Rațu

 

Sechel Moise, mîndru de oștile sale
Aștepta românii pe o verde vale.
Dar p-un pisc sălbatic ce din nori ieșea,
Ca o frunte d-aur luna strălucea.
Acolo s-așază căpitani la masă.
Dulcelor speranțe inima lor lasă;
Între ei acolo stă Radu Șerban
Domnul României, mare căpitan.
Astfel printre niște dealuri mai mărunte,
Muntele înalță gînditoarea frunte.
Plosca lată-n pîntece cu pelin spumînd,
Ei la toți la masă o treceau pe rînd;
Fiecare oaspe care o primește,
Către adunare un cuvînt rostește.
Cînd veni la Rațu, iacă cum vorbi:
„Sechel d-a mea mînă trebuie-a muri.
„Am jurat aceasta cînd Mihai cel mare
„A căzut cu viața prin a lui trădare.
„Ca o frunte d-aur luna luce-n plai,
„În lumină-i trece umbra lui Mihai;
„Ea ne-arată-n noapte biruință mare
„Și ne cere nouă sfînta răzbunare!”
Domnul îi răspunde: „Fericit cuvînt!
„Rațu, împlinește al tău jurămînt
„În această noapte!” Zice. Toți plecară.
Și lovesc în noapte armia maghiară.

Crîncenă lovire! Ungurii cădeau;
Primeau întreită moartea ce dădeau.
Raț pe Sechel vede și îl înconjoară.
Sechel cade... viața-i către iaduri zboară.
Unguri mulți se-nclină. Sufletele lor,
Părăsind pămîntul, fac pe cer un nor.
Biruința noastră e acum deplină.
Ca o frunte d-aur luna sus lumină.
Valuri dulci de raze plouă peste plai,
Iar în raze-i trece umbra lui Mihai.