Revoluția nazistă și literele germane

Revoluția nazistă și literele germane de Ion Sân-Giorgiu

Publicat în Revista Fundațiilor Regale, anul I, nr. 9, septembrie 1934

«În 1918 n-am avut o revoluție, ci o năruire». Paul Ernest

I STATUL TOTALITAR ȘI NAZIST

Niciodată n-au apărut în Germania mai multe cărți cu caracter politic ca în zilele noastre. Pierzând războiul, Germanii au căutat să justifice înfrângerea. N-au aruncat vina numai pe învingători, ci au încercat să lămurească catastrofa lor de la 1918 printr-o aspră judecată a propriilor lor greșeli. Germania, care a pierdut războiul, poartă deci întreaga vină a înfrângerii. De aici și concluzia logică că o refacere a Reichului nu poate fi înfăptuită decât printr’o renaștere germană, prin regenerarea națiunii germane și prin îndrumarea nu numai a politicii externe, dar a întregii vieți de stat, pe o nouă cale.

Astfel, cugetarea politică germană se îndreaptă către o nouă doctrină de stat, a statului naționalist și totalitar care își găsește expresia în « Fiihrer», conducător. Pornind dela ideea că cel de al doilea Reich, care se năruise și îngenunchiase la Versailles în 1919 și lichidase * lamentabil » în revoluția « negermană » din Noemvrie 1918, nu poate fi înlocuit printr’un Reich al «capitulării» si al înfăptuirii liberalismului socotit negerman, toți doctrinarii Germaniei naționaliste de astăzi sunt de părere că Statul german trebue să fie expresia întregii națiuni germane și să reprezinte totalitatea forțelor reale ale germanismului. Cartea lui Adolf Hitler Mein Kampf, apărută în 1925, este de sigur lucrarea politică și socială cea mai populară. Nu este însă propriu zis o expunere doctrinară și teoretică. Adolf Hitler e departe de a fi un teoretician. El nu concepe politica fără contactul continuu cu masele populare și știe că acestea cer lozinci concrete și soluții practice. De aceea Hitler nu odată ironizează pe profesorii și teoreti-cianii, care se adresează maselor populare în limba păsărească a omului de știință și de cabinet. Cartea lui Hitler e o carte de propagandă. Ideologicește ea e o lichidare a vechiului regim și o desvoltare a celor cincisprezece puncte programatice dela Miin-chen ale național-socialismului. Ca stil are violența, imaginile și imperfecțiile unui pamflet. Fără a intra în detaliile unei analize, « Mein Kampf » merită atenția unei harnice lecturi. Mai ales că Hitler scrie curgător și cald, fără întortochierile obositoare ale stilului modern științific.

Dacă volumul întâi cuprinde răfuiala cu vechea Austrie și Germanie și povestea formației sale spirituale, volumul al doilea din « Mein Kampf» zugrăvește dramatic și impresionant desvol-tarea « mișcării național-socialiste », încercând să stabilească punctele de reper ale doctrinei, pe care mai târziu discipoli mai tineri ca Rosenberg și Goebels o vor amplifica și exalta. Lichidând trecutul, Hitler va da vina « decadenței germane » în seama evreilor. Antisemitismul său nu e sentimental, ci în bună parte raționalist. Combătând democrația și liberalismul și luând atitudine hotărâtă împotriva social-democrației și a comunismului, Hitler atacă pe evrei, care au sprijinit și sprijină așa zisele curente de stânga. Izvoarele acțiunii politice ale lui Hitler trebuie căutate în două idei politice fundamentale ale sale: lupta împotriva tratatului de la Versailles și lichidarea comunismului prin cucerirea maselor muncitoare pentru crezul naționalist. Cea dintâi idee găsea teren fertil în deznădejdea și mândria germană îngenunchiată; cea de a doua dădea naționalismului integral o bază socială, unind cele două extreme, numai aparent învrăjbite: naționalismul și socialismul. Aceste două idei au germinat în sufletul soldatului și proletarului, care a fost la origine Adolf Hitler, concepția statului naționalist și socialist totodată. Naționalismul său cerea în politica externă o reacțiune împotriva tratatului dela Versailles și o orientare a politicii germane spre răsăritul Europei, părăsind definitiv Alsacia și Lorena și coloniile; în interior naționalismul său degenera în rasism — un rasism de esență biologică — și țintea la unificarea poporului german peste granițele particula-riste ale statelor germane, urme anacronice ale celui de al doilea Reich, care a fost federativ și dinastic. Statul național-socialist nu are punctele sale de sprijin și de autoritate în monarhie, nici în parlamentarismul de origine liberală, atât de străin de sufletul germanic, ci de-a dreptul în popor, care își găsește expresia în «Fuhrer». De aceea preocuparea principală a lui Hitler este unificarea spirituală și politică a poporului german. Liberalismul de origine vestică a adus în Germania disciplinată și ascultătoare anarhia unui individualism nestăpânit. Parlamentarismul și partidele ce se sprijină pe dânsul tind să permanentizeze acel particularism care a păgubit atât desvoltării unitare a poporului german. Adevăratul dușman al noului Stat german e comunismul, care e negația oricărui naționalism și care duce la internaționalizare și deci la distrugerea Germaniei. Masele buimăcite de « otrava comunistă» trebuesc luminate. Acțiunea lui Hitler va avea deci și o lăture pedagogică, de prefacere morală a muncitorimii, de cucerire și de pregătire a maselor lucrătoare pentru idealul naționalist. Dușmanul acestei prefaceri a muncitorimii era pentru Hitler marxismul și de aceea lupta lui teoretică și practică este dusă cu violență chiar criminală, împotriva sistemului politico-economic al lui Karl Marx. Iar lupta împotriva marxismului mai înseamnă pentru Hitler luptă împotriva evreilor, pe care îi consideră rasă inferioară rasei ariane, al cărei cel mai autentic reprezentant în Europa este poporul german. De altfel Hitler socotește că în fruntea popoarelor europene merită să se găsească cel german, care trebue să constitue cea dintâi putere continentală, dominând toate celelalte popoare, constituite în state anexe. Pentru a împăca naționalismul cu socialismul, Hitler predică în cartea lui politica de colonizare. Poporul german e, cum se spune azi curent după titlul romanului atât de reprezentativ al lui Hans Grimm, un «popor fără spațiu» — Volk ohne Raum. Milioanele de șomeri care cer lucru nu încap în granițele Reichului actual. O singură eșire poate fi pentru aceste armate de lucrători: spre hotarul de la răsărit, în aceeași direcție în care s-au îndreptat cuceririle germane odinioară, împingând hotarul politic al Germaniei dincolo de cel etnic și căutând printr-o repede și severă colonizare să intre pe deplin în stăpânirea noilor teritorii. Această nouă îndrumare a politicii Reichului are un triplu avantaj pentru noua clasă de conducători germani. Mai întâi rezolvă politica externă, în sensul testamentului politic lăsat de Bismark, renunțând la lupta Germaniei pe două fronturi, luptă care a dus la catastrofa dela 1918. Apoi dă o satisfacție spiritului imperialist și de expansiune al naționalismului german, oferind unui popor care nu încape în hotarele lui, spațiu pentru ca « rasa cea mai aleasă » să-și poată continua opera de civilizare și de afirmare a forței ei politice dominante. Și în sfârșit noua îndrumare a Statului german totalitar și național-socialist va deschide miilor de lucrători germani, ogoare și uzine noi. Dar politica socială a lui Hitler, mai are o însușire capitală. Aceea de a smulge muncitorul din fabricile, care lucrează pentru țări străine, și a-1 întoarce înapoi la brazdă. Luptând împotriva capitalismului «internațional și evreesc», Hitler va fi dușmanul mașinismului modern, căruia Germania i-a fost atât de robită în ultimele decenii. Socialismul lui Hitler e înainte de toate o asociație colectivă a muncii în slujba națiunii. Statul populist, cum îl concepe Hitler, va fi expresia colectivității naționale și sociale a poporului german, rezumată în voința de fier a Fiihrerului, care reprezintă totalitatea voinței naționale, fiindcă această voință îi este acordată integral și fiindcă el își ia întreaga răspundere.

Fără îndoială că în cartea lui Hitler sunt o sumedenie de detalii interesante care merită a fi relevate. Mai ales că o lucrare de propagandă, cum e această carte scrisă pro domo, e interesantă în deosebi prin dialectica ei și prin acel stil retoric în care abundă imaginile colorate, tiradele oratorice și stilul mesianic. Cartea lui Adolf Hitler nu este ca ideologie o carte originală și personală. Multe din ideile sale au fost formulate mai de mult. Chiar dacă nu l-am socoti pe Paul de Lagarde cu ale sale Deutsche Schriften — reînviate astăzi după aproape jumătate de veac — ca pe un înaintaș al său, ideea celui de al treilea Reich, germanic și unitar în germanismul său, trăește de mult în sufletele germanilor, numai formularea ei a fost diferită. într’o carte scrisă cursiv și fără patetismul sforăitor al teoreticienilor naționaliști, Eugen Schmahl urmărește creșterea ideii naționale în Germania dela Luther și până astăzi. Dela tendința de unificare germană din 1848 și până la Statul național și totalitar de astăzi e un drum plin de grele urcușuri.

Linia care duce de la Bismark la Hitler e frântă de materialismul celei de a doua jumătăți a veacului al nouăsprezecelea. Bismark însuși n-a avut concepția unui stat german unitar, «ci a statelor aparținând națiunilor prusiana, bavareză, saxonă, etc.». Criza mare a naționalismului german durează de la constituirea imperiului Wilhelmin — cel de al doilea Reich — în 1870 și până la 1914, epocă de compromis politic și de saturație economică, înfrângerea a trezit la viață nouă ideea națională. Naționalismul rasist își primește ideile din cartea lui H. St. Chamberlain, Die Grundlagen des ig,en Jahrhunderts, din care se hrănesc îndată după război toți dialecticianii naționaliști ca Moeller van den Bruck, Ernst Jiinger, Emst Niekisch, Wilh. Stapel și Friedrich Hielschcr. Exaltarea naționalistă ia la toți acești teoreticiani ai nazismului forme aproape grotești. Emst Niekisch, de pildă, care are origine și formație spirituală socialistă, dă socialismului său o interpretare naționalistă, punând țăranul la baza noului stat german. Iar Wilhelm Stapel, în cartea sa Theologie des Nationalismus, vede în poporul german un fel de popor-mamă al tuturor popoarelor, care ar putea întruni într’o singură patrie de esență și conducere germană toate națiunile europene.

Adevăratul părinte al ideologiei naționaliste germane este fără îndoială sociologul Moeller van den Bruck. Balt de origine, Moeller van den Bruck a fost totuși cel dintâi mare dărâmător al republicii dela Weimar. Cu mult înainte de « Mein Kampf» al lui Hitler, a apărut cartea lui de critică politică Das dritte Reich, pe care național-socialiștii au recunoscut-o mai târziu ca un fel de biblie a lor. Moeller van den Bruck e în politica externă pe linia Iui Bismark, iar în politica internă pe aceea a lichidării partidelor politice, care au înlocuit după război particularismul statelor federale germanice. Pentru van den Bruck, Germania nu mai trebue să fie un conglomerat de state și stătulețe particulare, ci o singură nație germană, conștientă de misunea ei în Europa. Moeller van den Bruck crede, spre deosebire de Spengler, că Europa nu este pe deplin uzată și pe cale de lichidare. Dimpotrivă, crede într’o renaștere europeană în fruntea căreia vor sta popoarele tinere și în rândul întâi Prusienii. Cartea lui Das dritte Reich poate fi socotită pentru mișcarea naționalistă germană ca o lucrare epocală. Apărută în 1922, cartea aceasta a fost recunoscută de toate cercurile naționaliste germane ca o biblie a noului naționalism german. Reichul al treilea, pentru care luptă van den Bruck, nu poate să ia naștere decât pe ruinele partidelor, care sunt dușmanul lăuntric al națiunii. Crescut în cercuri conservatoare, van den Bruck e totuși revoluționar. Fiindcă el vrea să unească spiritul conservator cu revoluționarismul socialist. EI, pentru întâia oară, a încercat să facă această paradoxală fuziune între conservatorul naționalist și revoluționarismul socialist.

Van den Bruck cere — aceasta se petrece cu zece ani înainte de victoria lui Adolf Hitler — de la poporul german adevărata revoluție. Fiindcă cea de la 1918 nu a fost decât capitularea înaintea dușmanului și îngenunchiarea în fața liberalismului de origine vestică. Reichul al doilea, creat de Bismark, a fost sfărâmat de republica de la Weimar. Moeller van den Bruck socotește republica liberală și democratică, creată de Constituția de la Weimar, ca o negare a ideii naționale și ca o expresie a decadenței germane. Reichul al doilea, deși învingător prin arme, a căzut prin incapacitate politică. Spiritul soldățesc a învins la hotare, dar lipsa unei idei politice unitare și mai ales părăsirea politicii lui Bismark au dus la catastrofa politică. Pentru a renaște, trebue lichidat statul liberal și republican. Pentru a învinge, trebue purificată națiunea prin revoluție și creat noul stat — Reichul al treilea — prin război. Cartea lui van den Bruck e un aspru rechizitoriu al socialismului marxist, pe care îl condamnă mai ales din cauza materialismului său și al umanitarismului care neagă națiunea. Socialismul nu poate fi acceptat decât ca aliat al imperialismului naționalist de largă expansiune. Van den Bruck crede că «socialismul trebue să vadă în imperialism un socialism al poporului fără spațiu ». Socialismul a pierdut războiul odată cu imperialismul. Cu aceeași dialectică patetică, van den Bruck combate liberalismul, pe care-1 socoate o formă a masoneriei și pe care-1 condamnă fiindcă înlocuește poporul — colectivitatea națională — cu individualismul libertar. Moeller van den Bruck merge chiar atât de departe cu negarea liberalismului, de origine engleză și franceză, și deci agermanic, încât cere o reîntoarcere la... Evul Mediu. Sistemul Germaniei moderne va trebui să fie deci al unui naționalism conservator, cum l-a indicat baronul von Stein, sau al unui conservatism socialist. In ce privește democrația germană, pentru a exista, trebue mai întâi să fie germană, trebue ca poporul german luat ca totalitate etnică să vorbească prin organele așezămintelor democratice. Iar așezămintele democratice germane trebue să-și caute modele în corporatismul medieval, nu în parlamentarismul englez și francez, pe care van den Bruck îl socotește perimat. Numai ținând seamă de tradiția celui dintâi și celui de al doilea Reich, se poate păși spre cel de al treilea, pe care van den Bruck îl vrea totalitar ca expresie național și autoritar prin « Fiihrerul» pe care noua revoluție îl va scoate la suprafață. Din ruinele celui de al doilea Reich wilhelmin, care nu mai trebuește restaurat, se va înălța statul totalitar al naționalismului conservator și revoluționar.

Moeller van den Bruck, ca și Adolf Hitler, cu care are atâtea puncte comune de vedere, este unul din teoreticianii principali ai noii Germanii. O imensă literatură politică și sociologică a luat naștere în ultimii ani, parcurgând același drum de principii, deschis de van den Bruck și Adolf Hitler. Astfel personalitatea lui Bismark a început să fie studiată din nou, iar politica sa externă este socotită ca singura potrivită cu interesele poporului german. Dintre nenumăratele studii asupra lui Bismark merită o deosebită atenție caracterizarea plastică pe care o face Werner Beumelburg, în cartea sa Bismark gründet das Reich.

Germanul este un popor metodic și sistematic. Nici o mirare deci că problema națiunii, a rasei, a statului unitar național, a conducerii prin voința responsabilă a Fiihrerului au dat de lucru nenumăraților filosofi politici și sociologi. însemnătatea pe care națiunea ca individualitate colectivă și unitară o are pentru organizarea statului moderna fost, de pildă, tratată cu foarte mare lux de amănunte bibliografice de Max Hildebert Boehm, în cartea sa documentată Das eigenstândige Volk. Iar rasismul, pe care teoreticianii naționaliști l-au primit dela Gobineau și Chamberlain, n’a fost numai exaltat de A. Rosenberg, în cartea sa stufoasă Das Mythos des XX. Jahrhunderts, dar și cercetat de oameni de știință ca Wilhelm Hildebrandt, Erich Heyer și Wemer Dittrich, care dau rasismului o interpretare biologică.

Nu mică a fost desvoltarea care s’a dat în ultimul timp problemei adaptării socialismului la naționalism și conservatism. In cartea unui tehnician de frunte Wichard von Moellendorff, carte care poartă și sugestivul titlu Konservativer Sozialismus, chestiunea aceasta este discutată cu multă bogăție de informație. Caracteristice sunt în această privință lucrările lui Ferdinand Fried, aparținând grupului lui Zehrer dela Die Tat. In Das Ende des Kapitalismus, Fried zugrăvește decadența și epuizarea capitalismului modem — cu aplicație deosebită la cel german — și incapacitatea reîntoarcerii economiei contemporane la structura capitalistă dinainte de război. In altă lucrare a sa, intitulată sugestiv și actual Autarkie, Fried preconizează pentru Germania o politică economică autarhică, care trebue să fie înainte de toate o reacțiune națională împotriva liberalismului și a dependenței economice și o îngrădire a legăturilor economice cu străinătatea. El reia tema lui van den Bruck că Germania a fost victima politicii sale de expansiune mondială și că trebuia să se mulțumească doar cu o politică continentală, în care însă să aibă roi dominant. Germania trebue să câștige independența ei economică printr’o gospodărie strict națională, prin îngrădirea individualismului, prin raționalizarea și stimularea producției interne, care să ducă la acea « Selbstgeniigsamkeit » sau « Selbsthilfe ». Deci ideea politică a îngrădirii și a disciplinei germane apare pentru Fried ca un mijloc hotărîtor în organizarea economică a Reichului. Dar Fried mai crede că renașterea germană nu poate veni decât dintr’o ruralizare a Germaniei, prin descongestionarea marilor orașe și prin îndrumarea muncitorimii disponibile spre munca agricolă. Germania — spune Fried — trebue să trăiască prin ea însăși și să găsească între hotarele ei tot ce trebue unei populații de zeci de milioane, în plină creștere. De altfel, lucrările lui Walter Darr6 sprijină crearea unei noi țărănimi înstărite, care să înlocuiască muncitorimea din fabrici, proletarizată.

Încetul cu încetul, teoreticianii naționalismului integral german au căutat să cuprindă într’un sistem sociologic și politic noua concepție de stat totalitar. Astfel un teoretician de dată mai recentă, Emst Forsthoff, a încercat într’o carte a sa Der totale Staat să stabilească liniile de orientare a statului totalitar. Combate și el veacul al XlX-lea, ca un veac în care triumfa statul liberal și în care sburdă libertățile individualiste. Critică statul german republican, alcătuit după constituția dela Weimar; fiindcă democrația germană a fost străină de națiune, de popor, care prin intermediul partidelor liberale și democratice a fost împiedecat în misiunea sa creatoare de stat. Forsthoff crede că forma de stat a celui de al treilea Reich este aceea a statului totalitar. Această nouă formă de stat are ca bază nația, unificată prin conștiința purității și solidarității ei, iar ca formă de expresie ierarhia în conducerea unei elite politice și naționale, din care se va desprinde autoritatea nediscutată, dar responsabilă a conducătorului unic. Fiindcă, după cum spune Forsthoff, « statul totalitar trebue să fie un stat al răspunderii totalitare».

Statul totalitar nu poate fi însă înfăptuit, înainte de a se crea « omul german » autentic. Națiunea germană trebue purificată nu numai prin îndreptarea rasei, ci și prin renașterea ei spirituală. In această privință, Ernst Krieck, profesor la Universitatea din Frankfurt a. M., a publicat de curând o carte interesantă și caracteristică intitulată Der Staat des Deutschen Menschen. Poporul german nu și-a împlinit încă misiunea față de umanitate și abia în veacul care vine și-o va împlini. Krieck e prin această credință a sa în linia de cugetare a lui Moeller van den Bruck. El caută însă să adâncească tragedia poporului german și se oprește întâi la definirea însușirilor sale psihologice fundamentale. Subiectivism, tendință metafizică, particularism, dor de universalitate, obiectivitate și simț al dreptății, iată după Krieck însușirile care caracterizează pe «omul german » și care ar trebui să stea la baza noului stat național german. Urmărind diferitele etape de unificare ale poporului german, Krieck constată și el că particularismul prinților germani a distrus primul Reich al lui Otto cel Mare. Ideea națională trezită pe cale spirituală în veacul al optsprezecelea a găsit un înfăptuitor în Bismark, care însă a respectat particularismul micilor state germane.

Abia catastrofa dela 1918 a stârnit conștiința națională. De atunci și până azi, sforțările sociologilor politici încearcă să descopere noua formă de stat german, care să fie pus la adăpostul unei catastrofe externe, dar care să poată în același timp hrăni un popor de șaizeci de milioane « lipsit de spațiu » pentru expansiunea sa teritorială și lipsit de echilibru și de încredere în forțele sale morale și creatoare.