Rabindranath Tagore la București
| Rabindranath Tagore la București de Alexandru Tzigara-Samurcaș |
Sol al civilizației milenare a Indiei, Rabindranath Tagore a trecut și prin țara noastră, pentru a ne aduce cuvântul etern al poeziei.
În conferința ce a ținut-o la Teatrul Național, ne-a spus că nu a venit ca filozof sau ca profet, ci ca un poet ce-și închină prinosul de dragoste și de aceea nu ne-a vorbit decât de tinerețea lui și de împrejurările, în care și-a descoperit și desăvârșit geniul poetic.
Urmaș al unei ilustre familii de brahmani, el e fiul unui reformator religios care era în capul sectei monoteiste din India și în casa căruia domnea o atmosferă spirituală, care a fost prielnică dezvoltării personalității marelui poet.
Din minunata conferință, care are forma și stilul unui poem, spicuim câteva adevăruri capitale despre poezie.
Tagore ne afirmă, că în tinerețe, recita versuri sanscrite: „Fără a le căuta înțelesul, le-am învățat de-a rostul, captivat de ritm, sorbind din adâncul muzicii senzația de eliberare a cugetului pe care mi-o dădea șopăitul palmierilor clătinați de vânt, care îmi vorbeau de codrul îndepărtat, de vuietul mării.“
Iată deci că melodia sunetelor și ritmul silabelor sunt un izvor de inspirație poetică, independent de sensul cuvintelor. Emoțiunea specială produsă de muzica poeziei se transformă în sentimente, ce se ridică la înălțimi spirituale nebănuite.
În aceiași frază găsim și mărturisirea puternicului lirism de care e însuflețit poetul: penetrațiunea sentimentală a naturii cu elanul său, care creează realitatea, după aspirațiile sale lăuntrice. De la finit la infinit, de la multiplu la unitate, de la suferință la bucurie prin iubire, aceasta este țelul spre care tinde indianul. Creațiunile poetului exprimă un ideal de unitate în manifestările sale infinit de variate, iar în ele găsește bucurie, pentru că îi revelează formule perfecte ale unei unități, care îi e inerentă.
Idea capitală a conferinței e tocmai rolul bucuriei și iubirii în fenomenul poetic. „Poema este expresia eternei Dragoste ce leagă individul cu superiorul divin“ ne-a spus el. Iar în „Religiunea poetului“ a scris: „În dragoste găsim o bucurie supremă, pentru că e adevărul suprem.
De ce? Pentru că iubirea își are cauza în sine și trăiește prin sine, ca o flacără imaterială. În „Sadhana" poetul ne spune: „După ce am cunoscut că la „nirvana“ predicată de Buddha, ajungem prin iubire, suntem siguri că „nirvana“ e piscul cel mai înalt al iubirii.
Căci iubirea își are scopul în sine.“
Creația artistică își are izvorul în iubire prin bucurie. „E bucuria care despică o parte din noi înșine și îi dă formă în creația iubirii, ca să ne regăsim întregi în ea. De aceea această despicare (esteriorizarea unei idei artistice depline, dându-i o formă) nu-și are pricina în lepădare, ci în iubire“ scrie poetul mai departe.
Ce fel de iubire însă? Ne-a spus-o dânsul în conferința sa: Nu o dragoste abstractă, ci o dragoste concretizată.
Și aci e cheia farmecului lirismului lui Tagore, care de la concret și sensibil, sugerează și evocă cele mai înalte și spiritualizate sentimente. Chiar el ne afirmă acest mare adevăr, pe care noi europenii civilizați îl cam nesocotim: „Minunata creație poetică și mistică este izvorâtă din inspirația spontană a unor suflete primitive”. Iar aci sensul cuvântului din urmă trebuie tălmăcit la lumina cugetării lui Tagore, adică lipsit de orice material deductiv, țâșnit din intuiție pură și vie. Revelația poetică este deci o experiență mistică de aceeași natură cu cea religioasă, după cum spunea și Henri Brémond când compară poezia cu rugăciunea.
Dar iată că poetul ajunge prin iubire la bucurie, pe care o găsește pretutindeni:
„Bucuria infinită se descopere în forme variate, luând asupră-și jugul legii și noi ne îndeplinim destinul când în forme recunoaștem bucuria și în lege iubirea, când ne desfacem de legăturile finitului și tindem înapoi spre căminul nostru din infinit”. Iar tot „Sadhana” zice: „În bucurie ajunge unitatea la realizarea ei: unitatea sufletului nostru cu lumea și unitatea lumii cu iubirea veșnică”.
Prin minunea fenomenului poetic Tagore a priceput înțelesul vorbelor strămoșești: „Viața se revelează în forma fără de moarte a bucuriei“.
Poetul a încheiat conferința recitând două poeme în bengali, în care am regăsit geniul său liric, care concretizează cele mai spirituale aspirațiuni omenești în formele vii și mistice ale poeziei.
Cu aureola de înălțare sufletească și nespusă seninătate, care se desprinde în jurul figurii sale de profet, cu privirea ce pare a fi contemplat Dumnezeirea, Rabindranath Tagore a trecut prin mijlocul nostru ca un crainic venit din țărmuri de dincolo de realitate, aducându-ne vestea cea bună din lumea clădită de visurile noastre.