Radu Șerban

 

Aurora-așterne cosițele sale
D-aur și purpură p-a soarelui cale.
Soarele s-arată pe un pisc în foc;
Peste două taberi razele lui joc.
Dar în cort la Batori pare o femeie:
Jună și frumoasă, seamănă a zeie.
Buclele-i umbroase cad pe albu-i sîn,
Ca noaptea cu raza zilelor se-ngîn;
Lacrimile udă fața sa curată.
Este a lui Radu doamnă întristată.
Ea era captivă. Batori cînta:
– „Înaintea oștii mă vei săruta?”
Rîd mult căpitanii. – „Nație barbară,
„Dumnezeu să ardă cu foc a ta țară!
– „Să lăsați pe doamna fără alt veșmînt
„Decît crini și ruje ce pe corpu-i sunt;
„Astfel printre cete să o plimbe-ndată!”
Zice. O trompetă sună deodată.
Radu Șerban vine cu ai săi Roșiori
Ce-au în lance moartea și în vorbe flori.

– „Da-voi una sută servi, barbarul zice,
„Cărui va aduce viu pe Radu-aice!”

Lupta se deschide. Centrul se pleca,
Însă domnul țării inimă îi da.
Cu cavaleria vine și lovește,
Ca cerescul fulger pe maghiari trăsnește;
Cale de trei leghe este latul plai
Coperit de arme, sînge, oameni, cai.
Batori de la coifu-i penele aruncă.
Cu rușine fuge singur peste luncă.

Radu-nalță-o cruce pe care scria:
Că acestui sînge cauza era
Batori, nu Radu domnul cel din țară.
Zece mii de unguri aici se-ngropară.