Reflecție

Reflecție de Cezar Bolliac

I

O, cîte trebuințe chiar omul și le face,
Pizmaș pe sine însuși, se las-a se tîrî
De patimi și de pofte; își vinde a sa pace
Ș-aleargă el de sine sub jug a se vîrî.

În veci fără simțire, trăiesc ca dobitoace,
Stăpîni își cată singuri, le zic că sunt păstori;
Ca vita fără voie la glasul lor se-ntoarce,
Și gem, se-mpovărează subt asprii protectori.

Găsesc de fericire subt jug ca să trăiască;
Genunchii lor se-nmoaie și capu l-e plecat,
Si oricare povară sunt gata să primească;
Se-ntrec, sărut piciorul ce simt că i-a călcat.

Se bucur și sunt veseli cînd capăt vreo poruncă
Și mîndri de onoarea că sunt deosebiți,
Alerg, cu mare fală, și-n valuri se aruncă;
Își uit-a lor ființă la cîte-s porunciți.

La slujbe rușinoase se-ntrec să le-mplinească,
Și faptele cu fală ca merite își spun,
Și tremur ca stăpînul să nu își necăjească
Și liberîndu-l, p-altu s-aleagă mai de bun.

Ce dulce e viața acelui ce trăiește
Stăpîn pe sine însuși și nu e-al nimului,
Se bucură de toate și toate îi priește;
Natura, universul, întregi sunt ale lui.

Iar tristă este starea acelui ce se vede
Legat, că nu mai poate de sine-a dispoza;
Mașină fără suflet, nici știe, nici prevede
De-i dreaptă acea lege ce vin a-i impoza.

Și daca vre o dată simțirea-i se dezgheață,
Îi cere socoteală de cîte a făcut;
Sau va și el odată să schimbe astă viață,
Un glas din iad răsună, îi strigă: ești vîndut!

Departe toate astea! în turme ei trăiască,
Cu pielea și cu viața tiranii a-și hrăni;
Eu crez în Libertate, și ea mă cîrmuiască,
Nu-mi trebuie protector în lanț a m-ocroti.

Departe astă viață de omul cel ce simte,
Rămîie pentru-acela născut automat,
Ce n-are-inteligință, nici poate da cuvinte
Spre ce veni în lume, spre ce fu întrupat.

Ce e acea onoare ce tremur a o pierde
La micele căprițe a unui îngîmfat,
Stăpîn ce îi sugrumă și nencetat îi crede
Născuți pentru serviciu la cîte a visat?

Ce este acel aur din care-și fac podoaba
Spre fala unui mîndru despot ce le-a luat
Și sufletul și mintea, și le-a depus otrava
Ce-omoară-inteligința ce cerul le-a lăsat?

Acel ce-n sărăcie nu poate să trăiască,
El sclav a fost să fie și sclav etern va fi!
Servească dar, de-i place atît să s-umilească,
Tîrască-rse pe praguri, căci sclav el va muri.

II

Îmi place viața lină, speranța înainte;
Și-n locuri singurateci, în sine-mi mulțumit,
Să nu port acea grijă ce duc cei fără minte;
Să dorm îmi place pacinic, de cuget netrudit.

Și pură, tot vergină rămîie a mea pană;
Să nu mă facă-n viață-mi de mine-a mă roși.
Corupția departe; tentații de Satană
Să nu găsească-n mine cărare a veni.

Eu las societatea și grijile ce-omoară
Pe toți nesocotiții ce-un bine-și nălucesc,
Ce-ațint vre o himeră și-n ea se dezonoară,
Ce-o duc în agonie și-ntr-însa se sfîrșesc.

Deștept cu aurora, să stau la o fîntînă
Și rouă dimineței pe fruntea mea căzînd,
Să-mi cînte rîndurica și fluierul din stînă,
Să văz cum naște ziua și turmele păscînd.

Să văz pe muncitorul cum țelina despică,
Și-n brazda lui adîncă să-l văz a semăna
Speranța unei toamne; sudoarea lui ce pică,
Să-l văz privind-o vesel, cînd brazda-i va uda.

La pacinica murmură de-un rîs ce șerpuiește
Prin văile verzite cu unda-i de clistar,
S-adorm în murgul serii, cînd mierla fîlfîiește
Prin frunzele stufoase a unui vechi stejar.

S-ascult privighetoarea pe cînd se dezmierdează
P-o cracă înverzită în noaptea fără nor,
Acolo unde lațuri și pușcă nu cutează
Să tulbure-al ei cîntec, să-i dea vre un fior.

Veniți, iubite muze; etern să fiți cu mine;
Să nu gîndiți vreodată că eu vă voi trăda
La cîte vă degradă acei ce nu-s în sine
Și vînd pudoarea voastră, tiranii a cînta.

Veniți, frumoase zîne! Cu voi eu toată viața
O Patrie ș-Amorul în pace voi cînta;
Cu voi eu împreună doresc să gust dulceața
Ce-o gust aceia numai ce știu a vă visa.