Rodovica

 

Tot cerul la vest era-n purpur scăldat
Doinind treceau vesel flăcăii prin sat
Cu luciile coase pe-un umăr robust,
Și fete, cu ochii din soare de-august,
Treceau, având furcă la brâne.
Pe-un laiț sub veche tulpină de fag,
Eu stam privitor, cum d-a pururi mi-e drag
Să stau și din ochi de-amărunt să privesc
La sate tot mersul de trai românesc,
Ca sfânt trai din vremuri bătrâne.

Era după Paști, și era un timp bun.
Vedeam îndeparte un vânăt cordun
De munți și pe dânșii al iernilor giulgi;
Cireșii ningeau căzătorii lor fulgi
De albă și nobilă floare.
Ici-colo vreo fată fugea la fântâni,
Veneau păcurarii cu tulnice-n mâini,
Și boi tăngăneau câte-un clopot la gât,
Copii se jucau lângă plopii din rât
Și-un fluier plângea-n depărtare.

Și, cum stam pe trunchiul de fag răzimat,
Lenos având capul pe spate lăsat,
Priveam într-un loc la o cruce de străzi:
Stăteau înaintea cutării ogrăzi
Flăcăi într-o deasă grămadă.
Pe rând s-adunară mai mulți trecători,
Eram curios eu, la ce-s privitori?
Întreb pe-un moșneag ce venea dinspre ei,
Și-mi spune; și plec eu să văd dară ce-i?
Am stat și-am privit de pe stradă.

Pe prispă de lut, având furcă la brâu,
Stă Vica, și părul ei galben ca grâu
Desprins din pletenci, preste umărul drept,
Se varsă val blond pe rotundul ei piept,
Așa, ca-n icoane la îngeri.
În mână cu fir, el se-nfiră pe fus,
Dar gândul copilei departe stă dus,
Și blânzii ochi, negri ca sufletul trist,
Ca noaptea când Precesta naște pe Crist,
Sticlesc într-o rouă de plângeri.

Și mă-sa, stând palidă jos lângă ea,
Cu dragoste drept între ochi îi privea,
Șoptindu-i cuvinte să fie cuminți,
Dar fata se-ncoardă și geme-ntre dinți
Și bate-n pământ cu ciobota;
Apoi stă domoală, cu fruntea-n pământ,
Și mie-mi părea, cum priveam, ceva sfânt,
O mamă-n genunchi, adiind-o p-obraz
Pe fiică-sa, astfel stă Maica-n privaz
La crucea de lemn din Golgota.

Tu, Vică, m-auzi, Rodovica? Socoți,
C-așa-i de când lumea și nu mai mor toți;
Și haida, că doară tu nu ești de plumb,
Tu dragostea mamei și-al mamei porumb,
Mă faci tu să plâng eu de tine!
Că nu-ți mai stă gândul la fus și la tort,
Totuna-i, dar răul din viu te dă mort,
De rău mă tem, Vică, mă tem de Ceas-rău,
Și vezi că stau satele-n plânsetul tău
Să nu te gândești că-ți stă bine!

Și lung o sărută și-o strânge la piept,
Și capul plecat i-l așează ea drept,
Și blând i se joacă p-obrazul de nea,
Și râde, că doară va râde cu ea,
Și plânge și cât o mai roagă.
În aste vremi, pâlcuri de oameni veneau,
Miloși câte-o seamă, iar alții râdeau;
Alături de mine primarul din sat
Zbiera prin mulțime c-o gură de sfat:
La doctor! Căci n-are o doagă!

Sărmana! Ei, oameni care nu o-nțeleg.
O mână la doctor, când satul întreg
Vorbește că Vica de mult îl iubea
Pe Nandru, că beată de dragoste ea
Pierdutu-și-a capul și firea.
La clacă, ori seara când țin șezători,
La joc pe la Paști, și-n dumineci la hori,
Pe prund în amurg, la Crăciun în vergel,
Ea nu-și dezlipește nici ochii de el,
Că vai! cum o-nvinge iubirea!

Ș-acum, desperată că nemții l-au dus
Pe Nandru-n câtane, ea-n gânduri s-a pus,
Ș-o doare durerea de milă cu drag
Și stă, ca cioplită, stă ceasuri pe prag,
Nici moare și nici nu trăiește.
Ș-acum, înspre seară, cu păr despletit,
Și galbenă-n față ca cei ce-au murit,
Nebună plecase, cu furca în brâu,
La moară, cu gând să s-arunce în râu,
Și mă-sa a prins-o, firește.

Vai, lasă-mă, mamă; de ce nu mă lași?
Mai bine cu giolgiul p-obraz în sălaș,
Mai bine sub moară de hrană la pești,
Vai, lasă-mă, mamă, de ce mă oprești?
De vrei, cu securea mă taie!
Că n-am, cât pământul, tot fată să șed!
Că știu că pe Nandru eu n-am să-l mai văd,
Când văd eu că neamțul mi-l pune-n șireag
Și-l poartă cu trâmbiți și-l joară pe steag,
Și-l duce să moară-n bătaie!

Și plânge, ea plânge de varsă părău,
Ștă ruptă și suptă de-al inimii rău,
Îmbăieră mâinile-n părul blondin,
Și palidă, parcă beuse pelin
Nu-și află repaos copila.
Și mă-sa, cu frați și cumetri s-au pus
S-o tragă în casă, și-au dus-o pe sus,
Și ea-n zvârcolire nebună gemea
Mereu mă cutremur când cuget la ea,
Și-atunci am stat veșted de milă.

Și cei adunați se-mprăștiară pe drum;
Și iarăși primarul da sfaturi: Nicicum!
Cu bine nu-i bine, și-i rău cu sudălmi:
Să-i trag eu din zdravăn vro câteva pălmi,
S-o vezi cum se scutură-ndată!
S-o bat ca la chip și s-o leg eu butuc,
O dată, dar numai o dat să-i apuc
Cosițele-n stânga ș-apoi s-o plesnesc,
Cu dreapta, să-i sară cel sânge drăcesc
Că-i prea îndărătnică fata!

A fost într-o miercuri aceasta; iar joi,
În zori am plecat la oraș, și-napoi,
D-atunci neputând a mă-ntoarce la sat,
Trecut-au luni multe și eu mi-am uitat
De firul povestii cu Vica.
Țineam, dintru-ntâi, că plânsorile ei
Sunt lacrimi de care plâng mulți farisei,
Așa-mi venea-n suflet să cred lămurit,
Că tot acel joc a fost joc fățărit,
Ori prea mult jucat din nimica.

Dar ieri, din răvașul de-acasă trimis
Din sat, între altele câte mi-a scris
Un prieten, eu aflu că Nandru e mort,
Și Vica ea, blândă la vorbă și port,
Ea n-a fost fățarnică biata.
Cătană la tunuri de când a plecat
Recrutul, s-a pus de-atunci Vica pe pat
Beteagă de friguri, și boala crescând
Prin dorul iubirii, prin unicu-i gând,
Ca moartea topitu-s-a fata.

Pe Nandru, cum sta cercelând într-o zi
Un cal, plecat fiind, calu-l lovi:
I-a-ntrat până-n creieri copita de cal,
Și-a doua zi Nandru, pe pat în spital,
Muri sub cuțite de medici.
Și, când a prins veste de mortul recrut,
A râs cu amar și din greu a gemut
Copila: de-atunci în zadar a mai fost
S-o mângâie mă-sa cu vrăji și cu post
Și zilnic c-o mie de predici.

Și, când într-o noapte cu pal luminiș
De lună, părinții-i dormeau, pe furiș
Din pat ea se scoală și iese-n ocol
Încet, în cămașă, desculță,-n cap gol,
Și pleacă spre moară grăbită.
Și roata se-nvârte și surd vuiet dă.
Deodată tac apele, roata, ea stă:
Când iese morarul, să-i caute de chip
Dă-ncolo, dă-ncoace și află sub șlip
Sub roată pe Vica zdrobită.

Mai bine sub moară de hrană la pești!
Tu n-ai citit cărți cu novele domnești,
Tu n-ai învățat a iubi ca-n salon,
Cochetă-ntrupând paragrafi de bonton:
Să leșini, să plângi în nimică.
Cu inima caldă, cu sufletul viu,
Cu-ntregul lor clocot de sânge, azi știu
Puțini să iubească, și tu ai știut,
Dormi blând! și-n etern pe mormântul tăcut
Răsară-ți crini albi, Rodovică!
Sibiu, 15 mai 1888