.

Dragomir nu putea pune la cale nimic pe placul Sandii. Nimic nu găsea nemerit din câte-i spunea el, și ca să născocească din mintea ei ceva nu era în stare.

În vremea aceasta, ea, spărsese ciobul de oglindă în care se văzuse așa schimbată — singura oglinjoară ce se afla în casă. Adevărul e că, cu pletele ei negre sbârlite și cu ochii ei întunecați, avea o înfățișare din cale afară sălbatică.

Voise să nimicească pe acest ghicitor mut al sufletului ei; căci, după ce-i treceau frigurile de turbare, ea putea citi în fundul cugetului că ura ei era mai puțin adâncă, mai puțin sigură decât trebuia să fie. Deodată, când lucra mai întețit la război, se oprea pe loc dusă cu gândul pe altă lume, cu privirea pierdută cine știe unde. Apoi se trezea parcă dintr-un vis, se scutura din tot trupu-i și se pornea pe lucru cu toată puterea.

„Ancuțo, zise Dragomir, într-o seară, știi tu una? Pârvu mă biruie. Fuge toată lumea de mine, nu mai pot nici cumpăra nici vinde. Mai bine să plec de-aici și să-mi caut de lucru undeva, în altă parte. M-oi întoarce mai încolo când s-or mai potoli lucrurile.”

„Dar noi?” zise femeia.

„Voi... Voi să stați aici să păziți casa și ce bruma mai avem și noi”.

Ancuța oftă adânc; era așa de sdrobită de la o vreme că nu mai putea ști ce era bine și ce-ar fi fost mai bine. Trăia și parcă nu trăia. Atâta bucurie mai avea să stea cu copilul pe genunchi, să-i asculte gungunirile dulci. Cât era de blândă și de tristă, îi era teamă pentru copil și de mângâierile, adesea prea aspre, ale tatălui. Și Sanda i-l împingea supărată când mititelul începea să plângă:

„Și ăsta, zicea Sanda, o să fie o mămăligă ca mă-sa... nu ne seamănă nouă!”

Într-o zi, Dragomir când trecea p-în sat se pomeni cu o piatră după el, și apoi alta și pe urmă o ploaie de pietre, pe cari i le aruncau copiii ieșind de la școală. Se aplecă repede și-ncepu să le arunce înapoi una câte una — pe o fetiță o răni la glesnă, unui băiat îi sparse capul, altuia, care ridicase mâna la cap să se apere, îi rupse un deget.

Fapta asta-n sfârșit sculă tot satu-n picioare. Nu mai era chip... Dragomir trebuia să-și ia câmpii.

„Sando, tu ești bărbată... Îți las în seama ta și nevasta și copilul. Mai bine pentru voi să nu mai stau, până s-or mai potoli dușmanii. O să vie ea și vremea noastră... Acu sunt ei mai tari... S-au dat toți în partea dascălului... (aici, o înjurătură să se cutremure carnea pe om)... Mă duc... plec... Rămâneți sănătoși!”

Fără vorbă, Sanda dete din cap, că adică „bine”, și-i luă copilul din brațe... Ancuța fugi tocmai în fundul curții ca să nu-l vază pe Dragomir plecând, și Dragomir plecă degrabă fără să se mai uite-napoi.

Când află că Dragomir fugise, Pârvu își răsuci mustața cu mulțumire, mirându-se totuș că lucrurile s-au isprăvit așa de scurt.

Câte odată, învățătorul descuia dulapul și s-apuca să netezească binișor coadele tăiate. Adesea îi venise să le arunce, ca să scape de farmecul lor; dar farmecele au putere... De ce să le arunce? Și așa, simțind bine cum creștea primejdia, Pârvu zâmbea și le mângâia mereu.

Se dedese vacanță la școală: scăpaseră și școlarii și dascălul. Și era cald! Sanda nu se arătase nici la coasă, nici nicăiri, parcă intrase-n pământ. Ancuța făcea acuma toate treburile... Ziua muncea și noaptea pândea așteptându-și bărbatul, care venea pin când în când în puterea nopții să-și vază casa. Venea, cine știe de unde, călare pe deșelate, cu picioarele goale, om scăpătat care-și pierduse fugărit tot rostul.

Și încă și alt necaz: Dragomir își temea nevasta. Într-o noapte pe lună — ce-i veni lui! — nu fusese cam de mult pe la ele — își lăsă calul priponit tocma-n fundul ogrăzii și încetinel, pitulându-se pe lângă mărăcini, s-apropie de casă.

Nemerise bine... Un om dădea târcoale pe la poartă. Dragomir, cu inima oprită în loc, apucă strâns prăselele cuțitului. A!... e Pârvu... Ce caută? Ce umblă de colo până colo?... să dea foc casii?... să omoare pe copil?... să scoată din minți... să necinstească pe Ancuța!?... Ce-o fi, bine nu e.

Dragomir totuș nu mișcă, stând gata să se arunce la nevoie asupra dușmanului.

Pârvu intră furișat în curte, s-apropie binișor de o ferestruică și bătu încetinel.

... Ce-i asta?

„Sando, șopti înfundat tânărul, Sando!”

Și așteptă.

Dragomir așteptă și el.

Ferestruica se deschise în bătaia razelor lunii.

„Ce mai vrei cu mine?” zise Sanda, cu glasul tremurat și cu răsuflarea-necată.

„Tot nu vrei să mă ierți?”

Sanda-ncepu să râză amar... și, fără să zică o vorbă, își puse mâinile în păr arătând omului urmările crudei lui fapte.

„Iartă-mă odată; iartă-mă!”

„Să te iert? Da de când încape iertare între noi?

„Sando, nu mai am odină... M-ai fermecat... Coadele tale sunt fermecate.”

„Atunci dă-mi-le-napoi.”

„Nu se poate, acu sunt ale mele...”

Și voind să-și îmblânzească vorba prea aspră, învățătorul adăogă duios:

„Lasă-mi-le mie, fată, mă rog: ce-o să mai faci tu cu ele?”

„Mi le-nnod în cap și mai mă duc și eu la horă, în loc să stau ascunsă de lumina zilei și de ochii oamenilor ca o bufniță.”

„Așa?... tocmai de-aia nu ți le dau. Las că ești frumoasă destul ș-așa... Nu te mai duce la horă... Stăi acasă! să nu te mai văz jucând!”

Dragomir se lovi cu palma peste obraz și-ncepu să fluere-n sec, cum flueră rumânul când vede ceva de s-ar cruci și dracul. Un zâmbet ciudat îi umflă nările, și gândul îi zise:

„Acu ești al meu! acu te-a luat gaia!”

Sanda se uită drept în ochii tânărului:

„Acuma-mi și poruncești, ai?”

„Vezi bine... nu te-am biruit? N-ai să fii tu a mea?” Drept răspuns, Sanda voi să închiză la loc fereastra.

„Stai, nu-nchide! mai stai!” zise el petrecându-și mâna între cercevea și pervazul ferestrii. Sanda strigă înnecat:

„Dacă pică, Doamne ferește, frate-meu și te vede!”

„Ei ș-apoi, gândești că mi-e frică de el?... ori poate ți-e frică ție de mine!”

„Mie, frică de tine?... Acu nu mai mi-e frica”

O tăcere... lungă tăcere. Apoi Pârvu, foarte încet:

„De ce tremuri, Sando?... Ce tare ți se bate inima... De ce ți se bate așa tare?”

„Pentrucă nu pot să-mi răzbun pe tine...”

„Lasă c-o să pot eu, șopti Dragomir, când l-ăi încurca bine de tot.”

„Tot crezi că nu te-ai răzbunat destul?...”

Sanda tresări:

„St!... n-ai auzit?” zise ea.

„Mi se bate și mie inima”, răspunse Pârvu.

„Nu, nu inima”.

„Vreun liliac, ori vreo cucuvea”.

„Nu... Parcă a răsuflat cineva ș-a râs înfundat”.

„Aș! de când te-ai făcut tu așa fricoasă?”

„De când mi-am pierdut coadele”.

„Lasă: părul crește la loc ca iarba cosită”.

Și tânărul dete să-i mângâie capul. Ea se smunci-napoi... era cuprinsă de neliniște:

„A! dacă ași fi fost eu bărbat!”

„Bărbat? de ce?”

„Cum te-aș fi-njunghiat!”

„Înjunghiă-mă acu... Ține cuțitul”.

El cu o mână îi dete, de prăsele, cuțitul și cu mâna cealaltă o apucă pe a ei. Sanda se uită lung la tăiușul lucios ce sclipea la lumina lunii; apoi se uită la Pârvu, care aștepta nemișcat cu cotul rezemat de fereastră.

„... Ce sunt eu, bărbat?... eu sunt femee...” și-i dete cuțitul fără să mai privească tăișul sclipitor.

„Sando! Sando!” strigă Ancuța de dincolo din odaie. Într-o clipă Sanda se făcu nevăzută.

Pârvu mai stete încă pe loc, pierdut în gânduri adânci, când oftând, când zâmbind. El nu vedea ochii lui Dragomir scânteind în dosul mărăcinilor: vedea numai pe Sanda; pe Sanda de adineaori, pe Sanda pe care o iubea sufletul lui din fundul fundului. Bucuros s-ar fi lăsat să-l ucigă ea: atunci ar fi luat-o în brațe, ar fi scăldat-o în sângele lui, dându-i cea din urmă picătură de viață cu cea mai caldă bucurie.

Dar Sanda nu voise să-l lovească. De ce? O îmblânzise el în adevăr? La această gândire, o fericire nespusă înnecă sufletul tânărului învățător. El aplecă binișor fereastra pe din afară și plecă.

Ancuța, trezită din visul urît care o chinuise și o făcuse să strige, adormi iar făcându-și cruce, și Sanda se întoarse iar la fereastră. Cu fruntea rezimată de mână ea își afundă lung privirea în întunericul depărtat al nopții. Ea auzi țăcăneala unui pas de cal, care se stinse degrab în sgomotul valurilor Oltului. Stete mult așa căutând să-și strângă și să-și aducă-napoi tot, tot ce se petrecuse adineaori, când Pârvu sta drept în fața ei și aștepta să-l lovească.

De ce nu-l lovise?... De ce-și uitase setea ei de răzbunare?

O mie de gânduri îi treceau încurcate prin minte ca norii pe d-asupra lunii limpezi. Un fior o apucă din spate... era prea răcoare... închise fereastra și se culcă.

Îi era cald... o înneca... Degeaba se așeză în toate felurile pe culcușul ei tare, pe care adormea al-dată așa de repede — somnul fugea de ea. Se sculă și ieși din casă.

Apucă de vale spre râu și se așeză pe malul singuratic...

Adineaori el fusese în fața ei; viața fusese-n mâna ei; putea să i-o ia; și-n loc el să tremure, tremurase ea... Din gânduri în gânduri, Sanda își aduse aminte de vaca jupuită de vie, și o simțire de tot nouă, pe care această fata nici n-o bănuise vr-odată, nici nu o putuse înțelege la alții, începu să-i cuprinză sufletul — mila.

Și iar se gândi la Pârvu, închipuindu-și ce trebuia să fi simțit el când a găsit pe frate-său răpus!... Cum o fi plâns!... Cum și-o fi smuls părul din cap! Cum o fi strigat în ajutor!... Cum o fi sărutat pe bietul de Voinea!... Deodată gândul ei sări la omul pe care ea îl știa că făcuse cruntul omor, la fratele ei Dragomir, om crud, care nu trebuia iubit, pe care ea nu-l mai putea iubi pentru că omorîse pe fratele Pârvuluî.

Lacrimi începură să ude obrajii fetii, lacrimi, pentru întâia oară lacrimi de milă.

Peste câtăva vreme, Dragomir se-ntoarse iară ca o stafie în puterea nopții. Data asta văzu pe soră-sa ieșind din casă la semnul învățătorului; o văzu pe ea, pe Sanda, cum se lasă să o ia de mijloc Pârvu.

Atunci, Dragomir își mușcă dejtele pîn-la sânge; își înghiți înjurăturile, își opri răsuflarea, ca să nu-i scape cumva o vorbă din câte-și spuneau. Ei trecură pe aproape de el, mergând către pădure, vorbind dulce pe-nfundate.

De ce Dragomir nu se repezi să-i facă și lui Pârvu seama cum i-o făcuse lui Voinea? De ce lăsă prăselele cuțitului în pace? Cine poate ști? destul că în seara aceea, fără să mai dea ochii cu nevasta lui, omul nostru plecă înapoi de unde venise șoptindu-și printre dinți:

„O să vie vremea!”

Trecuseră săptămâni; Dragomir nu se mai arăta.

Într-o seară se-ntoarse.

Din nou, cei doi iubiți trecură p-aproape de ascunzătoarea de unde el îi pândea, și fratele mai mare putu auzi glasul sorii-sii șoptind cătră Pârvu:

„Mi-e frică”.

— De ce! răspunse învățătorul; de ce să-ți fie frică, dacă sunt eu aici?

— Nu de mine, de tine. Ce face Dragomir mie nu-mi place... De atâta vreme nu mai dă semne de viață... Dacă ne prinde odată?

— Pădurea-i mare și noaptea-ntunecoasă.

— Da, dar el vede noaptea ca dihorul.

— N-am grije, Sando, nu mă poate birui Dragomir”.

Sandii îi trecu repede prin minte Voinea: și acela era voinic, și lui nu-i era teamă de fratele ei.

„O să te pândească să te prinză când n-ai să te poți apăra... Mi-e groază, Pârvule, fie-ți milă de mine! Stau zi și noapte cu ochii mari deschiși, că mi s-au uscat și nu-i mai pot închide... Ș-aș vrea și eu să dorm... să dorm câtuș de puțin, numa să dorm fără grijă și fără teamă”.

Și zicând aceasta și tremurând ca de spaima unei grozave primejdii ce i s-ar fi arătat neînduplecată în față-i, Sanda își ascundea capul sub brațul puternic al Pârvului.

„Atunci, dacă-i așa, zise în sfârșit Pârvu, hai să fugim...”

— Da, Pârvule, să fugim departe, să ni se piarză urma, să nu mai știe nimeni dintre ai noștri de noi!

De hatârul ei, ori poate, cine știe, chiar de o împărtășire a presimțirilor ei, Pârvu se hotărî:

„Fie ș-așa... Duminică noaptea, poimâine, te aștept la șipot. Plecăm; până să cânte cocoșul suntem pe muchea dealului, și când o miji de ziuă am trecut granița dincolo.”

„Da, zise Sanda, cu sufletul ușurat; atunci nu mai am frică. Tu nu știi, Pârvule, ce e frica... e ca un vierme care-ți intră în suflet și te roade, te roade până te omoară”.

Pârvu zâmbi:

„De! Sando, adevărat că nu știu: ce-i drept, mie nu mi-a fost frică niciodată”.

Iar la spatele lui, foarte aproape, scânteiau în umbră doi ochi dușmani de moarte.

Pe când se petreceau acestea, Ancuța, prăpădită de atâta așteptare și nesiguranță, căzuse la pat. Sanda o îngrijea zi și noapte cu toată dragostea. Îi era teamă Sandii să nu se-ngreuneze boala cumnate-sii: simțea că i-ar fi fost o mare apăsare asupra cugetului să pârăsească pe biata nenorocită în așa hal.

Când Sanda-i spuse aceasta lui Pârvu, el dete din umeri. „Dar ce? nu mai sunt femei în sat s-o îngrijească! Și mai la urmă, ce-ai să-i faci? Dacă a lăsat-o bărbatu-său, ce ești tu de vină?”

De dimineață, Sanda se duse la o cumătră, și mai cu făgădueli, mai cu daruri, o hotărî să îngrijească vreo câteva zile de Ancuța, pentru că ea, Sanda, avea să meargă la târg, după niște daravere, și nu vrea să lase pe bolnava singură cu copilul.

Duminică noaptea sosi în sfârșit—o noapte caldă și limpede: sus o ploaie de stele; jos mănunchiuri de mii de licurici; și toate scânteierile de sus și de jos s-aprindeau, se stingeau și iar s-aprindeau în mijlocul celei mai adânci tăceri.

Pârvu aștepta de mult la șipot cu calul înșăuat, când sosi Sanda din livede. El o văzu bine de departe: un licurici se încurcase în perii ei din frunte, și ca o candelă, care veghiază în umbra altarului d-asupra icoanii sfinte, arunca lumina-i albăstruie pe sprîncenele femeii.

Cu toată căldura nopții, Sanda tremura și mâna ei pe care o apucă Pârvu era înghețată.

Vorbe puține... El o ajută să se suie pe cal și haide! Calul sforăi și nu vru să plece.

„Asta-i semn rău Pârvule!”

— Aș!”

O înjurătură, un ghiont în coastele dobitocului — calul se smunci în silă din loc, și porniră.

Fără nici un sgomot, ocoliră satul... Nimini nu-i auzi, nici un câine măcar nu-i simți trecând.

Înainte de revărsatul zorilor, erau departe în munte, aproape de graniță; și când cea d-întâiu rază a soarelui auri cel mai înalt pisc de piatră, ei putură să răsufle fără teamă; granița era ca la o bătaie bună de pușcă.

Pentru întâia oară Sanda zâmbi tovarășului ei și chipul i se însenină.

„Vezi, zise el, că ți-era frică degeaba. Acu am scăpat”.

Dar n-apucă să isprăvească bine vorba, și de la cotitura unei stânci se arată Dragomir galben și înfiorător.

„Al meu ești!” strigă el și ca trăsnetul căzu asupra lui Pârvu.

Cuțitul se duse p-între coaste până în prăsele: încă o lovitură în pântece și alta în gât și multe altele pe unde se nemerea... și calcă-l cu picioarele și lasă-l și iar.

Când își potoli setea grozavă, Dragomir, plin de sânge din cap până-n picioare, se-ntoarse către ea:

„Să trăești Sanda, că mi l-ai dat în mână! Am scăpat acu de tot de dușman. Aide, râzi de!”

Sanda începu să râză cu hohot de răsună muntele, un râs așa de lung și de îngrozitor că Dragomir însuș se cutremură. El voi s-o apuce și s-o sguduie ca să o oprească a mai deștepta tăcerea adâncă a culmilor. Ea îl împinse cât colo strigând:

„Sânge, sânge!”

— Destul acu! taci... Ai mai bine să fugim, să nu dea cineva peste noi, că-nfundăm ocna!

— Nu, strigă Sanda cu un glas înspăimântător, nu; de ocnă să n-ai frică! Hai la Olt să te speli de sânge; hai de te curăță... ai bălăcit în sânge! hai de te curăță!”

Zicând aceasta, ea se urcă pe cal și fără să se mai uite-napoi porni îndărăt la vale. Dragomir se luă după ea uitân-du-se încoace și-ncolo să nu-l vază cineva. Nimeni... Sus, în albastrul dimineții, plutea în cercuri largi un vultur, și mai-ncolo altul; tâlharii vânturilor se coborau încet la locul însemnat de Dragomir.

„Acu să ne socotim și amândoi! zise încruntat Dragomir, care mergea jos alături cu calul.

Sanda se uită la el fără să-i răspunză, fără să clipească, parcă ar fi fost de piatră.

„Nu ți-e frică? zise el.

— Frică? Acu de ce să-mi mai fie frică!

— De ce te așteaptă.

— Mergi mai degrab de te spală... c-apoi ocna...

— Gândești că nu știu tot.

— Mergi de te spală!...

Ajunseră la gura unei văi, pe un tăpșan d-asupra Oltului, care trecea aici între doi pereți drepți de stâncă.

„Putem coborî p-aci? întrebă Sanda.”

— Nu, răspunse Dragomir, care lăsase căpăstrul și se aplecase pe marginea prăpăstiei să cunoască locul.

— Mergi de te spală!... Spală-te!”

Atât mai putu auzi Dragomir; ale din urmă vorbe ce-i fusese dat să mai auză.

Într-o clipă, Sanda sărise de pe-cal, pusese mâna ei de fier în ceafa lui Dragomir, care era aplecat pe marginea stâncii, și-i făcuse vânt în gol. Ea-l privi cum se duce, cum se rostogolește împins cât colo de un colț de piatră, de care s-a împiedicat, și cum îl înghit, la urmă, valurile tocmai la locul unde se-nvârtește un ochi larg fără fund știut.

După multe zile de lingoare, Ancuța își mai veni puțin în cunoștință. Cumătră care o îngrijise o părăsise având și ea casa ei de-ngrijit, și o babă bătrână luase să caute de copil.

Tot culcată și nemișcată, biata femee simțea oboseala acea binefăcătoare pe care numai omul ce a trecut printr-o boală grea o știe. Dar ce se făcuse Sanda? Toți o părăsiseră, și bărbatul și cumnata?

Într-o dimineață se pomeni că-i aruncă cineva, de pe fereastră-n pat, o pietricică.

Bolnava-și întoarse a lene capul spre lumină: era Sanda. Ea-și scutură părul sbârlit, își arătă dinții albi și se făcu nevăzută.

„Sando! Sando!” strigă Ancuța cu glasul ei stins.

Nimeni nu răspunse.

Să fi fost o vedenie? S-o fi apucat iar frigurile?... Cu dreapta ei slăbănogită de atâta suferință, femeia își făcu cruce.

Dar pietricica era în pat lângă ea; o vedea, o pipăia, — tot Sanda fusese.

Ancuța așteptă zi după zi—fără să mai vază pe cumnată-sa.

Calul lui Pârvu s-a întors acasă plin de sânge; Dragomir a intrat parcă-n pământ, și Sanda — Sanda e nebună: vara, iarna, umblă p-în pădure cu niște sdrențe pe ea, cu părul vâlvoi și cântă, cântă mereu; și când un om de omenie, ori o femee cu milă, îi dă de pomană un codru de mămăligă, biata nebună îi zice râzând:

„Bogdaproste!... S-a spălat da, s-a spălat!

— Ce s-o fi întâmplat? se întreabă oamenii din sat.

— Ce?... Ce mai poți afla de la un nebun?... Numai Dumnezeu poate ști”.

Adesea pădurea s-a uscat și a înverzit iar; copiii au ajuns oameni, și bătrânii odihnesc sub umbra sfintei cruci. Sanda tot trăește. Anii au trecut peste ea mai ușor ca peste oamenii cuminți. Întâmplările ei se povestesc ca un basm, dar nimeni nu-și închipuie, când vede pe biata bătrână râzând, vorbind și jucându-se cu toate cele ca un copil mic, că-i stă în față cel din urmă gâde și jertfa cea din urmă a unei străvechi răzbunări.