Reflecțiuni asupra prelecțiunilor D-lui T. Maiorescu

 

REFLECȚIUNI

asupra prelecțiunilor populare ținute de D. Titu Maiorescu in Universitatea din Iassi.

(Urmare.)

După ce am esaminatu inteligința și pasiunea sub punctul de vedere fisiologicu și am confrontatu aceste elemente sufletesci cu fac-tele istoriei și ale consciinței, venimu acum la partea psichologică a prelecțiunilor D. Maiorescu. Vomu traduce materialismul înaintea tribunalului sciinței spre a-lu convinge de eroare, și vom proba că sufletul sau principiul vi-talu, nu este resultatul combinațiunii animale, ci o substanță reală care prin presența ei, imprimă organelor toate mișcările din care se compunu funcțiunile lor. Frenologia ne esplică prin sistemul protu-beranțelor că impresiunile se transmitu și se așatjlă in crieri, centru cerebralu; sensualis-mul presupune că fenomenele morale fiindu ca și fenomenele fisice, unu resultatu alu organismului omenescu, materia este principiul sau causa generatrice a facultăților morale. După denșii puterea inteliginte cugetă in crieri, precum forța digestivă digeră in stomachu. Filosofii-medici esplică cunoscința părței morale a omului prin percepțiunea intra-cra-niană; aparatul encefalicu este organul inte-liginței și alu instinctului. Psichologii, esplică cunoscința moralului prin esistența ănimei, prin simțimăntul de sine. Cei ănteiu convinși că factele psichologice nu au subiectul lor propriu, susținu că ele nu sunt decăt o nuanță a fenomenelor organice. Psichologii din contra, susținu că fără teoria factelor animei, nu putemu avă o inteligință esactă a factelor morale ale natur ei omenesci. Nosce teipsum, este după aceștia, espresiunea și principiul a ori cș filosofie și înțelepciune. Psichologia nu respinge nici una din esplicațiunile date de filosofia medicală, intru căt acestea nu depă-șescu limitele competenței sale; ea concepe și admite raportul posibilu a forței spirituale cu părțile masei encefalice. Spiritualistul nu impedecă pe fisiologu de a merge căt de departe in domeniul observațiunii fisice; elu nu intervine decăt asupra punctului unde fisiolo-gistii mărturisescu inșii că esistă obscuritate spre a aduce lumina ce ne dau consciința și reflecțiunea. Unii din Psichologistii moderni s’au incer-catu a fracționa viața, dându o parte sistemului nervosu, o parte aparatului muscularu și o altă parte țesăturei celularie; celui ănteiu au datu simțibilitatea, celui alu doilea mobilitatea sau facultatea contractilă și celei a treia proprietatea tonică. Cu această frumoasă distribuțiune el credu că vor pute pune in perfectă mișcare rotagiele orologiului lor, fără a se găndi că le lipsesce resortul principale, resortul inteliginte care este independentu de aceste faculțăți. După ce au stabilitu forța vitală ca principiu animatore, fisiologiștii de- 56 REFLECȚIUNI FILOSOFICE.

monștri că ea este esențialminte inteligentă, chiar și in acele din animale la care natura a desvoltatu mai puțin facultățile intelectuale. Noi putemu opune acestor teorii fisiolo-gice mai multe rațiuni convingătoare. Factele ănimei sunt observabile: aceasta nu o putemu nega fără a căde .in absurditate; ănsă dacă aceste facte sunt susceptibile de observațiune, ele nu sunt susceptibile de esperifnentațiune; cu alte cuvinte, noi nu avemu unu laboratoriu și instrumente prin care să putemu trata ănima precum fisicii și chimiș-tii tratează subiectul cercetărilor lor. Cu toate aceste, nu putemu $ice că sciința sufletului este redusă la o simplă contemplațiune, că •nu are și ea esperiența la disposițiunea sa. Noi putemu* esperimentâ asupra noi inșine și asupra altora: teatrul, tribunalele, scrierile, afacerile, toate variațiunile destinatei, toate vicisitudinile esistenței • noastre, sunt atătea ocasiuni de a ne supune încercărilor empirismului, de a ne pune in jocu facultățile și a desveli virtualitatea fecundă a activității noastre; chiar și educațiunea ce este alta decăt o esperimentațiune continuă ? Anima este una, indivisibilă, și imaterială; ea este unită in esercițiul facultăților ei cu oa-re-care condițiuni fisiologice și vitale, nu da-toresce ănsă acestor condițiuni facultățile sale; ea este o forță in armonie, in sinergie, cu alte forțe care au și ele in organismu funcțiunile și proprietățile lor. Sufletul se poate negă ca substanță spirituală, esistă ipotese in acestu sensu; ănsă Eul, acea substanță individuală care are consciința propriei sale esistențe, nici unu sistemu nu s’a incercatu ăncă a-i contestă realitatea; aceasta ar fi pre absurdu. Eată dar bine stabilitu in principiu, că in omu esistă o forță activă care este centrul tuturor factclor ce modifică esistența sa. A-ceastă forță nu poate fi nici compusă, nici multiplă in activitatea ei, cu alte cuvinte, nu esistă unu JEu pentru a simți, unul pentru a cugetă, altul pentru a voi, de atătea ori unu eu căte sunt facultățile ce atestă consciința; elu se diversifică in mii de moduri, fără a-și perde unitatea. Esistă facte ce nici unu simțu nu ne atestă: aceste sunt pasiu nile, cugetările și actele voinței. Așa s. e-noi nu putemu vedă, nici pipăi, niciamji bucuria sau durerea; noi percepemu aceste fact& prin unu simțu diferitu de celelalte, unu simțu intimu de inteligința pură care veghează ne-incetatu in noi inșine spre a ne informă de tot ce.se petrece acolo; acesta este consciința. Acelu ce voesce ănsă a se ocupă cu asemene operațiuni ale consciinței, trebue să învingă mai ăntei instinctul său obiceiul care atrage neincetatu spiritul seu spre obiectele esterioare și-lu distrage de la factele revelate consciinței; va trebui să adoarmă simțurile sale, să amorțească impresiunile ce se pro-ducu asupră-i, să-și facă oare-cum violență spre a pute prelungi această somnolență artificială a simțibilității organice fără de care nu se poate dedă unei bune observațiuni interioare. Așa dar, osebit de acele cinci simțuri principale care ne punu in raportu cu lumea esterioară, mai esistă și alte organe interioare conducătoare de sensațiune și agenți de voință a căroru funcțiune este de a da locu la nisce impresiuni foarte distincte și multiple. Noi credemu că in mijlocul mulțimei acestor conducători ai sensațiunii și agenți ai voinței, unu singuru și acelașu lucru, unu singuru și acelașu Eu percepe sensațiunile, emite voința din toate părțile și prin mai multe căi; acestu eu nu se poate multiplică nici divide, căci nu esistă unu eu pentru v&}u, unul pentru audu, altul pentru odoratu etc. etc.; nu esistă decăt unu singur eu pentru toate simțurile, o singură personalitate care ordonă. O unitate perfectă servă la totul de principiu și de țintă. Această unitate nu se poate a3imilă cu pretinsa unitate ce aflămu in materie și care nu este decăt o agrega-țiune de părți, o figură și unu simbolu alu adevăratei unități. Personalitatea aceasta nu. se poate fracționă, trebue să o negămu cu de-sevirșire sau să o recunoascemu in deplina ei integritate. Ne s’ar pută ănsă obiectă aci, cum dar această unitate spirituală se pune in raportu cu pluralitatea organelor? Res-punsul la această obiecțiune este chiar in ideea ce trebue să ne facemu despre natura ei. Ea multiplică actele și efectele puterii sale și le distribue cu o activitate variată in REFLECȚIUNI FILOSOFICE. 57 diferite direcțiuni, ea ănsfe nu se multiplică, remăne identică in toată substanța ei, fără a-și fracționâ personalitatea. In noi esistă dar unu ce care, fără a avea nici una din calitățile materiei, conține in sine unitatea, activitatea, simțibilitatea și voința, adecă acea ce numimu animă sau sufletu. Sufletul nu este din inceputu o forță in esercițiul libertății sale; ea incepe prin a fi fatală și după ’timpu numai și esperiență parvine a se posede, a se conțină, a se recu-noasce, a delibera,, a voi și a-și esecută voința. Limitele acestei schițe nu ne. permitu să esaminămu aci cum această forță dotată de consciință petrece in mijlocul organismului, cum iși desvfelesce activitatea și concură împreună cu alte puteri a respăndi in elu mișcarea și animațiunea, cum ea posede acea putere de mobilitate, de difusiune și de ubi-quitate succesivă de a se observă și controla in propriile sale fenomene. După aceasta vine simțibilitatea sau pasiunea a căreia condițiuni fisologice trebue să le recunoascemu, consta-tăndu caracterul, mișcarea și obiceiurile ei, după starea normală sau patologică a vieței. Este netăgăduit că intre raporturile ce unescu organele și ănima esistă o preschimbare continuă .de impresiuni și de impulsiuni din care resultă fenomenale de sănătate sau de maladie, întru căt această preschimbare este regulată sau neregulată, normală sau anormală. Delirul, spre esemplu, feste o deranjare a inteleginței și a instinctului determinată prin cause care producu o iritațiune cerebrală și o perturbațiune in facultățile morale ale omului. In a^a stare, sufletul nu se mai cunoasce, nu se mai guvernă, nu mai are libertatea sa. Totul urmează aci cursul fatalu alu impresiunilor sale prin violența căușelor esterioare. Pe cătu timpu conservămfl usul rațiunii, adecă suntemu capabili de a privi lucrurile cu acelu gradu de libertate care ne permite a le consideră sub diferitele lor raporturi, depinde totdeauna de la noi de a evită raționamente false. Delirul singuru sau demenția ne aruncă și ne reține in ilusiuni fatale; in acea stare deplorabilă nu e conștiința nici percepțiunea care ne inșală, ci falsele conclusiuni ce tragemu din simțimintele și sensațiunile noastre, ear falșitatea acestor Conv Lit. No. 4. conclusiuni provine din acea că noi nu mai avemu spiritul astfeliu precum ni l’a datu natura. Eată ce poate opune filosofia simțului comune scepticismului sensualistu care fondează pe starea de deliru a omului’ unu argumentu puternicu in contra spiritualității' factelor conștiinței, fără a mai avă trebuință a-lu combate prin espunerea unei teorii savante a științei psichologice. Judecăndu dar despre ănimă prin consciință, noi o recunoascemu ca esențialminte activă; ea se mișcă cănd simte, cănd cugetă, cănd voesce; niciodată nu o găsimu in stare de adevărată inerție, pasivitatea ei nu este decât proprietatea de a primi impresiuni. Chiar și cănd in urmarea unor disposițiuni organice, anima ar veni a perde cunoștința și direcțiunea actelor sale, chiar și atunci ea nu încetează de a se mișca in ascunsu: ea stă gata a reluă posesiunea și usul facultăților sale, îndată ce dispare obstaculul ce o reținea încătușată și a renasce pe deplinu la simțimentu și libertate. Simțibilitatea, rațiunea, libertatea, eată dar elementele constitutive ale personalității omului. Actele rațiunii ca și ale sensațiunii nu sunt fără raportu cătră personalitate; noi credemu că mai înainte de a cugetă și a simți in libertate, sufletul trebue să aibă proprietatea cugetării și a simțimen-lui, cu alte cuvinte, mai inainte de. a se mișcă ca forță liberă, trebue ca ea să se misce cu o inteligință și o pasiune care se esercită fatalminte. Cu faptul libertății este dar strănsu legată și calitatea de persoană, de agentu moralu și prin ui'mare datoria și puterea, obligațiunea și dreptul, responsabilitatea și inviolabilitatea. Ridică omului libertatea și nu-i mai remăne nimîcu; elu va viețui ca plănta sau animalul fără obligațiune nici sancțiune. O altă stare anormală a sufletului omi-nescu este idea sinuciderei. Esistă in lume oameni cari sunt predestinați a muri; viața nu este făcută pentru dânșii. Astfeliu este Werther despre care însuși Goethe care l’a creatu, a disu că: „reni este fără remediu, căci unu insectu omoritoru a impunsu in floarea sa juneța lui Werther. Acestu insectu omoritoru nu este alt ceva decăt scepticismul sau spiritul de dubiu. Fenelon in 58 REFLECȚIUNI FILOSOFICE.

Scrisorile sale spirituale, desceaptă pe aceste suflete neliniscite și esaltate a lăsa să se aline puțin spiritul lor: „Requiescite pusillum.“ Pentru ca omul să vină la ideea sinuciderii, sg cere unu esercițiu- oare care alu inteligenței și o fermentațiune a pasiunilor. Oamenii cari n’au studiata recurgu rare-ori in durerile lor la sinucidere, și pentru aceasta sinuciderile sunt mai frequente la popoarele civilisate decăt la cele neculte, ceea ce de-monstră că ideea sinuciderii nu vine omului de la natură, ci de la reflecțiune. In timpii moderni, sinuciderile sunt toate esaltate, melancolice și pline de mânie in contra societății. In teatrul anticu a Grecilor; sinuciderea nu este niciodată tratată ca o cestiune de filosofie sau de dreptu natu-ralu, ci este totdeauna efectul unei pasiuni violente; ea nu are unu caracteru sentențiosu nici declamatoru; acestu gustu singulara alu morții se observă mai cu samă in literatura englesă, in eroii lui Shackspeare. . După noi, oamenii coprinși de demonul sinuciderii sunt nisce suflete malade și agitate ce credu că aparținu intre cei aleși, care ănsă nu au nici macar energia animelor de răndu. Cănd aceasta simțibilitate maladivă domină anima omului, ea ilu impinge la moarte. „Sensus carnis mors est, sensus vero spiritus vita et pax“ a (țisu St. Paul.— Se sinucide cine-va nu numai din simțimentul onoarei, din amoru, ci și dintr’o vanitate impacientă, din capriciu, prin imitațiune și din causa speranțelor inȘălate. Spre a se feri dar de această maladie omul are trebuință de speranță. Speranța, adică credința’in viitoru, este nutrimentul sufletului. ’ Dumnezeu nu ne-a creatu, pentru a ne nutri -de visurile chimerice ale imaginațiunii, de toate aberațiunile spiritului omenescu, ci pentru a munci. La toate cugetările, la toate simțimintele noastre, Dumnedeu ne-a impusu acțiunea ca o necesitate. Condițiunea omului’ pe pămăntu este dar munca și laboarea, ear nu contemplațiunea și reveria. • Forța vieței face esențialminte parte din geniu. Vetți pe Omer, pe Dante, pe Tasso, pe Milton, nenorocirile nu au lipsitu acestor bărbați de geniu, și cu toate aceste au trăitu pentru că aveau in ei forța care-i făcea să supoarte suferințele vieței. Dumnezeu nu le-a da tu geniul ca unu parfumu care se evaporă îndată ce se sgudue vasul ce-lu conține, ci ca unu viaticu generosu care susține pe omu in cursul îndelungatului peregrinagiu al vieței. Cum, tu a-i in tine o cugetare divină și nemuritoare, și nu scii să suferi necasurile vieței, desprețul nerozilor, reutatea calomniatorilor, receala indiferenților 1 Cum 1 tu mergi cu capul ridicata spre ceru, și te plăngi că trecăndu, unu insectu ascunsu in earbă, ți-a mușcatu piciorul 1 Sinuciderea este și ea unu fructu al materialismului deguisatu sub frumosul nume de simțibilitate. Spre a ne feri dar de aceasta disposițiune maladivă a sufletului trebue să recurgemu la preceptele sănătoase a le reli-giunii și a le moralei creștine care ne învață că moartea nu este pentru omu o enigmă misterioasă, care făcendu-ne să iubimu viața, ne face tot odată să iubimu datoriile noastre și să fimu pacienți și statornici. Simțibilita-tea maladivă, din contra, inspirăndu-ne des-gustul vieței, ne inspiră totodată desgustu și pentru datoriile noastre, și ne face să iubimu inerția, asceptăndu neantul. Să vedemu acum care sunt legile rațiunii. Kant este celu mai mare metafisicu a timpului moderau. Morala, estetica și teodicea lui nu potu fi pătrunse de acelu ce n’a aprofundata resultatele psichologiei sale. Scopul doctrinei lui Kant este de a ficsâ valoarea cunoscințelor omenesci. Lock vede in consciință numai elementul empiricu; Kant descopere doue elemente, adecă elementul * materialu și elementul formalii, sau raționalu: celu ăntăiu vine din afară, celu alu doilea chiar de la spiritu. Din concursul acestoru doueelementeresultă cunoscința; unu clementa aposteriori, și altul a priori. Critica rațiunii pure lăsăndu unu ce arbitrariu in generalitățile ce propune, isbutesce și ea la unu scepti-cismu absoluta. După noi, rațiunea eSte absolută și suverană, dar nu in numele personalității omului, care nu o constitue nici o consacră ci o primesce numai și o simte in sine; ea încetează de a fi suverană și absolută indată ce ia caracterul unei rațiuni personale și private. REFLECȚIUNI FILOSOFICE.

59 Din momentul ce omul in consciința sa, ^ice: „mi se pare, eu cugetu“ elu nu are o idee adevărat rațională, ci o opiniune individuală, unu simțimentu, unu votu; elu judecă ca in-dividu, ear nu ca rațiune, ca sciință. Criterium adevărului nu stă nici in opiniunile individuale, nici in testimoniul oamenilor, ci in esența și puritatea primitivă a rațiunii, in fac-tul instantaneu dar realu alu percepțiunei spontaneă a adevărului, in adâncimea consciinței ominesci. Să recunoascemu daru că psicliologia se află in capul tutulor sciințelor morale, ea este suverana lor comună; că consciința este facultatea generatrice a tuturor fenomenelor morale. Totdeauna și in totul inteligența este principiul și rațiunea determinantă a eser-cițiului simțibilității; credința filosofică, ca și credința teologică, are misterele sale, revela țiunea sa intimă și imediată, ear nu esterî-oară și tradițională. Materialismul ca și panteismul este o doctrină antiprogresivă și retrogradă. Spre a ne convinge despre aceasta, nu avemu decăt a e-saminâ resultatele materialismului ce domnia in Prancia sub directoriu și in epoca imperială: puțina credință a spiritelor in lucrurile morale, corupțiunea conștiințelor sau a lor servilitate, conduită brutală a guvernului, in-tr’unu cuventu materialismul in arte, in poesie, in literatură, in totul, disprețul religiu-nii. Materialismul a fostu implăntatu de Voltaire din Englitera in Francia și perfecționatu de Condillac cu o industrie logică admirabilă. Se cultivămu daru și noi sciința filosofiei, să urmămu cu sănge rece investigațiunile noastre științifice, ănsă fără simpatie nici interesu pentru vre o sectă, pentru vre unu partitu. Societatea noastră are astădi trebuința de o restaurațiune morală, de o doctrină filosofică care, substituindu in consciința tutora principiile sale, in locul credinței stinse, să readucă in suflete moralitatea și speranța. Noi vedemu in cunoștința vieței și a sufletului unu a inceputu cunoștinței lui Dum-necleu și in studiul lui Dumnezeu cunoscința vieței și a animei universale. In Deo vivimus et sumus. Adevărul este că epoca in care ne aflămu nu e propice meditațiunilor filosofice. J^ilosofia nu infloresce in mijlocul agitațiunilor, ea cere pacea cabinetului. Psichologul ca și naturalistul și fisicul, nu poate observa cănd atmosfera este inourată și întunecoasă ; elu trebue să simță in jurul seu acea stabilitate de instituțiuni, acea concordanța de opiniuni și de voinți, acele disposițiuni simpatice atăt de necesarie cugetării. După ce am consideratu omul ca individu moralu, să-lu esaminăm acum in raporturile sale cu celelalte ființe, aceste raporturi ilu unescu I, cu natura; II, cu seminii sei; III. cu providența. De aici decurgu trei regule de acțiune care au de obiectu binele in ordinea fisică, socială și religioasă. Binele in ordinea fisică, stă in a lucra prin arte sau industrie, după legile universalminte stabilite. • ’ In ordinea socială, binele se reduce in genere la macsima de a nu pune obstaculu Ja destinata altuia, ci de a o secunda; a fi justu și milostivu. Aplicatu in toate consecințele sale, elu se întinde in infinit și este sorgintea legilor care imbrățoșază toate raporturile ominesci. Incăt se atinge de ordinea religioasă, ose-bitu de ceea ce datorimu făpturilor din causa Creatorului, binele sub punctul de vedere religiosu, constă in a inalțâ sufletul nostru spre Dumnezeu cu credință și amoru, a invoca grațiile sale divine, a ne încrede providenței sale, alu considera ca tipul binelui, idealul ordinei. Binele nu este dar decăt activitatea in legitima sa desvoltare, ear fericirea nu poate fi alta decăt binele simțftu de consciință. In faptu, noF credem, că nu e posibilu omului a fi in realitate virtuosu fără a fi ferice, precum nici a fi ferice fără a fi virtuosu. Dacă omul virtuosu este uneori infelice aceasta se intămplă pentrucă, fiindu muritoru, elu este su-pusu pe de o parte aflicțiunilor comune speciei sale și pe de altă parte suferințelor care-i sunt personale. Vedemu ănsă adeseori pe celu reu prosperăndu, cum se esplică această anomalie? Credeți că Dumnezeu nu acordă fără scopu favoarele sale celor răi; elu ăi supune cercării prin chiar aceste favoare. Să nu invidiămu prosperitatea de care se bucură celu reu; căci dacă simte oare care satis- 60 REFLECȚIUNI FILOSOFICE.

facțiune și plăceri esterioare, elu sufere amar de disprețul conștiinței sale, de temi rile ce-i turbură liniscea sufletului, de remuțcările ce-lu sfâșie. Mai de preferatu este liniscea sufletească ce aduce cu sine simțimăntul virtuții, cu toate miseriele vieței, decât fericirea celui rău. Esistă in adevăru și suflete atăt de depravate și monstruoase, incăt să stărue in cri-menele lor fără durere nici mustrare de cu-getu. La așa casu, trebue să presupuuemu că aceste suflete au perdutu simțul morale, că ele nu au consciință faptelor lor. Viața omului este o educațiune continuă care se intinde asupra tuturor facultăților, care cuprinde toate relațiunile sale. Oondițiunile esențiale ale acestei educațiuni sunt amorul binelui și imperiul de sine. Cănd • amorul binelui este luminatu și sinceru, elu comunică inimei ideea și gustul virtuții, adecă a tuturor acțiunilor frumoase și oneste. Avăndu mai nainte de toate consciinți, omul trebue să se’ deprindă a se cunoasce pe sine prin o confesiune intimă și o esaminare atentivă și imparțială a acțiunilor sale; să observe cu scrupulositate tot ce se petrece insuflctul seu spre a păstră in elu totu ce e bunu, și a corige tot ce e rău. Astfeliu numai elu va imprimă activității sale o direcțiune in adeveru umană și va pute implini cu demnitate misiunea sa providențială. • Dacă ar trebui să fimu filosofi spre a distinge biuele de reu, și a ne pronunciă intre Epicuru și Zenon, intre Bacon și Cartesius, intre Spinoza și Kant spre a ne cunoasce datoria, morala ar fi atătu de străină afacerilor lumei ca și sciințele matematice, și omul onestu s’ar formă tot așa de greu ca și unu mare geometru. Din fericire ănse, spre binele publicu și onoarea conștiinței omenesci, toată conspirațiunea pasiunilor și a sofismelor cade inaintea unui simțu necorüptibilu născutu in omul celu mai simplu care este consciință și care distinge binele de reu, care conține in sine o regulă de apreciațiune morală pe care elu nu o datoresce nici catechismulu, nici co-dicelui penal, nici filosofiei. Aceste toate nu sunt decăt interpretări și espresiuni diverse ale conștiinței geniului ominescu. Simțul co-munu care este spiritul de conciliațiune ur-mărindu adevărul ori unde-lu află, combătendu pretutindene minciuna și sofismul, pregătesce in tăcere unu tratatu de pace intre toate sistemele. Omul raționabilu nu aparține la nici o scoală, la nici o sectă, la nici unu partitu. Morala spiritualismului este morala devotamentului și a ăbnegațiuliii, ceea ce formează inimele mărețe, caracterele generoase; morala materialismului este din contra acea a plăcerii și a interesului. Arta creștină este spiritualistă și ideală ca și credințele ce es-primă; arta materialismului este entusiastă de tot ce e realu și uriciosu, literatura ci frenetică și desfrânată. Morala spiritualismului ne conduce naturalminte la soluțiunea marelui problemu alu nemuririi sufletului care este adevărata sorginte a virtuții și a feri-cirei sociale. Știința psicliologică a stabilitu de principiu nestrămutatu că omul este o ființă morală, simplă și identică, prin urmare imaterială, neperisabilă, nesupusă descompunerii. De si aceasta nu este o probă directă, este ănsă o presumpțiune puternică de imortalitate și de o viață fiitoare. Destinata privilegiată a omului intre celealte ființe, raportul seu cu D-(Jeu a căruia atribute ăi sunt atâtea garanții de ordine, de bunătate și de justiție; facultățile sale proprie care ceru unu timpu indelungatu spre a se desvoltă și o altă viață spre a espiă pe cea de acum, sau spre a-și primi resplata, presimțimăntul unui viitoru care convine mai bine activității sale, toate acestea probează veritatea dogmului intr’odată filoso-ficu și religiosu a nemuririi sufletului ominescu. Sau negați pe D-țleu și impreună cu D-cleu ordinea, rațiunea și justiția, s’au admiteți că sufletul ominescu, aceasta forță morală, nu este destinată a incetă d’a esiste in momentul chiar cănd este mai dispusu a-și inalță natura și a se apropia de Creatoru care este idealul creaturei, precum și aceasta nu este decăt tipul imperfectu alu Creatorului; și vice-versa, dacă omul, nesocotindu legea sa proprie, necredinciosu și violatoru datoriei sale a muritu după o viață rea și culpabilă, fără căință, totul este oare sfirșitu pentru dănsul îndată ce a pusu piciorul in mormăntu, spre a scapă de veri-ce justiție, de veri-ce espi-ațiune legitimă? In așa ipotesă, unde ar fi ordinea normală, armonia naturală intre REFLECȚIUNI FILOSOFICE.

61 •culpă, și pedeapsă, intre meritu și recompensă ? A presupune că providența cerească ca principiu alu ordinei, ca idealul binelui, ar lașa reul nepedepsitu, nu ar fi oare a presupune că D-dcu nu este intru nimicu mai presus de omu? Importă să ob-servămu aci că a pedepsi, nu prin mănie și re-simțimgntu, ci prin rațiune și amoru, in scopu de a readuce la bine, este unu actu de inaltă milostivire, o virtute divină; impunitatea, din contra, adecă abandonarea culpabilului in calea sa retăcită, iu funesta sa impenitență, ar fi unu semuu de părăsire și o monstruoasă nepăsare, ar fi de a perde pe acestu nenoro-citu pentru eternitate, in locu de a-i deschide prin espiațiune, unu viitoriu de speranță și de fericire. Astădi ne aflărau intr’o epocă in care dom-nesce individualismul celu mai esageratu și mai cumplitu. Dreptul fie căruia individu de -a cugeta după placul seu, dă nascere naturalmente la o diversitate infinită de o-piniuni care au aceeași valoare una ca și alta, d’aci urmează că neesistăndu o credință comună, aceasta stare de individualismu in care ne aflămu este totodată și o stare cumplită de anarcliie intelectuală. Unu altu simptomu caracteristicu alu stărei noastre actuale este scepticismul de faptu de care sunt coprinse toate spiritele și lipsa de credință morală. D’aci rcsultă o reacțiune, o mișcare instinctivă și generală spre totu ce e contraru celor ce au fostu in trecutu. Ge-nerațiunea presentă simte unu disprețu pro-fundu in privința trecutului. Trecutul este pentru densa simbolul eroarei; tot adevărul este, in viitoru. Junimea de astăzi se crede superioară oamenilor de esperiență și chiar părinților sei. Noi nu avemu in presentu nici o idee, nici o- credință ficsă, nu avem altu călăuzu și conducătoru decăt autoritatea noastră individuală. Aceasta nu este o acusațiune ce adresămu generațiunii actuale, ci constatarea unui simptomu socialu generalminte simțitu și recunoscutu. Amorul schimbării este o altă circumstanță caracteristică a situațiunii intelectuale in care ne aflămu. Ceea ce ne lipsesce dar in momentul presentu suntu veritățile morale proprie are’n-noi individul și societatea. Singura noastră speranță este in viitoru, și pentru aceasta noi primimu cu entusiasmu ori ce noutate, confundăndu totu ce e nou cu ceea ce face obiectul secretu și necunoscutu a dorințelor noastre și creclăndu că totu ce e nou va ave proprietatea de a satisface aceste dorinți ale inimei. noastre. Este ănse de observatu că acea ce ne lipsesce nu este o schimbare materială, ci veritățile morale și religioase după care sufletul nostru aspiră. Causa răului nu este nici in guvernu, nici in legi, nici in organi-sațiunea societății, ci in însuși starea morală a spiritelor. Pe cătu timpu nu se va da o soluțiune cestiunelor morale in numele cărora să se poată organiza societatea, ne vomu invărti necontenitu in acelașu cercu viciosu și in aceeași neputință. Soluțiunea problemului politicu este dar credința religioasă și morală; aci stă tot secretul situațiunii noastre. Să nu ne facemu ilusiune. Noi ne bucurămu astăzi de toate libertățile popoarelor celor mai civilisăte, și cu toate aceste nu suntemu mult mai inaintați decăt in trecutu. Libertățile publice nu sunt decăt garanții și mijloace spre a ajunge la scopul sociale. De nu vomu fonda nici acum pe terămul curățitu de Constituțiune instituțiuni libere și tari, culpa nu va fi a instituțiunilor, ci a oaminilor chiamați a le aplica. Celu ăntăiu lucru ce avemu a face, este de a calmă spiritul nostru și a ne feri de orce concepțiuni chimerice, de ori ce încercări nesocotite care prin a lor neisbutire nu producu alta decăt scepticismul in spirite și descuragiarea in suflete. Cele ce se intăm-plă astăzi la noi nu sunt decăt fasele necesare ale unei legi a umanității. Să ne ferimu nu mâi puțin și de acele temeri și speranțe pasionate, de acele uri furioase ce ne inspiră spiritul de partitu și micele evenimente care resaru pe fie care di in jurul nostru si ne turbură inteligența și sufletul. Organisațiunea unei societăți nu se impro-viză; ea nu poate fi decăt fructul unui timpu indelungatu și nu depinde nici de la instituțiuni, nici de la legi, nici chiar de la voința oaminilor d’a-lu produce mai inainte de timpu. Istoria este față spre a atestă căt de incet se operă asemene reforme. 62 REFLECȚIUNI FILOSOFICE.

Eată dar mijlocul d’a ave spiritul nostru liniscitu in această epocă de fermentațiune și de agitare. Nu e nimene dintre noi care consultăndu inima și bunul seu simțu, să nu-și poată tragă unu sistemu de conduită conform cu preceptele religiunii și ale moralei și a-și scapă rațiunea și caracterul de cataclismul generalu ce ne amenință, căci pentru asemene circumstanțe ne-a datu D-deu o rațiune pentru a judecă și o voință pentru a voi. Căt pentru patrie care este obiectul celu mai preciosu alu îngrijirii noastre, esistă unu mijlocu de a-i face să înțeleagă adevărata situațiune in care se află ea ; unde este secretul răului ce o apasă, care este binele la care trebue să aspire și care sunt mediele prin care poate să ajungă la ținta sa, in mijlocul unei societăți incredule și sceptice: acestu mijlocu este credința și prjncipiul ordinei. Cănd spiritele neculte sunt espuse fără apa-rare la toate ideile bune și rele, salutare și funeste, nu esistă decăt unu singuru metjLiu de salvare; acesta este lumina. Tot omul dar care înțelege astădi situațiunea in care se află țara, are o misiune patriotică de im-plinitu, aceea d’a combate din toate puterile sale scepticismul ce domină in spirite, și d’a respăndi luminele in poporu. Dacă vomu crede in totu momentul că avemu a face naufrăngere, că ne apropiemu de o catastrofă, nu va mai fi pe.itru noi nici pace, nici muncă, nici reflecțiune, nici planu de conduită, nici desvoltare de caracteru națio-nalu, nu vomu fi decăt o frunză gonită împreună cu multe alte frunte de vcntul soartei care suflă și trece! (Fine.)