Realitatea

 

Pâlcuri negre de ciori vestiau iarna prin văzduhul răsvrătit de vânturi și nori...

Soarele nu mai scotea lumea afară din casă, în grădină, sub pomi sau pe prispă, la umbra strașinei; copiii, goi și sgomotoși, nu se mai jucau în țărână, in mijlocul drumului...

Orășelul par’că se pustiise și domnia pretutindeni posomorirea sfârșitului de toamnă ...

Dar prin stradele deșerte umbla rătăcit, fără căpătâiu, fără adăpost, nebunul cunoscut de toată lumea, nebunul care se credea milionar, ale cărui tezaure, pline cu aur, întreceau strălucirea stelelor...

Era un bătrân mic, slab, cu umerii ridicați, par’că aștepta totdeauna să se pue pe dânșii o greutate, o povară. Umeri de muncitor încremeniți in poziția asta, de când bătrânul fusese, atâta vreme, slugă și vită, la unii și la alții...

Într’o dimineață s’a deșteptat bogat, milionar ; nu s’a mai dus să-și câștige pâinea. Sdrențele depe dânsul i s’au părut purpură, coliba lui s’a prefăcut în palat.

Și, lucru ciudat, săracul ajuns milionar, nu devenise nici rău, nici egoist. Din potrivă : toată grija lui era să bată la ușa tovarășilor lui de altă dată și să-i întrebe : «Vă trebuie bani? Vă plâng copiii de foame?... Fiți pe pace!...» Cu o privire blândă îi încredința că le va aduce mâini pline cu aur ...

Săracii nu râdeau de bietul nebun ; copiii nu se mai înfricoșau de el...

Cu începutul iernii însă, nebunul rătăcia singur pe drumuri ...

Într’o zi plouă, plouă mărunt și des; și un frig umed pătrundea până la oase.

În colțul unei strade, lângă un felinar, nebunul tremura de frig, Era liniștit, avea ochii senini și triști: era într’un moment de minte întreagă.

Înțelesei: în clipa aceea, nebunul vedea realitatea, își recunoștea sdrențele, își aducea aminte că în coliba lui era întuneric, că nu mâncase de mult...

Și întinzând milionarului un ban de pomană, mă întrebai cu o negrăită jale: De ce îl părăsia nebunia ? De ce îi reda câte odată mintea, acestui nenorocit, pentru a privi, a înțelege realitatea ?...

Craiova, 1895.