Realism și poezie
de Mihail Manoilescu

publicată în Gazeta Matematică, ediția mai 1910

11828Realism și poezieMihail Manoilescu


O noapte de mai cu lună în grădină la Copou,
Pe o bancă eroina, în fund nobilul erou.
Ea, o gingașă elevă, el, un tânăr realist;
Ea stă tristă, gânditoare, el emoționat și trist.
Dar deodată se transformă, fața i se luminează,
Se inspiră, -și ia avântul și spre dânsa-naintează.
„Tremurând ca la tabelă când mi-am încercat norocul
Și concursului „Gazetei” am vrut ca să-i înfrunt focul,
Alb... ca și lucrarea scrisă ce atunci am prezentat-o
Astfel mi-am luat curajul să-ți vorbesc ție-adorato!
Când treci zveltă și subțire parc-ai fi o integrală,
Cum să nu te-adore-un tânăr de clasa a VIII-a reală?!
Ca un zero supra zero stau în nedeterminare
Sufletul mi-l chinuiește o problemă-ngrozitoare:
Te-am văzut trecând pe stradă, m-ai cucerit dintr-odată.
Și tu m-ai văzut pe mine? reciproca-adevărată-i?
Nu cerca ca prin tangentă să-mi ocolești întrebarea,
Dă-mi sentința mai degrabă, mă cuprinde nerăbdarea,
Căci de mi-ai întinde arcul inimii mai mult de π,
Ai trece peste limită și, vai, va putea plesni!
Calculând cu logaritmii unghiul sufletului tău
L-am găsit destul de mare ca să-ncap în el și eu.
Nu cer prea mult de la tine, nu am nici un gând demonic,
Numai ca doi buni prieteni să fim în raport armonic.
Totu-n mine convergează către-un scop suprem: iubirea,
Și din ea îmi derivează chinul și nenorocirea.
Căci dorința-i infinită, dar puterea totdeauna
Mărginită ca un sinus între minus și plus una.
Și iubirea n-are maxim, crește făr-a se opri,
Derivata-i pozitivă oricând și oricum ar fi.
Fericirea mea-i o fracție cu numărătorul zero,
Numai de tine depinde s-o modifici, scumpă Hero!
Căci, dac-ai muta pe zero și l-ai pune numitor,
Ea s-ar face infinită, eu fericit muritor.
Când ceva nu-ți place ție mă supără și pe mine;
De ești veselă sunt vesel, eu sunt funcție de tine.
Îmi descompun sufletu-n serii, să-l poți mai bine-aprecia,
Ș-apoi ca binomul lui Newton să-mi dezvelești inima ta.
Ecuație nedezlegată e sufletu-ntreg al tău
Și cine-ncearcă s-o rezolve complică problema mai rău.
Dar n-ai să elimini din mine nici prin metoda lui Cauchy
Credința că, la urma urmei, tot voi putea-o rezolvi!
Admite-mă lângă tine pentru studierea temei,
Să găsesc soluțiunea care convine problemei.
Stând departe față-n față, vom fi tot indiferenți,
Nu astfel se manifestă simțirea între studenți,
Căci totdeauna iubirea, care-i limita speranței,
E invers proporțională chiar cu pătratul distanței.
De rămâi tot radicală și îmi neglijezi iubirea
Ca pe-a opta zecimală, mi se schimbă toată firea,
Și, cuprins de indignare, văd înaintea mea roș.
Gânduri negre dau năvală ca soluțiile-n coș,
Și imagini defilează ca pe-un eteric covor,
Ca șirul de derivate din formula lui Taylor.

Dar de mi-ai primi iubirea, aș sări ca într-un vis,
Ca o funcție discontinuă din infern în paradis!
Matematica, „Gazeta”, aceste duioase-amoruri,
Le-aș sacrifica pe toate; noi aspirații, noi doruri,
Dintr-o lume transcendentă pân-acuma pentru mine,
M-ar cuprinde, m-ar preface, de-aș sta alături de tine!
N-aș mai aștepta de-acuma acel cincisprezece-al lunii
Care aduce „Gazeta”, focarul ambițiunii
Oricărui zis „matematic” realist ce se respectă,
Căci numai tu ai secretul de fericire complectă!
Singura problemă care m-ar interesa pe mine
Ar fi cum să-mi schimb ființa ca să pot fi demn de tine.
Tot ce-ai spune pentru mine axiomă-ar rămânea,
Ți-aș ceda de bună voie autonomia mea!

Și dacă, precum ți-am promis, n-oi fi rob voinței tale,
S-ajung să calculez pe e c-un milion de zecimale.
Să sufăr până-n clipa când s-or tăia două paralele,
Iară distanța dintre noi să fie fixă ca-ntre ele.
Să stau așteptând iubire până când s-o rezolva
Mult celebra chestiune, teorema lui Fermat.
Să-nghit Geometrografia propusă de Ionescu
Și să fiu zvârlit în lună ca ghiuleaua lui Lalescu.
M-apuce epi-elipsia și orice altă hiperboală,
Să crească în progresiune cu-o rație fenomenală,
Să s-anuleze în mine și iubirea, și speranța,
Sau să măsor de la minus la plus infinit distanța!
Să mă consume văpaia focarelor ce-ai sub gene
Și să fiu trecut prin ciurul grecului Eratostene!
Dar dac-o fi între noi să rămână-ntr-una armonie,
Să ne iubim pân-va scoate Ioachimescu-o Geometrie.

[...]

Și tu nu simți cum natura cu-o putere infinită
Ne atrage, ne îndeamnă să fim funcție-mplicită?
Și când de voci mai profane ții seamă la orice pas,
A fortiori rezultă s-asculți al naturii glas!”

Tânărul tăcu, și-n calmul atmosferei, monoton,
Se-auzeau doar două inimi ce băteau în unison.

„Cum mai simți tu poezia și cât de frumos vorbești,
Când te-ascult, mă simt răpită către sferele cerești”.

Ea pronunțase sentința; el, pătruns, emoționat,
Zăpăcit de fericire, o privește transportat.

„În sfârșit mi-am atins scopul, te-am văzut înduioșată!”

Pauză — o sărutare — teorema-i demonstrată!