Restriști (poem)
O ploaie subțire a înflorit aerul mâhnit.
Tristeți de Duminică, și clopotele te-au chemat stinse.
Surâsul tău trece printre sboruri și umbre întinse,
peste fruntea nopții, iederă sau gând despletit.
Balconul în amurg. Minte mai ții?
Lumânări și neliniști în ferești tremurate.
și iată: clipele trăite împreună demult, revin ca niște copii
cari se’ntorc triști dela înmormântarea unui frate.
Asta e toamna, asta e sonata și întreb: e un vis
sau o viață. Peste umerii mei, liniștea, praștie, se destinde,
și deodată amintirea ta atât de puternic mă cuprinde,
încât îmi pare că fără știre, o ușe largă s’a deschis.
E aceeaș Duminică de sfâșiere și de restriști.
Peste desnădejde vreau, mângâierea ta să cadă plină,
cum, pe întunerecul unei străzi, dela o fereastră, o lumină,
și-apoi mâhnirea să mi-o plec înspre ochii tăi triști.
Afară ziduri și ploaie cu înfloriri brune,
și mereu clopotele depărtându-se, ca albe cirezi;
în lucruri alte tristeți au tremurat strune,
gândul tău alunecă peste mine ca o sanie peste zăpezi.