Reflexuri de amurg

 

Tu nu i-ai spus că o iubești vreodată,
Și ție chiar, în taina mintii clare
N-ai îndrăznit să-fi faci mărturisirea.

Fugeai din înflorită ei cărare
Și altora le-ai închinai iubirea
— Credință sfântă, pururi înșelată!

Și azi a nins pe culmi, și nins ți-e părul.
Dar luminoși, prin ceața depărtată
Surâd cuminții ochi de odinioară,

Tot iubitori, adânci, în adevărul
Apusei, — neînturnatei fericiri!
Și-n noaptea care cade, te înfășoară

În golul nesfârșitei părăsiri, —
Descoperi ca-n deșerturi, piatra rară,
Citată sub cenușe, ani de-a rândul

Și limpede, simțirea-adevărată.
E prea târziu, și te omoară gândul:
— Comorii nestimate-n van păstrată,

Nu i-ai simțit la vreme prețuirea...
Din stolul drag, cea mai iubită fată
Nu ți-a știui, și nu i-ai spus iubirea!