Retragerea

 

Sub cerul mohorît de toamnă, trei zile în șir se scurseră armate nesfîrșite și sure. Grămezi mari și neregulate, pîlcuri răzlețe, oșteni singurateci, călări, pe jos, pe furgoane sau pe tunuri, treceau rînd pe rînd într-o harababură desăvîrșită. Turme omenești, fără formă și fără conducători; zadarnic ar fi ghicit vreunul într-atîta împestrițată încurcală. O singură putere îi mîna numai pe toți deopotrivă ; același țel neclintit, o stea călăuzitoare, pierdută în zările răsăritului, pe care numai ochii lor de fugari păreau că o văd.

De la geamul ei aburit și soios, trei zile întregi Antița îi privise trecînd. Dar omul ei se vede că apucase pe alte drumuri, dacă nu-și va fi lăsat cumva oasele prin stîncile munților.

A patra zi nimeni nu mai trecu. Către amurgit, Antița gîndi că de-acum trebuie să vie rîndul celorlalți. Și-și simți inima apăsată de-o strîngere neînțeleasă și supărătoare. Ce va fi acum oare ? Aci, la marginea satului, la o bună bucată de drum de celelalte gospodării, i se păru că toată lumea a plecat o dată cu armatele. Se simți atît de singură, că un fior rece și tăios îi străbătu mădularele. Tăcerea neîntreruptă o birui ; simți o sfîrșeală la glezne și se abătu ca doborîtă de-o mare oboseală pe lăvicer.

Ce-avea să fie de-acuma ?

Abia întru tîrziu gîndi să aprindă lampa. Dar, pînă să se hotărască de tot, mai stătu o jumătate de ceas țintuită locului. Trebuia să îmbuce oleacă, și pe urmă — cine știe — să vegheze. La bună seamă, noaptea asta, și de-o fi să ațipească cumva, doar pe lăvicer și îmbrăcată, dacă o închide ochii!

Antița aprinse lampa și o anină în cui. Dar abia se îndepărtă cîțiva pași, că urechile îi prinseră un zvon îndepărtat de ropot. Își încorda auzul. Nu se înșelase. Era treapăt îndesit de copite. Stătu puțin pe loc, nehotărîtă. Apoi făcu o mișcare spre lampă, ca s-o stingă.

„Dar poate că e mai bine așa ! gîndi în urmă și rămase nemișcată. Poate că o trece !”

Tropotul se apropiase de tot. Trecu ca o grindină pe dinaintea casei. Aproape îndată, însă, se opri brusc. Antița își făcu cruce. Gîndul îi fugi iar la lampă. Dar rămase tot nemișcată în mijlocul odăii.

De-afară se auzi boncănind pe podeț pași grei de om și poticneală de cal, în urmă bubuiri puternice de pumn răsunară în ușa de la tindă. Antița încă se precupețea cu gîndul. Dar loviturile cădeau tot mai repezi, tot mai poruncitoare.

În cele din urmă aleargă, lăsînd ușa de la odaie deschisă, ca să pătrundă lumina în tindă. Întrebă cu glas pe jumătate :

— Cine-i acolo ?

Dar pumnul greoi de-afară se pusese să spargă ușa. O voce amenințătoare poruncea răgușit cuvinte pe care în teama ei nu le putea înțelege.

Apucă drugul și trase. Și se feri cîțiva pași îndărăt.

În prag apăru o umbră de om, mijlocie și arătoasă. După carabina din spate, Antița cunoscu că e oștean. De altminteri, ce-ar fi putut să fie altceva ?

— Bună vreme, spuse umbra.

— Bună vreme ! îngăimă femeia, mirată că i se rostește pe limba ei.

— Ne rugăm de iertare, spuse iar oșteanul. N-aveți cumva vreo bucată de mămăligă ? De dimineață gonesc flămînd, ca să-mi ajung escadronul…

— Ba cum nu, este, răspunse femeia mai înzdrăvenită. Așteaptă nițel…

— Ba, de nu ț-o fi cu supărare, m-ai lăsa să mă încălzesc oleacă înăuntru ! Pînă rumegă calul ceva…

— Cum nu, poftim.

Soldatul rămase puțin să-și priponească animalul de stîlpul pridvorului și să-i lege sacul cu grăunțe după urechi. Intră apoi în urma femeii.

— Bună vreme, rosti iar.

Antița tocmai făcuse lampa mai mare și acum stătea chinchită la sobă, ațîțînd focul care se stinsese.

Soldatul se lăsă cu un oftat de ușurare pe lăvicer, privind cu mulțumire în juru-i. Se sculă însă îndată și rezemă carabina într-un colț și-și scoase pe îndelete mantaua.

— De cînd n-am mai scos-o după mine, oftă el din nou.

Se lăsă iarăși pe lăvicer. Își șterse fruntea cu o năframă, apoi își apăsă tîmplele în mîini. Pe urmă prinse să cerceteze cu amăruntul împrejur, începu să clătine cu tristețe din cap la fiecare mișcare a ochilor, care se odihneau cînd pe macatele patului, cînd pe preșul din părete, cînd pe iconițele afumate, încununate de busuioc, cînd pe măsuța mică cu trei picioare din mijlocul odăii, cu scăunașele ei scunde, rudărești.

Antița îl surprinse ștergînd o lacrimă pe furiș, și neîncrederea îi dispăru cu totul. Îi puse pe masă o bucată de slănină, un codru de pîine și doi castraveți acri. Soldatul n-așteptă să fie poftit a doua oară. Începu să înghită cu lăcomie, cioflecăind zgomotos și apăsînd cu degetele gogoloaie de pîine. Antița se așezase în locu-i, pe lăvicer, și-l privea tăcînd. El se sculă într-un rînd, se apropie de lăița unde-și trîntise mantaua, cotrobăi puțin și scoase un bidon. Îl întinse femeii.

— Poate guști nițel rachiu ?

Ea dădu din cap că nu vrea. Soldatul își reluă locul și începu să înfulice înainte, ducînd din cînd în cînd bidonul la gură.

De la o vreme prinse gust de vorbă. Începu să-i povestească isprăvile lui. Femeia-l asculta parcă cu gîndul dus.

— Vai de păcatele noastre, gemu el în cele din urmă. Vai de țărișoara noastră ! Ne-o înghițiră căpcăunii…

— Da… ei sunt departe ? îndrăzni să întrebe Antița.

— Ei… hm… peste vreo trei zile o să-i vezi și pe ei.

— Peste vreo trei zile ?

— Păi nu vin ei așa curînd-curînd ; abia s-au- scurs ai noștri. Și tot mai sunt…

Tăcură un timp. Dar rachiul îi cam da ghes la pălăvreală.

Începu să-i spună de satul lui, de nevastă-sa. Îi povesti cum s-au despărțit și ce sfaturi i-a dat la plecare.

Acum, pe-acolo or fi intrat tîlharii…

Vai de bietele fomiei, se cutremură ea.

Omul încruntă deodată din sprîncene și o privi cu asprime. Antița însă nu-l vedea. Cu ochii pierduți într-un ungher, urmărea în minte-i desfășurarea unui gînd mohorît. Se cunoștea asta după trăsăturile încordate ale feței, care parcă împietrise.

Soldatul mai sorbi o înghițitură. Începu să se legene pe scăunaș cu mișcări largi, apoi lasă capul în piept, proptindu-și pumnul în masă.

— Îhm, da… mormăi printre dinți.

Stătu cîtva timp nemișcat. Duse în urmă iarăși bidonul la gură și sorbi de mai multe ori.

— Adică ce vrei să spui ? Și după o tăcere : I-am spus să se mute la tatăl său. Acolo sunt mulți în casă… Dumneata, dacă zici că ții la bărbatu-tău, cum îmi stai singură aci, la margine de sat ?…

Antița nu răspunse. Încruntă și mai mult fața și boți buzele, strîngîndu-le cu tărie, ca și cînd s-ar fi temut să nu-i scape vreun cuvînt.

— O omor dac-aș afla că nu m-a ascultat… Dar fața i se lumină deodată și începu să rîdă idioțește : Și dacă m-oi mai întoarce…

Bătu cu pumnul în masă, scoțînd un icnet de nepăsare din gîtlej. Apoi dădu bidonul peste cap, golindu-l pînă la fund.

— Bun rachiu… Asta ne mai ține.

Întoarse privirile spre ea și prinse s-o cerceteze cu atenție. Antița privea necontenit în același ungher, cu un cot rezemat într-o palmă și cu bărbia în cealaltă. Soldatul strîmbă nedumerit din gură, apoi clătină din cap de cîteva ori și dădu din umeri.

În urmă rămase și el pe gînduri.

Rachiul îi aducea icoane aprinse și supărătoare. Gîndul îi fugea de la Antița la Catrina lui. Dar el îl întorcea necăjit înapoi, alungîndu-și nevasta din minte cu tresături bruște din cap.

Căci închipuirea-i ațîțată de alcool începuse să vadă lucruri îngrozitoare. Vedea o femeie zbătîndu-se în mijlocul unei întregi căprării. Dar ei erau mulți, aveau arme și rînjeau ca fiarele. În mintea simplă a soldatului procesul imaginilor se perinda scurt. Ea trebuia să cedeze, înfrîntă de puterea brațelor, care o țintuiau, biruitoare, de pămînt.

Soldatul mugi de indignare și de furie. Și ochii căutară la Antița, care-l privea îngrozită. Căci femeia, pe care el o văzuse biruită, siluită de atîtea fiare hămesite, era Catrina lui. Și el îmbrățișa cu ochiri lacome picioarele, pieptul, capul Antiței, ca gîndul cel negru să nu-i mai înfățișeze pe cea dintîi.

Antița își trase picioarele sub dînsa, înghemuindu-se în sine pe lăvicer, cătînd cu ochii căscați de spaimă la cel care o pironise sub aprigele-i priviri.

Dar pe neașteptate mișcările ei zvelte treziră în sîngele încropit de rachiu al Soldatului aprinderi molatice. Revăzu de astă dată mai limpede, aproape aievea, în amănunțimi lubrice, corpul acesta de femeie zvîrcolindu-se, sub arsura plăcerilor, în brațele răcanilor ahtiați și brutali, perindîndu-se unul după altul, obosind-o, istovind-o pînă la amorțire. Omul simți alergîndu-i prin vine șuvoaie de căldură. Creierul i se împînzi deodată și ochii îi luciră.

— Adică de ce ei și nu noi !

Se sculă greoi și scăunașul cu trei picioare se rostogoli în urmă-i. Se apropie de ea călcînd ca într-un tact de dans și, rînjind curtenitor, îi întinse mîna pe după gît.

Antița îl respinse cu putere.

— Și tu, și voi, păcătoșilor, cîinilor ! urla ea, scoasă din minți.

— Stai, puică, stai, că nu-s neamț.

Antița sări sprintenă de pe lăvicer în pat și de acolo în colțul dimpotrivă al odăii ; apucă un topor și-l ridică amenințătoare cu amîndouă mîinile.

Soldatul șovăi. Se retrase cîțiva pași înapoi. Ochii îi sticliră de furie.

— Numai cu ei, hai ?

Privirile se rostogoleau fioroase în juru-i. Degetele i se crispau în căutarea unei arme, unui ajutor…

Și deodată căutătura întunecată i se lumină. De sub manta, țeava carabinei ieșea lucitoare în lumina dulceagă a lămpii.

Porni într-acolo cu pași apăsați.

— Stai tu, cățea…

Ea îi urmări mișcarea înnebunită de groază. Auzi țăcănitul metalic și scurt al încărcătorului. Îl văzu apoi răsucind închizătorul.

Fiori de gheață i se scurseră de-a lungul șirei spinării. Își simți brațele, care țineau barda ridicată, tremurînd neputincioase.

Înainte de a duce arma la ochi ca s-o amenințe, el avu o ezitare. Un moment îi străfulgeră prin minte chipul Catrinei, cu securea ridicată, gata să omoare decît să-și dea cinstea. Și mîna i se lăsă moale în jos, în vreme ce ochii îi cătară nehotărîți, dar cu îngăduință, spre femeia din față.

Dar Antița cumpănise repede primejdia, și acum tocmai lăsa să-i cadă toporul. O văzu apoi strecurîndu-se spre pat, acoperindu-și ochii cu mîinile, așteptîndu-l.

Mînia începea să se întoarcă năpraznică și oarbă în cugetul contrariat al bărbatului. Dar ea tocmai făcea o mișcare de nerăbdare. Și fusta îi dezgoli un picior pînă la genunchi.

Soldatul simți în piept un clocot. Valuri de căldură îi înnăbușea[u] sufletul. Privirile i se plimbau nehotărîte de la carabină la pulpa femeii. În cele din urmă izbucni într-un rîs spasmodic, nevoit, de care nu-și da sama nici el. Aruncă arma și păși spre pat, tremurînd de poftă, hohotind tot mai tare, mai sinistru.

Iar buzele îi îngînau fără rost:

— Catrino, Catrino… mai dăm noi ochi…